LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Olga Morar: „Radu Tudoran – un scriitor uitat“

Numele său adevărat este Nicolae Bogza şi este fratele celui, care s-a remarcat ca maestrul reportajului: Geo Bogza. S-a născut în comuna Blejoi – Prahova, regiunea Ploieşti la 8 martie 1910, din părinţi moldoveni.

Pseudonimul  Radu Tudoran l-a ales odată cu intarea sa în literatură.

De mic a fost atras de scris, astfel că la frageda vârstă de opt ani şi jumătate a încercat să abordeze diverse subiecte, care fireşte se derulau doar în memoria sa, fără să aibă o finalitate artistică. Mai târziu la douăzeci şi opt de ani adunase mii de pagini, însă fără să se gândească să le publice.

Şi-a folosit imaginaţia punând-o în slujba ficţiunii ” înainte de a fi auzit de la oameni cu autoritate, că ficţiunea era singura modalitate de a ajunge la o creaţie artistică.”1

Urmează şcoala primară la Ploieşti, datorită lipsurilor materiale şi a unei situaţii sociale nesigure se indreaptă spre liceul militar pe care-l termină în anul 1930, dar fără să simtă o afinitate cu alegerea făcută. Urmează apoi şcoala de ofiţeri de la Sibiu absolvind-o în 1932 în grad de sublocotenent şi continuând cariera militară până în 1937 când părăseşte definitiv armata şi se dedică scrisului. Trebuie menţionat faptul că în perioada carierei sale militare timp de an a urmat şi o şcoală de aviaţie. Chiar dacă această carieră a fost uitată de scriitor, experienţa căpătată în toţi aceşti ani s-a regăsit în scrierile sale, deci putem conchide ca nimic nu a fost întâmplător.

Legătura sa cu scrisul se face prin debutul cu reportaje sociale la Lumea Românească, prima sa nuvelă îi apare în ziarul Azi, urmată şi de alte nuvele pe care apoi le adună în 1940 într-un volum ce poartă titlul Oraşul cu fete sărace. Este reporter la diferite ziare printre care şi Timpul.

Pentru a ne aminti de scriitorul Radu Tudoran trebuie trecute în revistă scrierile sale, analizată cu multă atenţie maniera sa descriptiv – sentimentală şi readus în peisajul literaturii române,  căci Radu Tudoran nu înseanmă numai Toate pânzele sus!

Primul său roman apărut în 1942 Un port la răsărit este de fapt cea de-a doua carte a autorului, cunoscând două versiuni anterioare publicării variantei finale. Cartea s-a bucurat de aprecieri laudative în special din partea marelui critic literar Perpessicius, astfel din 1942 până în 1944, cartea s-a bucurat de şase ediţii şi de o mare notorietate din partea publicului cititor. Însă asupra cărţii cade ca o fatalitate mâna sumbră destinului, căci în 1944 este interzisă şi retrasă din toate bibliotecile pentru “vina” că autorul îşi alesese drept spaţiu al desfăşurării acţiunii: Basarabia, desprinsă de restul ţării. Deşi subiectul romanului se referea la o poveste de iubire, iar societatea era prea puţin aspectată, totuşi cartea nu a scăpat de pecetea nefastă: INTERZIS.

Un port la răsărit este o odisee a litoralului basarabean al Mării Negre, “un poem marin unic în literatura noastră descriptivă, d. Radu Tudoran s-a înfăţişat din nou cititorilor săi cu un roman de data aceasta al aerului.[…].Dintre personagiile Unui port la răsărit…, căpitanul Maximov, din acest punct de vedere îi face simetrie în noul roman, îi face chiar o anumită concurenţă de originalitate iluminatului Amedeu, bătrânul şi fantasticul paraşutist voluntar, a cărui conduită stranie e urmărită în toată devenirea ei până în ziua unui meeting, când, urmând să se arunce cu paraşuta, viziunea mulţimii monstruoase, care mergea din toate părţile spre aerodrom, precum şi impresiile căderii furnizează cărţii d-lui Tudoran pagini unice de descripţii şi psihologie bizară […].Suntem în faţa unui romancier deosebit  de original şi a unui glorios început de carieră. 2

Anotimpuri apare în 1943 şi este cel de-al doilea roman al său. Domină o poveste de iubire desfăşurată în spaţiul Bucureştilor de odinioară pe un câmp de zbor al aviaţiei. Ceea ce aduce nou cartea este modelul de viaţă al oamenilor din aceea perioadă, fin amestecat cu dorinţa şi aspiraţia omului de a zbura asemeni lui Icar.

Flăcările apare în 1945, se intitulează iniţial Flăcări şi descrie lumea schelelor de petrol “negre de păcură” şi “înroşite de flacără”, transpuse într-o lume a ficţiunii. Prima încercare de a scrie despre acest subiect apare la vârsta de 18-19 ani, a reluat.o apoi în mai multe rânduri, însă varianta definitivă apare în 1945.

Acţiunea romanului se desfăşoară după primul război mondial într-o zonă bogată în petrol, analizându-se modul în care “aurul negru” îşi pune amprenta asupra indivizilor ce populează această lume şi care sperând într-o îmbogăţire rapidă ajung să-şi irosească vieţile. Averile colosale se şi clădesc dar se şi ruinează peste noapte.” O lume care trăieşte artificial iluzia unei proprietăţi şi care, peste noapte, dispare ca un vis urât.”3

Fiul risipitor apare în 1947 şi la fel ca romanul anterior a purtat iniţial titlul Întoarcerea fiului risipitor.

La fel ca în multe dintre scrierile sale apare şi aici eterna poveste de dragoste, care se pare că a reprezentat o constantă în creaţia lui Radu Tudoran. În această carte povestea de iubire apropie doi oameni diferiţi ca structură sufletească, fapt care va transforma totul într-o iubire devastatoare, nimicitoare.

Ca mulţi dintre scriitorii acelei perioade avea să se întâlnescă cu ”noua literatură”, cu noul val: comunismul şi cu doctrina sa. Nu de puţine ori a fost sfătuit, chiar ”prelucrat” să ilustreze în scrierile sale această nouă doctrină, însă de fiecare dată a încercat să se sustragă apelând chiar la educaţia sa burgheză pe care a primit-o şi datorită căreia nu înţelege cum trebuie prelucrată noua ideologie, fapt care îl pune în imposibilitatea de a o transpune în cărţile lui.

Cu toate subterfugiile şi ”portiţele” la care a încercat Radu Tudoran să apeleze, s-a ajuns la o măsură extrem de dureroasă şi necinstită, repectiv de a fi dat afară în mod abuziv din Uniunea Scriitorilor, de către Mihai Novicov considerat în acea perioadă unul din ”tartorii” literaturii.

Această măsură abuzivă de care au avut parte şi alţi scriitori ai perioadei a căzut ca o lovitură de cuţit asupra destinului scriitoricesc al lui Radu Tudoran. Cu toate că inevitabilul se produsese, totuşi a avut loc o mică schimbare, o mică rază de lumină a pătruns în tenebrele în care părea că-l cufundase fatalitatea. Mihai Beniuc, pe atunci având o funcţie importantă în Uniunea Scriitorilor, a încercat să repare acel rău, anulând hotărârea prin care Radu Tudoran a fost exclus. În cariera scriitoricească a lui Tudoran a avut la un moment dat un cuvânt de spus şi Elena Docsănescu, membră a Consiliului Culturii, care înainte de a fi exclusă din aceasta organizaţie a reuşit să susţină şi să salveze multe cărţi.

”Noi am fi bucuroşi să scrii pentru cauza noastră. Dar dacă nu poţi sau dacă nu vrei, nu te silim. Fii liniştit, faci parte din Uniunea Scriitorilor prin ceea ce ai scris până astăzi.”4

Trebuie menţionat faptul că Mihai Beniuc era o personalitate controversată a vremii deoarece era considerat de unii un poet autentic, iar de alţii un cinic profitor politic atât în literatură cât şi în societate.

După această păţanie peste destinul lui Radu Tudoran se aşterne un con de umbră de şapte ani, din care reuşeşte să iasă datorită unei cărţi, care a fost în aşa fel scrisă încât să nu facă referire la nici un fel de percepte politice. Astfel se naşte ”Toate pânzele sus! ” romanul care nu a mai purtat pecetea Interzis, ci dimpotrivă a reuşit să fie o carte iubită şi citită pe nerăsuflate atât de tineri şi copii, cât şi de cei mai în vârstă.

O singura nemulţumire i-a adus acestă carte autorului: faptul că a fost percepută ca un roman de aventuri, după cum el însuşi mărturiseşte, fapt menţionat chiar pe pagina finală a cărţii :

”Autorul nu a dorit niciodată să scrie o carte de aventuri cum s-a numit aceasta, intitulată Toate pânzele sus! dupa o comandă marinărească din vremea corăbiilor pe care le propulsa numai vântul. Dar el avea o anumită pregătire pentru o asemenea întreprindere, fiindcă făcuse cu multă pasiune experienţa navigaţiei cu vele şi mai târziu îşi construise chiar o corabie, cu scopul de a călători în jurul lumii. Cum călătoria nu a putut s-o facă, ci doar a visat-o, autorul a convenit să pună visul în carte. Fiind animat de aspiraţii personale, el i-a dăruit scrierii întreaga experienţă, fantezia, imaginaţia şi putere de muncă, toate acestea fiind disponibile după atâţia ani de tăcere. Dar n-o socoteşte nici pe departe o carte de aventuri, în care oamenii sunt abia schiţaţi, manechine convenţionale, ci o trăire deplină, cu caractere umane adâncite atât cât trebuie să fie vii şi credibile.E un roman pur şi simplu! 5

Radu Tudoran

Cu toată acestă nemulţumire din sufletul autorului, romanul a cunoscut un tiraj aproape de o mie de exemplare, însă ediţiile au apărut la o distanţă apreciabilă unele de altele. Spre exemplu după ediţia din 1980 a mai apărut una la o distanţă de unsprezece ani, respectiv în 1991 şi apoi în 1998 şi 2002, acest fapt trebuie să atragă după sine întrebarea : Un autor ca Radu Tudoran nu merită să fie recuperat pentru literatura naţională? Când ne punem această întrebare nu trebuie să avem în vedere doar un roman de notorietatea celui intitulat Toate pânzele sus! ci celelalte romane ale scriitorului, care merită să fie mai bine cunoscute.

Romanul intitulat Toate pânzele sus! surprinde uimitoarea călătorie a corabiei ”Speranţa” şi a echipajului său condus de Anton Lupan.

Întâmplările din roman sunt povestite autorului, în 1925, de către un membru al echipajului, frumosul Haralamb, însă aceste aventuri au început, de fapt, în 1881, când Anton Lupan inginer şi căpitan de vas caută la Sulina urma corabiei ”l’Esperance”. Această corabie însemna foarte mult pentru Anton Lupan care, împreună cu prietenul său, Pierre Vaillant plănuia să ducă mai departe un vis al cercetătorului Charles Darwin, prieten cu bunicul lui Pierre Vaillant. Acest vis era o încercare neizbutită de către cei doi de a cerceta ţinutul dintre canalul Beagle şi Ocean, care ” n-a fost călcat de picior omenesc până azi.”

Anton Lupan şi Pierre Vaillant se hotărăsc să împlinescă ei, ceea ce nu reuşise Darwin. Ca urmare a acestui fapt ei cumpără goeleta ”l’Esperance” o botează ”Speranţa” şi caută să formeze un echipaj, însă nu pot pleca imediat spre Ţara de Foc din lipsă de bani. Ca să adune banii necesari expediţiei peste Atlantic, încep să transporte marfă dintr-un port în altul şi într-o astfel de împrejurare sunt atacaţi de piraţi. De atunci Anton Lupan, care rămăsese să lucreze în Turcia nu mai ştie nimic despre prietenul său Pierre Vaillant şi-şi va dedica, în continuare , întreaga energie căutării lui. Găseşte epava corabiei, o reface, şi formează un nou echipaj împreună cu care va porni la drum. Formarea acestui echipaj este un bun prilej pentru autor de a realiza excelente portrete ale personajelor.

Ismail bucătarul turc, mucalit şi veşnic căzând în câte o belea îşi va antrena prietenii într-o serie de aventuri, Ieremia este un bun ţintaş, Haralamb este chipeş şi cam fustangiu, Mihu e doar un copil nedespărţit de câinele său Negrilă, Cristea Busuioc un plutaş tăcut, iar Adnana o frumuseţe ce aduce aminte de farmecul răpitor al cadânelor seraiului. Însă din toată această panoplie de personaje nu putea lipsi înţeleptul cârmaci Gherasim fără de care întâmplările nu ar mai fi avut, parcă, aceeaşi savoare.

Aventura pe mare, pe ocean, pe ţărm şi prin oraşe va determina schimbări fundamentale în viaţa fiecărui personaj, deoarece, pe lângă furia Mediteranei, neliniştea Atlanticului, strâmtoarea lui Magellan, echipajul va avea de înfruntat şi viclenia şi minciuna oamenilor şi chiar propriile ispite şi nelinişti.

Cartea impresionează prin dinamica extraordinară a întâmplărilor, prin substanţa epică foarte densă. Autorul dă viaţă unei atmosfere cotidiene proprii călătoriei pe mare, fapt care stârneşte curiozitatea cititorului. Sunt multe peripeţii începând cu cele în care intră Ismail şi trebuie salvat de camarazii săi, până la atacul piraţilor şi lupta cu furtunile mării fapt care consolidează prietenia dintre membrii echipajului.

Ca în orice lectura cititorul pasionat de aventură, parcă şi-ar mai dori şi altceva, astfel interesul său este menţinut viu şi de frumoasa poveste de dragoste Adnana şi Anton Lupan.

Romanul are şi o valoare documentară oferind numeroase date despre fenomene ale naturiii specifice mării sau chiar despre modul în care se construieşte o corabie. De asemenea se surprind obiceiuri din viata unor triburi de aborigeni sau viaţa în sălbăticie.

”Geografii şi navigatorii amintesc rar de acest vânt, dar băştinaşii din vestul Africii îl cunosc prea bine pe însăşi pielea lor arsă şi scorojită, ca de foc. Din fericire acest pustiitor armatan nu suflă decât de trei-patru ori pe an, în răstimpul din iulie până în octombrie – din fericire, dacă se poate spune aşa, căci de fiecare dată lasă în urmă pârjol. Temperatura lui ajunge până la 40 de grade la prânz şi e atât de uscat, încât câteva zile cât bate de obicei, seacă până şi seva copacilor mai plăpânzi. El poartă dinspre Sahara nisipul mărunt al deşertului, sub chipul unei ceţe alburii- roşcate, prin care lumina soarelui nu mai poate răzbate decât slab. Portocalii, lămâii şi chiar copacii mai vânjoşi, cu ramurile îmbrăcate în acest praf încins, se veştejesc, se usucă şi pier. Apa bătută de vântul încins se evaporă în chip miraculos, lăsând loc uscăciunii stârpicioase şi prafului orbitor.(…)

Dacă vântul se prelungeşte prea mult, spre a cincea sau a şasea zi, cât ajunge să bată uneori, sticla plesneşte, lemnăria crapă şi pereţii caselor se năruiesc. Dar cel mai mult are de suferit corpul omenesc: cerul gurii şi ochii se usucă, pielea se ofileşte, moare, iar după patru – cinci zile începe să cadă, cojindu-se strat după strat, ca foile ştiuleului de porumb.

Indigenii se feresc de acest prăpăd ungându-se necontenit cu grăsimi, peste care nisipul se lipeşte într-un strat vâscos. De altminteri însuşi numele dat de ei vântului s-ar părea că se leagă de această practică, armatan venind de la cuvântul aberrahman, adică a sufla, şi de la cuvântul grăsime, pe limba lor tan. ”6

Farmecul cărţii este prezent şi în dialogurile pline de umor ale lui Ismail un adevărat maestru al încurcăturilor:

”Ismail se aşeză cu fonograful deasupra bacaportului, se îndreptă anevoie de şale şi drept răspuns întrebă ştergându-şi năduşeala:

Estem aici căpitanul ? (…)

Ce-i Ismaile ? întrebă Anton Lupan, ieşind de sub punte, cu o    hartă în mână.

Bucătarul îşi lăsă ochii în jos, plin de sfială.

Domnule cumparam asta maşina care vorbeam şi cântam gazelul?(…)

Nu supăram ?

Dimpotrivă mă bucur foarte tare. (…)

Domnule, începu Ismail copleşit de sfială, ca totdeauna când era vorba de parale. Putem dam o suta de pesos ?(…)

O sută de pesos ? pesemne c-ai înnebunit, Ismaile ? Ce vrei să faci cu ei ? Asta-i o întreagă avere !

Plateam marafetul.

O sută de pesos ?

Cântam gazel, domnule !”7

Sau fascinaţia continuă mai ales datorită prieteniei ce-i animă pe toţi învăluind cartea într-o aură de romantism, înţelepciune şi mai ales unitate. Prietenia este cea care îi conduce paşii lui Anton Lupan pe urmele lui Pierre Vaillant, prietenia este cea care-l salvează pe Ismail de la moarte şi tot prietenia este cea care îl reţine pe cititor de-a lungul călătoriei alături de echipaj. Finalul romanului este unul deschis Pierre Vaillant nu este găsit, iar goeleta”Speranţa” continuă să cutreiere apele.

”- Încotro domnule ? întrebă Gherasim. Nu mai mergem la Buenos Aires ?

Nu pornim spre răsărit, nord patru carturi spre est, să-l căutăm pe Pierre Vaillant ! (…)

„ Speranţa” gonea iarăşi, în zorii care creşteau, cu acelaşi vânt tare din pupa, cu pavilionul românesc fluturând pe catarg.

Era clipa când se vestea faptul cel mare al zilei, la orizont răsăritul fluturându-şi pânzele roşii, ca să deschidă larg poarta soarelui. Iar dincoace, în timp ce etrava îşi începea iar marşul triumfal al plecărilor ”Speranţa” îşi flutura pânzele albe, deschizând tainica poartă a calătoriilor ei viitoare.”8

Din punct de vedere al construcţiei narative romanul îmbină tehnica anticipării, cu cea rezumatului, a retrospectivei, a decupajului, cu alternarea stilului direct cu cel indirect, cu monologul, cu descrierea, pe fondul amplelor comentarii ale naratorului, aflat în postura unui martor la evenimente, ce relatează în limitele obiectivităţii şi adevărului.

Ultima poveste, apărută în 1956 este o carte ce se adresează celor mici şi în special părinţilor pentru a-i putea înţelege mai bine şi a pătrunde mai uşor în universul lor mereu schimbător şi surprinzător.

Dunărea revărsată apare în 1961 după o altă ”pauză” impusă. Acţiunea se petrece în anii 1945-1948 pe un şantier naval unde se lucrau şlepuri pentru Uniunea Sovietică. Aici cititorul este invitat să descopere ironia cu care autorul prezintă acele timpuri (prima perioadă după naţionalizarea industriei).

Ultima poveste a fost distinsă cu premiul Ministerului Învăţământului şi Culturii pentru lucrări cu teme comtemporane, iar Dunărea revărsată cu premiul Academiei R.P.R. În cele două romane cititorul trăieşte cu intensitate viaţa şantierului socialist, dramele intense ale eroilor, pornirile, romantismul lor.

O lume întreagă apare în 1964 şi este tot o carte pentru copii care prezintă prin halucinaţiile unui adolescent bolnav în spital, toată istoria umanităţii începând cu epoca de piatră, faraoni, exilul lui Napoleon până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, moartea lui Hitler sau zborul în  cosmos.

În 1966 apare  romanul Al optzeci şi doilea o carte ce povesteşte trăirea unei expediţii nautice în Oceanul Atlantic, întreprinsă de autor în toamna anului 1964 până în primăvaralui 1965, pe un vas de pescuit, navigând de la Cercul Polar până la Tropicul Racului.Ceea ce caracterizează această carte este cuvântul trăire. Al optzeci şi doilea poate fi considerată şi o biografie din care se poate înţelege mult despre omul şi scriitorul Radu Tudoran.

Oglinda retrovizoare apărută în 1970 este tot o relatare despre navigaţie, o călătorie în Italia de la frontiera austriacă până la extremitatea vestică a Siciliei. Naratorul încearcă să descopere singur nu doar peisajul ci şi spiritul pământului, iar cuvântul de ordine este tot trăire. O trăire pe care autorul o experimentează pe drumul de întoarcere privind Italia şi privindu-se pe sine într-o oglindă retrovizoare a automobilului.

Al treilea pol al pământului apare în 1971, schimbând trăirea pentru o imixtiune între real şi fantastic, deosebindu-se de toate celelalte scrieri, indicând parcă o căutare de drum.

Maria şi Marea a fost la origine un scenariu de film şi a apărut în 1973, însă filmul a apărut mai târziu după ce, în prealabil, apăruse cartea .Putem afirma despre carte că este un roman de dragoste, deşi autorul nu a fost de acord cu această catalogare. O femeie trăieşte o pasiune pentru doi bărbaţi pentru ca în final să ajungă să se dezică de ea însăşi. Timpul acţiunii nu este determinat ci doar presupus cu aproximaţie, geografia este inventată, autorul vrând să înlăture orice convenienţe, declarându-se parcă independent de orice canoane, făcând demonstraţia unei imaginaţii fără limite.

În 1975 apare Acea fată frumoasă aducând în faţa cititorilor tot o călătorie în Anglia, Franţa şi Spania având în fundal o poveste de dragoste între două personaje fictive şi într-un fel imposibile, care la un moment dat se asociază la călătoria autorului, devenindu-i chiar prieteni. Cartea este una neobişnuită, iar critica tinde să o încadreze în categoria literaturii de frontieră.

Se pare că ceea ce îl defineşte par să fie cărţile de călătorie, astfel mai apar două cărţi ce pot fi socotite romane autobiografice :La nord de noi înşine (1979) şi Frumoasa adormită (1981) . În prima acţiunea petrecându-se în Scandinavia şi celelalte ţări nordice, iar în cea de-a doua acţiunea având loc în Lumea Nouă, respectiv Statele Unite ale Americii, inclusiv în Hawaii.

”După trei decenii şi jumătate Radu Tudoran va îmbrăţişa şi el formula romanului-cronică a vieţii social politice.Începând din anul 1977 când publică romanul Casa domnului Alcibiade va desfăşura în şase volume o autobiografie la persoana a treia ancorată în viaţa societăţii româneşti moderne. Dacă evenimentele hotărâtoare erau redate în incidenţele lor istorice dar şi din perspectiva perceperii lor de către eroul ciclului epic, personajele care avuseseră un rol mai mare sau mai mic în trecutul ţării noastre avea numele schimbate, cu unele excepţii (regele Mihai I de pildă). Ultimul roman al ciclului O sută de lovituri de tun a apărut în vara anului 1989 şi desfăşura naraţiunea până la actul 23 august 1944 şi consecutiv, intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, o săptămână mai târziu. Câteva luni după apariţia romanului, mai precis în iarna lui 1990, Radu Tudoran s-a decis să continue acest ciclu, pe care intenţionase să-l încheie cu un epilog de dimensiunea unui roman. Din păcate moartea autorului survenită în luna noiembrie nu i-a dat răgaz să definitiveze decât 462 de pagini, care conform dispoziţiei sale testamentare au fost tipărite la editura <Arta Grafică> în 1994, ediţia fiind îngrijită de Ana-Maria Grădinariu.”9

Cele şase volume ale ciclului „Sfârşit de mileniu” sunt:

Vol. I    Casa domnului Alcibiade, 1978, ed. Cartea Românească

Vol. II      Retragerea fără torţe, 1982, ed. Eminescu

Vol. III    Ieşirea la mare, 1984, ed. Eminescu

Vol. IV   Victoria neînaripată, 1985, ed. Eminescu

Vol. V     Privighetoarea de ziuă, 1986, ed. Eminescu

Vol. VI   O sută de lovituri de tun, 1989, ed. Eminescu

Numele lui Radu Tudoran este legat şi de cartea pentru copii, vrând în aceste scrieri să-şi spună punctul de vedere despre literatura pentru copii. Autorul  a mărturisit chiar faptul că atunci când era copil nu a fost interesat de acest tip de literatură, deoarece nu a avut o copilărie adevărată, tatăl său murind când el avea unsprezece ani, fapt care l-a făcut să nu se gândescă la altceva decât la grija zilei de mâine.

Porcul Mizantrop şi Ferma Coţofana Veselă sunt două povestiri independente, apărute în iarna anilor 1945-1946 şi prezentate de autor ca ”două povestiri pentru cei mici, cu tâlcuri amare pentru cei mari”.

Porcul Mizantrop prezintă povestea unui porc care presimţindu-şi sfârşitul fuge în pădure unde se întâlneşte cu Sfântul Ignat. La rugămintea porcului Sfântul Ignat îl transformă în om, un boier bogat care se va bucura  de o viaţă plină de huzur şi desfătare, urcând pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei sociale, însă îşi dă seama de răutatea oamenilor şi se întoarce la Sfântul Ignat pentru a-i cere să-i redea veche înfăţişare. Dincolo de povestea în sine substratul făcea referire la regimul politic care făgăduia oamenilor fericirea şi bunăstarea, astfel încât povestirea avea ca ţintă directă oamenii politici ai acelui timp.

Ferma Coţofana Veselă vine şi ea cu un subiect care nu convenea nici el cu timpul istoric (puţin înaintea naţionalizării). Este vorba despre animalele de la o fermă de lângă Bucureşti care se răzvrătesc împotriva stăpânilor, îi închid în pivniţă şi apoi le iau locul, acest fapt generând o serie de alte peripeţii. Cei din anturajul autorului chiar şi-au pus întrebarea dacă va scăpa ”nevătămat” dintr-o astfel de încercare, însă se pare că cei care erau conducere nu au avut timp să remarce cartea, iar povestea a fost uitată.

Acesta este în linii mari Radu Tudoran cel pe care l-am numit un scriitor uitat căci astăzi tânara generaţie nu îl cunoaşte, numele său mai reuşeşte să stârnescă nostalgii doar celor care şi-au petrecut copilăria citindu-i cărţile sau văzând ecranizările romanelor sale. E nedrept să-l dăm uitării pentru a nu ştiu câta oară, căci de-a lungul timpului s-a confruntat destul cu un regim care nu s-a străduit să-l înţeleagă. Spre exemplu Un port la răsărit şi volumul de nuvele Oraşul cu fete sărace au fost interzise timp de patruzeci şi şase de ani între 1944-1990, iar ceea ce s-a scris despre aceste cărţi nu a văzut lumina tiparului, tot în aceeaşi perioadă. Un port la răsărit a avut la apariţie renumele unui bestseller apărând şase ediţii în trei ani, după care 1944 cartea a fost cu totul uitată.

Să încercăm printr-un exerciţiu de lectură să redescoperim o lume, un om, un autor. Să dăm uitării ”preţioasele indicaţii” ale cenzurii din acele timpuri, ce considera periculoase anumite scrieri care nu făceau alt rău decât acela de a descrie o lume sau a înfăţişa trăiri, aşa cum sunt în multe cărţi ale lui Radu Tudoran.

Creaţia şi creatorul nu pot face rău nici unei orânduiri decât în măsura în care nu vom putea înţelege niciodată care este adevărata lor menire. Ei se nasc pentru ARTĂ şi trăiesc prin ea. Creatorul este un Sisif modern, condamnat pe vecie în slujba cuvântului şi a frumuseţii. La fel este şi Radu Tudoran faţă de care avem datoria să-l redăm publicului larg, cititorilor.
___________

Note:

1. Radu Tudoran, Toate pânzele sus, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, p.X

2. Vladimir Streinu, Pagini de critică literară V, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p.285

3. Mihai Gafiţa, Tiberiu Bărbulescu, Scriitori români contemporani, Bucureşti, Editura Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, 1964, p.342

4.  Radu Tudoran, Toate pânzele sus, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, p.XII

5. ibidem, coperta exterioară

6. ibidem, p.412-413

7. ibidem, p.474

8.  ibidem, p.633

9. Radu Tudoran, Un port la răsărit, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1998, p.V

Drd. OLGA MORAR

Reclame

Un comentariu »

  1. Cate ar fi de spus despre Radu Tudoran…! Personal am citit multe dintre cartile sale si toate le consider scrieri de referinta (ca sa nu folosesc cuvantul capodopere, desi acesta din urma e mult, mult mai aproape de perceptia mea).
    …Fascinant… Nu l-am cunoscut ca om dar cred ca a fost un om fascinant. Daca vreau sa visez,sau sa regasesc spiritul omului liber,sensibil,reumanizat in alienanta cursa cotidiana atunci cu siguranta cartile sale sunt o poarta spre aceasta lume.
    Am o mare mahnire: daca as putea, cumva, sa canalizez atentia celor care nu-l cunosc spre spiritul ce emana din cartile sale, ar fi minunat. Dar ma simt aproape neputincios in privinta asta, asa ca beneficiez doar personal de aceasta. Pacat, pacat, pacat. Totusi…cine stie?

    Comentariu de Sergiu Constantinescu | septembrie 16, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: