~Const Miu: „Poetica uimirii şi estetica privirii“

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri,” Frumuserţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat„ –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8).

Uimirea este şi mai puternică, atunci când memoria afectivă reface imaginea ultimei flori a toamnei – o muşcată mov: „Cea dintâi imagine pe care o am refăcut-o azi în memorie a venit dintr-un fel de uimire produsă de dimineaţă (…) cu cât eram mai atent, cu atât firava ei alcătuire mi se părea şi mai neverosimilă (…) Pata de culoare mişcând uşurel (…) era (…) un semn straniu, o prezenţă în sine tristă, căci venise pe lume tocmai când totul se îndreaptă către extincţie, o elegie de o clipă.” (s. n., p. 52). O secvenţă redată tot prin intermediul memoriei afective aduce în prim-plan dublul vegetal, cu valoare premonitorie. Adresarea cu vorbe blajine brăduţului din grădina de la Corbeanca este un dialog cu sinele: „În timpul cât am fost departe în această vară, m-am gândit la copăcelul din grădina de la Corbeanca, un brăduţ plăpând (…), chinuit de secetă şi de arşiţă nemiloasă (…) Toată vara m-am rugat de el să nu cedeze, i-am vorbit, l-am mângâiat şi l-am încurajat, şoptindu-i cuvinte bune ca să-l fac să se mobilizeze, să lupte şi să biruiască. Veneam când şi când de la Bucureşti (…), îl priveam cu nădejde şi mă apropiam de el, vorbindu-i necontenit, uneori cântat, dar întotdeauna cu emoţie (…) Când am plecat la celălalt capăt al continentului, m-am gândit cu jale că n-am să-l mai văd, când am să revin, iar când m-am întors, am tot amânat să aflu că ireparabilul s-a produs. Astăzi, am ajuns la Paradisul Verde; m-am oprit la intrarea casei şi am tăcut multe minute, fiindcă nu mai am pentru cine să vorbesc.” (s. n. , p. 62).

Dar poetica privirii vizează şi fenomene meteo. Vizualul secondat de maniera descriptivă este aidoma tehnicii folosite de către Geo Bogza în surprinderea dezlănţuirii stihiilor. Şi în acest caz, descriptivul se află în relaţie directă cu momentele zilei: „Priviţi la doar câtevca ceasuri după zori, munţii pitici din regiunile înconjurătoare (…) apăreau misterioşi şi îndepărtaţi din pâcla fumurie a dimineţii înnourate (…) Se anunţa o zi răcoroasă, poate şi o ploaie de după–amiază care ar fi făcut bine în seceta prelungită ce uscase aproape orice vegetaţie neîngrijită de om. Dar pe la amiază, norii se împrăştiaseră aproape cu totul şi numai către orizont se mai vedeau, sub forma unor fuioare albe…” (s. n. , p. 12).  În alt loc – Lumini de dincolo de nori – „orarul afectiv” este subsumat manierei descriptive. Timpul naraţiunii se suprapune timpului acţiunii stihiilor. De aici şi impresia de straniu: „Ziua începuse calm, cu înnorări rapide şi însoriri tot atât de repezi, dar spre seară apăruseră în depărtări norii cenuşii. Arătau neliniştitor şi straniu, dar abia când se lăsase seara şi ajunsesem aproape de oraş pe o ploaie sălbatică, izbucnise brusc, ne-am dat seama că fusese o simplă apariţie scenografică. Apoi, ore în şir, pe tot orizontul înconjurător, a urmat cel mai neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată. Părea că îndărătul norilor se desfăşoară un război de uriaşi, ale cărui lumini scurte (…) dădeau numai o vagă impresie asupra celor ce se desfăşurau acolo cu adevărat.” (s. n. , p. 16). Cititorul care cunoaşte proza scurtă a lui Sartur Silvestri – cea din volumele APOCALYPSIS cum figuris şi Perpetuum mobile poate remarca aceeaşi predispoziţie a autorului pentru scene/ descrieri în care predomină straniul. De asemenea, prozele din volumele amintite şi notaţiile din volumul postum vădesc o anumită percepţie temporală (Artur Silvestri se referise la acest aspect în Cuvânt înainte la ediţia princeps a volumului Perpetuum mobile): una exterioară (în volumul de faţă ne-am oprit la fazele zilei, în „ritualul” privirii) şi alta interioară – ora interioară/ afectivă, când dominant devine straniul.

Acestea sunt cele mai semnificative manifestări ale frumuseţii lumii cunoscute – una stranie –, pe care Artur Silvestri o înfăţişează  potenţialului cititor, prin intermediul unei ingenioase poetici a uimirii, dublate de estetica privirii.

Prof. Dr. CONST. MIU