~Ioan Baba: „Unde există întrebări nu există un punct final“

Ideile hoinăresc noaptea printre stele iar dimineaţa coboară în vârful degetelor. Odată scrise, cuvintele trebuie să răspundă la o stare, dar şi să emită semne de întrebare pentru diferite moduri de interpretare imintente diverselor sensibilităţi, precum alarma declanşată cu amplitudinea oscilantă, alteori calmantă. Aceasta este invitaţia şi pentru plecarea cititorului pe drumurile deschise ale gândului şi ale cuvintelor în trupeasca lor întrupare.

Eşti plecat într-un pelerinaj poetic exprimat prin dimensiunea magică sau mistică a imediatului, într-o nonficţiune creată. Rămâi convins că această lume nu este numai a ta, ci şi lumea altora, care poartă-n sine şi-n propria raţiune zilnic compătimiri şi întrebări faţă de aerul pe care îl inspiră cu Lacrimi, Dor şi cu Iubire.

În genere, filosofia, literatura, şi în special poezia, sugerează ca lumea să fie mai deschisă întrebărilor şi mai închisă în faţa răului, să fie adică mai liberă.

Întrebarea este precum începutul, ca şi sfârşitul continuu…

Într-o perioadă de timp (1986-1993, dar şi ulterior) avusesem deprinderea căutărilor de a pătrunde în universal lăuntric al partenerilor mei de dialog, personalităţi deosebite din cultura a două popoare, respectiv din spaţiul Ex-iugoslav, aceştia fiind români din România şi Republica Moldova, sârbi din Serbia, personalităţi care trăiesc în Franţa, Malta, Suedia, Spania… făcând aceasta pentru ai determina să-şi dezvăluie crezul în ARS LONGA şi evitând de fiecare dată VITA BREVIS, pentru că eram convins că stau cu veşnicia la masă.

„Dacă nu suntem orbi şi surzi, arta ne oferă mult mai mult decât credem în genere. În primul rând – o înstrăinare minimă, o maturitate mai mare a culturii şi mai multă libertate“.(Joze Ciuha în filada & CD-ul „ARS LONGA… Atelier deschis“ de Ioan Baba, C.P.E. Libertatea & Radio Novi Sad, 2004, p. 8). Alţii susţin că literatura nu poate înlocui viaţa – dar concomitent constată că în fond literatura este o continuare mare a vieţii, ea infulenţând înaintarea binelui în lume.

Just, fiindcă „puterea literaturii este puterea gândirii umane. Dar dacă ne gândim că primii oameni care au făcut ştiinţă, care au făcut literatură, sunt de fapt primii şi marii scriitori, şi toţi marii istorici ai lumii sunt mari scriitori, şi toţi marii filozofi ai lumii – sunt mari, dacă ne gândim că ei s-au folosit de cuvânt ca o armă a raţiunii şi înţelegerii lumii – înseamnă că toţi fiind literaţi şi (acest orgoliu de ce să nu-l avem), chiar dacă uneori s-au despărţit în timp, filozofia de literatură, dar începuturile ei sunt ale cuvântului şi ale literaturii în fond.“ (ibidem, Dumitru Radu Popescu „Ieşirea din labirint“, p. 11).

La întrebarea – dacă există în România un izvor de cuvinte, marele poet şi academician Marin Sorescu (1936-1996) în septembrie 1991, la Pelişor – Sinaia, mi-a răspuns: „Cred că izvorul acesta de cuvinte este chiar laptele pe care îl sugem ca prunc la sânul mamei, şi de aceea suntem atât de legaţi de cuvintele pe care le învăţăm prima dată. Acesta este un izvor într-adevăr tulburător şi de care nu ne putem despărţi niciodată. Noi crescând, ne naştem şi ne formăm cu toată emoţia care există în primele luni ale vieţuirii noastre pe pâmânt. Această emoţie de început revine în poezie. Atunci când scrii poezie, eşti într-un fel copilul limbii în care scrii.“ (ibidem, „Peste spiritul nostru să plutească miracolul cuvântului“, p. 19).

Răspunsul poate să fie diversificat iar întrebarea nu poate să fie falsă, în ea locuieşti, ca într-un triunghi, reprofilând ochiul cu Dorul, Adevărul, Dreptatea şi Mila. Sau, ca într-un cerc reprezentând Soarele care se află la originea a tot ce există în jurul său, în mintea noastră.

Revenind la filonul gândului am putea spune că odată scrisă în forma coloanei verticale de pe hârtia imaculată, poezia aminteşte Omului de propria lui poziţie în lume, de raportul spaţiului faţă de propriu-i trup.

„Bătrânule tânăr / Mă dezmierda Gheorghe Tomozei / La aceeaşi masă cu Vasile Tărâţeanu / „Eu trebuie să plec cu trenul de Caransebeş / Fiindcă mâine / Mama aleargă vârsta nonagenară / ªi eu mă voi naşte din nou!“ // La numai trei zile / După dezvelirea chipului de bronz / A lui Nichita la Reşiţa / Dinspre Bucureşti a fulgerat / ªoapta că Bătrânul Tom / Într-adevăr ar fi plecat din oglinzile pământete / Cu cap încălţat în piele de înger / Să plonjeze-n aerul elegiac // Incredibil spuneam / Poeţii nu pleacă murind / Ei pleacă doar în mod himeric / Se micşorează şi se nasc din(n)ou / Într-o lume departe / Într-o lume aproape / În templul miraculos al marelui Mister“ („Incredibilul mod de a pleca“ din volumul ReversAvers, Editura Augusta, Timişoara 1999).

Atâta doar… fiindcă unde există întrebări nu există un punct final, mereu începe un nou episod, necesar, precum clipele durabile din Zona D unde vor să trăiască poeţii şi spiritul ReversAvers al lor.

Fiindcă la început a fost cuvântul – miracolul este şi trebuie să facem totul să rămână acelaşi, să plutească peste spiritul nostru.

Novi Sad, Serbia

IOAN BABA