~Olga Alexandra Diaconu: Poezii din vol. „Ochiul de veghe“

DOAMNE, PRIN TINE, UNIVERSUL ÎL SIMT

O, Doamne,

prin Tine

universul îl simt

cum tresare:

proaspăt ca  dup-un somn

ca dup-o înserare

Totul în el e

numai nedumeriri şi mirare

Simt linia orizontului

în jurul inimii mele

ca un balsam pe-o rană

Lasă-mă să fiu

umila mreană

care nu ştie că piere

O, acest leagăn enorm

în care m-afunzi

când adorm

e singurul balsam

pe care-l mai am

pentru copilărie

Pentru copilăria când

nu mă întrebam

de ce tresar

sau de ce respir

Eram!

Binecuvântat  fie

aerul tare al visului!

O, cum m-am desprins dintr-o dată

din imensa roată-a plictisului!

Nu mai ştiam unde să mă caut –

în frunze ,

în flori, în auz –

totul părea atât de confuz-

nici un ecou

pe pământ sau în Cer

pentru sufletul meu

Aş fi vrut să m-avânt –

dar unde?…

Nu mă-ntâmpina Neclintirea

în văzduh sau în unde

Simt cum înot

în abis

Să nu mă strigi

să nu-mi spui pe nume

Nu vreau să cad pe Pământ

vreau să rămân imponderabilă:

dimineaţa

cu mâinile întinse spre soare

cu tălpile goale lipite de lut

Numai aşa

muzica sferelor pot s-o aud

Numai aşa

n-am să Te-ntreb

de ce e omul trestie gânditoare

de ce e gândul durere

şi poezia rană veşnic deschisă

O, Doamne,

lasă-mă să plutesc

pe notele Cerului!

Poate-am să găsesc cheia

Porţii veşnic închisă.

______________

APELE SUFLETULUI

Apele sufletului

s-au limpezit de-acum

Nu ştiu când şi cum

am îmbrăcat o haină de foc

drept mesaj pentru drum

Brad am devenit

cu braţele vâslind în jos

şi vârful gândului direct în cer

Nevăzutul lac în mine

cer e

întors

Nu mi-a mai rămas

decât contemplarea

punctelor dintre două lumi

indefinite

ca nişte constelaţii

ascunse sub pleoape

şi care-mi aduc

departele aproape

Nu mi-a mai rămas

decât aşteptarea

luminării trupului meu

până la topire

până la pierdere

în nevăzutul Zeu.

______________

SUNT DOAR  UN VAS

Sunt doar un vas

care tânjeşte

după roua de lumină

după uleiul prea sfânt

Noaptea-mi aţintesc privirea

spre stele

şi devin aşteptare

devin tăcere

fără de gând.

Numai aşa

simt că-mi vor creşte

aripi de foc

Numai aşa

îngeri de pază

vor face loc

Înger – soldat

deschide Poarta

să pot să trec –

partea cea vie din mine

e dincolo

Nu mă lăsa

în vremelnicie să mă petrec.

Înger de pază

zidul e-n mine

vreau să-l dărâm

Simt rădăcina

cum mă atrage

din alt tărâm

______________

TOT OCOLIT MI-E DRUMUL, DOAMNE

Mai sus

mai jos

mai sus

mai jos –

tot ocolit

mi-e drumul, Doamne.

O scară port

în suflet eu

şi mereu cred

că-mi eşti aproape

dar treapta ei

se rupe des

făcând din Ceruri

ape, ape.

Şi, Doamne,

muzică Tu eşti

eşti veşnic muzica Tăcerii

Tăcerea

om, cum s-o aud

decât în clipele plecării?…

Încet

Tu mă dezbraci de trup

cum îţi dezbraci cămăşile

şi, Doamne,

nu Te nimeresc

deşi-s deschise uşile.

Dar ştiu:

cândva, în asfinţit

când frunze-mi vor zbura în cale

pe calea vântului-am să vin

unind în mine deal cu vale.

Şi toţi vor crede c-am murit.

______________

ANOTIMPURI IMAGINARE

N-am învăţat

să mă vindec de mine

n-am învăţat

să mă vindec prin lume

Sufletul meu

înfloreşte deplin

numai în anotimpul divin.

Nu ştiu să ţin scara

pe orizontală –

simt că-mi intră

pietricele-n sandală.

Când mergi cu o floare

ţinută-ntre dinţi

ca să-ţi poţi ridica

mâinile întru sfinţi

oamenii te ocolesc

cu mirare

şi te confundă

c-un semn de-ntrebare.

Un semn de-ntrebare

ce nu-i dorit:

ei nu vor să ştie

că deja au murit

că mai respiră

doar  să ronţăie ură

şi-ţi  acoperă sufletul

cu o-njurătură.

O, anotimpuri imaginare

ce vă hrăniţi

c-un semn de-ntrebare

şi cu-o mirare neţărmurită,

voi v-aţi ivit să apăraţi poeţii

imnuri de slavă când ridică vieţii!

______________

UNEORI NOAPTEA

Uneori noaptea –

când nici o mişcare

nu-nclină balanţa

Tatălui Sfânt –

pe nesimţite

devin Aripă

cu ochi de cristal

şi m-avânt

m-avânt…

Nu mai ştiu

cât lut e în mine –

sunt doar mirare

doar respirare oprită

doar … înfiorare

Uitată în muzica sferelor

uitată-n lumină

uitată-n culori

de eul meu pământesc mă desprind:

sunt doar un punct

pe roata erelor

Un punct luminos

rotindu – se-n spirală

şi legănând durerea

de-a nu putea şti

cum să descrie frumuseţea cerească

nebănuită de oamenii vii.

______________

ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER

Sfâşiată mereu

între Pământ şi Cer

nu ştiu când plec din mine

ştiu doar că simt cum pier

cum devin plânsul

unei sălcii pletoase

care nu-şi poate îndrepta

crengile în sus

cum devin mersul

unui prinţ al văzduhului

care se-mpiedică

în aripile prea mari

Eu am venit să vă învălui în lumină

dar ziduri nevăzute mi-ntâmpină fiinţa

înclinând-o spre fiorii abisului

De-aceea

un far eu însămi

simt c-am să devin

să pot deschide

un tărâm divin.

______________

INVITAŢIA LUI IISUS LA CER

Nu în genunchi

veţi sta de-acum

ci în picioare

de veţi şti

Cerul deschis

să îl priviţi

Nu sclavi vă vreau

ci doar copii

ce cu iubire

Mă desfată

Mă veţi cunoaşte

prin iubire

doar ea vă este

taina Firii

Iubind

vă veţi găsi pe voi

şi de Pământ veţi fi desprinşi

Ca pomii-n floare veţi fi ninşi.

______________

PETALĂ DINTR-UN TRANDAFIR DIVIN

Ştiu doar tăcând

eu capul să mi-l plec

cu sufletul plutind

să Te petrec

şi în tăcere

glasul să -Ţi  ascult

Nebănuite muzici în tăcere

de poţi să le asculţi

devii tumult

Lumină eu devin

când  Te presimt

cu ochii cei lăuntrici

ca pe-un nimb

şi-ncep să Te-nţeleg

ca pe un miez

ce veşnic se revarsă în diez

Fărâmă doar

din raza Ta divină

eu sunt

dar sunt şi apă

sunt şi tină

şi aerul îl las

să mă pătrundă

visarea-ncet să simt

cum mă inundă

Respir  acorduri muzicale doar

şi simt cum mă înalţ

devin tropar

În lumea Ta înaltă

toate cântă

şi spaţii, flori şi păsări

muzica Ta-nveşmântă

Serafimi, heruvimi şi îngeri

din muzica Ta doar sunt frângeri

Ideile se-ascund în dans

născând sublimul în balans

În armonie, rouă şi parfum

plutesc petale

lin  făcându-şi drum

Petală dintr-un  trandafir divin

să pot să fiu

ascunsă în sublim.

______________

MI-E INIMA UN TEMPLU

Mi-e inima un templu

şi cugetul mi-e preot

şi simt cum în lumină

biserică devin

şi candelă aprinsă

să ard în rugul veşnic

al focului divin

Presimt ca o scânteie

divinul cum îl port  –

în El e adevărul

a toate şi a Tot.

______________

MĂ VEI PRIMI CÂND AM SĂ MOR?…

Pare că-mi amintesc de Tine, Doamne,

din vremea când eram în Cer

Iubirea mea  e-atunci prea mare

s-o pot reţine-ntr-un ungher

Dar luminarea-i o clipită

suflet de lut eu redevin –

mă-nvălui în greşeala lumii

chemându -Te doar când suspin

Umil devin când recunosc

că Tu eşti Calea şi -Adevărul

Mi-nvălui trupul în Lumină

şi beau iubirea cu urciorul

Îmi pun speranţa în iertare:

ca unui fiu risipitor

mi-e dor de Casa Ta cea Mare

Mă vei primi când am să mor?…

______________

TAINELE LUMII, ÎN INIMA MEA

Tainele lumii

în inima mea

dormeau cum viaţa

dormea în pământ

dar sămânţa iubirii divine-aştepta

o poartă deschisă la mine în gând

Aceeaşi sămânţă

şi totuşi, o alta

cunoaşterea şi iubirea

le armonizează

şi căi de lumină

desprinse din mine

un drum infinit

înspre Cer îl creează

Iisus ca şi Tatăl

ne vor lor asemeni

şi paşii ne-ndrumă

cu răbdare şi tact

ca-n cele din urmă

să ştim fiecare

că Cerul e-n noi

şi viaţa e-n act.

______________

LUMINA CERULUI

Lumina Cerului azi cade

în seara sufletului meu

şi precum norii se ridică

deasupra mării liniştite

sau precum ploaia se coboară

peste pământul însetat

inima mea în dimineaţă

petalele şi le desface

şi adevăruri mă învaţă

din slava Cerului-nstelat.

Poezii din vol. Ochiul de veghe, de OLGA ALEXANDRA DIACONU