~Virgil Borcan: Mari eseişti contemporani

Aurel Ion Brumaru:  Fiinţa muzicală (Grinta, 2005)

Motto: „Conceptul de câine nu latră”. (Noam Chomsky)

Dacă apoftegma neoplatoniciană potrivit căreia „natura este haina vie a Dumnezeirii” îşi păstrează valoarea de adevăr, şi dacă admitem că omul este dator să-l cunoască pe Dumnezeu şi prin contemplarea/ descifrarea/ înţelegerea Creaţiei, eseul lui Aurel Ion Brumaru premiat în 2005 de Uniunea Scriitorilor devine un vade mecum indispensabil, de inclus în bibliografia obligatorie. Summa summarum, „Fiinţa muzicală” este –şi înţelegem aceasta la sfârşitul ultimei pagini- o „ontologie pitagoreică” fără triunghiuri dreptunghice, fără pamări sacerdotale în faţa lui Beethoven sau Mahler, fără măcar o cât de mică evocare a „muzicii sferelor”. Începe molcom, riguros, ardeleneşte, cu analiza a trei tipologii (Don Juan, Joseph K., Adrian Leverkühn) familiare criticului literar, dar „exprimate” (etimologic vorbind) până la ultimele lor implicaţii hermeneutice.

Punctul de plecare, tonalitatea sunt de căutat în zona carteziană a spiritului, înţeles ca „sferă a lucrurilor înzestrate cu logică” (din acest punct de vedere există şi o logică naturală) şi, desigur, ca matrice arhetipală în (întru) care se manifestă Fiinţa. Însă, nota bene: fiinţa muzicală nu există per se, autonom, abstract şi impersonal, ci numai ca fiinţare, interpretare, performare, după modelul langue /vs/ parole din lingvistica saussuriană. Demersul eseistului devine astfel unul hermeneutic, de decodare în logos a mythos-ului, pentru că (p. 10) „denumirea plăsmuieşte”. Suntem liberi sau nu să fim de acord că muzica – de n-ar fi fost limbajul conceptual – putea foarte bine să ţină loc de filosofie; dar oricât de atonală ar părea lumea şi de afoni vieţuitorii ei, trebuie să concedem că „o fiinţă nonmuzicală e o fiinţă nonliberă”. E o theoumanizare, întrucât (p. 147) „interpretarea muzicii e interpretarea fiinţei”, iar fiinţa muzicală se regăseşte şi desăvârşeşte în fiinţările ei. Precum piatra care îşi visează Templul, muzica nu există (sau nu poate fi înţeleasă) decât în imanenţa ei, precum Lamartine care „scrie poezie cum face găina ouă”.

Orice absolvent de liceu cunoaşte reproşul făcut cândva lui Blaga, că e poet în filosofie şi filosof în poezie; el însă îşi pierde valabilitatea în cazul lui Aurel Ion Brumaru, întrucât acesta –deşi se plasează într-o oarecare măsură în descendenţa lui Heidegger- e complet dezinhibat în faţa „sacrosanctelor” concepte. Prospeţimea viziunii şi rigoarea expresiei îi vin atât din formaţia filosofică (şi cine are privilegiul de a-l fi cunoscut va admite că e un logician pe cât de redutabil pe atât de incurabil), cât   şi din    experienţa de critic literar hârşit într-ale textului de ficţiune. El nu oferă răspunsuri, ci invită la un „exerciţiu de gândire” (ceea ce în România contemporană tinde să devină un delict), pianotând cu egală dezinvoltură pe claviaturi din cele mai diverse (Don Juan şi „căderea” în interior a fiinţei, Joseph K. şi omogenizarea mineral- geometrică a morţii, Adrian Leverkühn şi energeia arhetipală a măştii). Între „a-fi-obiect” şi „a-nu-fi-obiect”, alegerea pare imposibilă, dar de fapt nu este, întrucât fiinţa e aoratică, „ascunsă privirii” dar nu inaccesibilă privirii. De aici nevoia de structuri fixe, dar şi drama esenţialmente noologică a solitarului care nu poate împiedica opera să-i înlocuiască viaţa.

Ars combinatoria prin excelenţă (anagramate, cele 5 sunete de bază dau „heaes”, „hetaera esmeralda”), muzica este o ontofanie care dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată. Iar la finalul lecturii, singurul gest logic e să asculţi „Arta fugii”.

Un motiv în plus de a-i fi recunoscători lui Aurel Ion Brumaru. „Muzica! … Muzica! …”

Asist.univ., Dr. VIRGIL BORCAN

Universitatea „Transilvania” Braşov