~Gheorghe Postelnicu: „Filozofie şi lirism (cronică la vol. lui Valeriu Sofronie «Blaga în şi despre mister»“

Profesorul Eugen Simion (în „Scriitori români de azi”) ne asigură  că pentru impunerea lui Lucian Blaga în conştiinţa critică  nu s-au purtat bătălii împotriva spiritelor contestatare. Moderniştii au recunoscut imediat la el tehnica expresionistă, conservatorii l-au admirat pentru forţa de a reînvia miturile, cu toate că spiritul liber al filozofului culturii le-a dat mereu de furcă şi unora şi celorlalţi, pentru că el a demonstrat că numai prin infuzia de filozofie se poate ajunge la un lirism fundamental. Şi astăzi starea de sensibilitate creată de poetul luminii este încă vie în câmpul conştiinţei artistice. Ov. S. Crohmălniceanu (în „Literatura română între cele două războaie”, vol. II) îl încadrează în secţiunea sentimentul cosmic şi al fiorului metafizic, alături de Al. Philippide. L. Blaga însuşi se considera ca aparţinând unei generaţii de o „evidentă sensibilitate metafizică”. Nici ortodoxist în înţelesul strict gândirist, nici tradiţionalist, pentru că filozoful se opune restrângerilor tematice şi autohtonizării obligatorii a motivelor poetice. De altfel el s-a singularizat şi prin morfologia sa intelectuală ţinând de expresionismul german.

Încercarea de a-l cuprinde sfârşeşte mereu printr-un studiu de aproximare, aşa încât cercetarea contemporană se resemnează să vizeze tot mai mult etapele şi nuanţele. Nu mi se pare deloc întâmplător că profesorul de filozofie din Râmnicu Sărat, Valeriu Sofronie, în acelaşi timp un poet vizibil (vol. „Locuri în mine”, 2008), persoană „dedicată lui Hegel” (autobiografie on-line) a scris o lucrare („Blaga în şi despre mister”, 2008) în care propune o nouă viziune asupra literaturii blagiene. Întreprindere realistă, patronată de impresia că „Filozofia stilului” (1924) prefigurează toate ideile dezvoltate mai târziu în trilogii, deschizând un orizont larg şi operelor literare ulterioare. Complexitatea sa ca filozof al culturii îmbină atitudini relevate în lucrările de tinereţe şi însuşite temperamental, ca aceeaşi imagine în oglinzi multiple, de la lucrarea pomenită până la „Eonul dogmatic” (1931).

Un loc însemnat în eseul analizat îl ocupă evocarea spiritualismului gândirist, al modelelor spirituale oferite tinerilor de atunci de Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi alţi gânditori şi literaţi reuniţi sub numitorul comun şi consacrat al vieţii şi artei întru Duhul Sfânt. Cercetătorul se ocupă pe larg de reacţiile de respingere a spiritualismului, coordonate patriarhal de N. Iorga, fapt ce a dus pentru cultura română interbelică la ratarea realizării unei „cvasiomogenităţi de atitudine” (pag. 33). „Aşa cum plămâni, pentru a funcţiona, cer aer, tot aşa şi grupările spirituale cer un adversar”, comentează cu amărăciune domnia sa, care dialoghează cu L. Blaga, atent la logică şi la policromia universului poetic, la jocul dintre ideal şi real din dramaturgie, un tânăr care poate deveni expresiv în eseistică, dacă îşi va duce la îndeplinire visul de a scrie cele 10 cărţi despre filozoful culturii „la paritate cu piesele lui de teatru”. Şi le va scrie, dacă va opta corespunzător, dacă îşi va pune propriul viitor sub steaua muncii neîntrerupte. Exemplul împătimitului de frumos.

Primul capitol al lucrării expune latura teoretică a noii spiritualităţi, de fapt cheia înţelegerii creaţiei de început a lui L. Blaga. Secvenţa următoare reface tabloul spiritual al epocii, pe care Ionel Necula (în „Prosaeculum” nr. 56), referindu-se la Cioran, o vedea în felul următor: seminariile cultivau mistica naţionalist-creştină, profetismul românesc, ideea de destin şi de curăţire a fiinţei româneşti de defectele originare şi genetice. Omul nou trebuia să aglutineze „învăţăturile ortodoxiei creştine cu cerinţele afirmării etniei româneşti”. V. Sofronie menţionează că L. Blaga a mers de la început spre trecut pentru a păşi în viitor, identificând misticismul autohton cu religia ortodoxă, gânduri exprimate cu vehemenţă şi în discursul de recepţie rostit la Academie (1940), „Elogiul satului românesc”. Îmbogăţit cu descifrarea acestei teorii, autorul va căuta mesajul celor 5 piese dramatice, al operelor filozofice şi al volumelor de poezii corespunzătoare perioadei spirituale („Poemele luminii”, „Paşii profetului”, „În marea trecere”, „Lauda somnului”) aflate toate pe primul orizont, al orgoliului luciferic. Ceea ce urmează aparţine palierului numit „integrarea în mister”, când filozoful şi poetul vor dobândi liniştea interioară, schimbare de ordin existenţial, nu biologic, cum a susţinut Perpessicius (în „Dimensiunea metafizică a operei lui L. Blaga”).

În capitolul final, V. Sofronie demonstrează că ideile filozofice blagiene exprimate în lucrări şi articole sunt susţinute integral de materia literară elaborată până în 1933, anul crucial al „cunoaşterii luciferice”. Criteriul pe care şi-l asumă profesorul râmnicean este acela că „o operă ar trebui privită şi din perspectiva deschisă de autor asupra propriei creaţii sau creaţiei în general” (pag. 113). Metoda sa de lucru este critica internă, ceea ce îi îngăduie să afirme la capătul cercetării sale că opera lui L. Blaga a fost „de o omogenitate uluitoare”. Se află în această carte pagini răscolite de fiorul poeziei, ca cele care clasifică persoanele după felul în care ar escalada muntele, cele care susţin că filozoful, parcurgând etapele preliminare, se integrase pe deplin în misterul lumii, „Hronicul şi cântecul vârstelor” constituind adevărata sa biografie spirituală, ca şi frazele care fac trimitere la Dostoievski.

GHEORGHE POSTELNICU