~Lucian Gruia: „Artur Silvestri – Frumuseţea lumii cunoscute“

Motto: „Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii” (Artur Silvestri)

 Jurnalul lui Artur Silvestri, prima carte pe care devotata sa soţie, Mariana Brăescu Silvestri i-a  publicat-o postum /1/, cuprinde perioada 1 septembrie – 30 octombrie 2008, adică 50 de zile calendaristice, dintre care penultima (ziua de 29 octombrie când cărturarul a fost internat în spital, pentru analize în vederea operaţiei) rămâne neconsemnată. La prima impresie, jurnalul descrie mici întâmplări domestice care dau farmec vieţii noastre: minunea înfloriri vegetaţiei,  jocul valurilor Mediteranei pe coasta Sudică a Franţei, vânzoleala norilor, perdelele schimbătoare ale ploilor, întâmplări din lumea păsărilor şi animalelor cu suflete ingenue,  peisaje armonioase din Bucureşti (Parcul Cişmigiu, grădina casei, aleile din Parcul din jurul Palatului Scânteia), Corbeanca  etc.  Toate aceste pagini de jurnal (pastele în proză, intens liricizate) construiesc calme bijuterii stilistice ce par a spune că trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă de miracolul existenţei noastre.

În trăirea acestor bucurii simple să conste secretul vieţii de fiecare clipă, aşa cum se menţionează în motto-ul cărţii?

Citindu-i cu atenţie ilumiările din cele două volume de proză publicate antum: PERPETUUM MOBILE (2003) şi APOCALIPSA CUM FIGURIS (20050, mi-am dat seama că textele revelează o lume mult mai profundă. De ce paginile jurnalului nu ar trimite şi ele către esenţe?

Prea multe potriviri mă duc cu gândul la această nouă interpretare. După cum apreciază medicii vienezi, jurnalul a început să fie scris cam în perioada declanşării bolii incurabile şi a fost încheiat exact cu o lună înaintea decesului autorului.

De ce oare Artur Silvestri şi-a intitulat fulguraţiile, FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE şi nu pur şi simplu FRUMUSEŢEA LUMII? Nu cumva în spatele cuvintelor se ascunde teama de o LUME NECUNOSCUTĂ despre care nu ştim dacă este frumoasă sau înfricoşătoare? De ce motto-ul cărţii include referinţa la un secret al vieţii?

De ce toate întâmplările şi „peisajele vivante” stau sub semnul miraculosului, straniului şi misteriosului? Iată câteva exemple: „Culorile amurgului făceau totul enigmatic” (Trandafirul roşu); după ploie, „Noaptea însăşi, începută astfel, arată straniu, parcă purificată”; picăturile de apă poposite pe frunze, provoacă vegetaţiei o „frumuseţe neasemuită şi enigmatică” (Misterul picăturilor de ploaie) etc. De ce uneori, din FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE lipseşte ceva: greierii din grădina casei din Bucureşti, pescăruşii din  mica staţiune, Gruissan (sudul Franţei), ba chiar soarele dintr-un peisaj noros? Lumea aceasta fară soare nu simbolizează oare lumea de dincolo? Alteori, elemete alogene stică echilibrul/armonia LUMII CUNOSCUTE, cum este strigătul războinic al pescăruşilor poposiţi pe canalul Dâmboviţa din Bucureşti, unde nu le este locul..

De ce lumea aceasta CUNOSCUTĂ pare o iluzie? De ce, la întoarcerea din Sudul Franţei, în Bucureşti, autorul este întâmpinat de o muşcată mov, care: „…era ultima floare a toamnei un semn straniu, o prezenţă în sine tristă, căci venise pe lume tocmai când totul se îndreaptă către extincţie, o elegie de o clipă.” (Ultima floare a toamnei)

Nu cumva straniul acesta şi misterul străbat în lumea aparenţei  (LUMEA CUNOSCUTĂ) din străfundurile unei LUMI ESENŢIALE, NECUNOSCUTE?

În acestă cheie esoterică, paginile jurnalului devin trepte iniţiatice, pregătirea pentru marea trecere in LUMEA NECUNOSCUTA a cărei imineţă o presimţea: „Noaptea sunt intervale concentrate când lucrez, scriind şi răsfoind cărţi cu spaima că nu voi apuca nu să scriu tot ceea ce am de spus, căci nu voi putea, dar măcar temele esenţiale; nu mai am nici farmec şi nici libertatea de a privi cu mirare, uneori încântat, de jur împrejur ca şi când abia atunci vedeam pentru prima oară altceva nou.” (Ore târzii, fără gânduri)

Mariana Brăescu Silvestri remarcă, în prefaţa cărţii, faptul că din paginile jurnalului se revarsă o tristeţe luminoasă, şi că autorul era copleşit de o „uimire proaspătă în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că se pregăteşte să o părăsească.”

Şi totuşi cred că în inconştienrul său, Artur Silvestri presimţea iminenţa morţii sale premature. Această stare inconştientă, premonitorie, i-a acutizat simţurile în percepţia frumuseţii LUMII CUNOSCUTE, în spatele căreia apăreau semnele LUMII NECUNOSCUTE, mai cuprinzătoare întrucât o include şi pe a noastră. La acutizarea percepţiei a contribuit şi toamna luminoasă, întârziată cu o lună, creind impresia unei naturi terestre paradisiace: „Toamna lungă, temperată în căldură dar având o bogăţie de lumină pe care nu cred s-o fi mai cunoscut vreodată, este neobişnuită şi adaugă o frumuseţe nouă memoriei noastre care, până la urmă, e tot ce mai poate să ne rămână. Culorile splendide, puternice şi triste, se adaugă luminii; zile de neuitat.” (Zile de neuitat)

În paginile jurnalului, întâlnim încă două elemente care aparţin recuzitei esoterice. Somnul şi apele. Pentru iniţiaţi, somnul reprezintă o anticameră a morţii iar visul, o pregătire pentru viaţa de dincolo. Iată că pe 8 octombrie autorul se simte obosit şi se lasă cuprins de vis: „Dar pe nesimţite m-a cuprins somnul deşi obiceiul de a mă odihni după-amiaza mi l-am pierdut cu ani în urmă şi mă şi feream să-l recâştig. Somn scurt, aţipit, de numai câteva minute, însă o euforie de imagini ca dintr-un carusel de forme ce se desfac unele din altele; culori transcendente, lipsite de contururi, pete rotitoare, o feerie stranie, neobişnuită, incontrolabilă.” (O feerie de după-amiază) Vertijul acesta de forme trăite euforic în vis, şi culorile lor transcendente, nu aparţin oare altei lumi?

Apele predispun la somn şi reverie. Prima parte a jurnalului este scrisă pe litoralul sudic al Franţei, unde zbuciumul mării induce sentimentul trecerii ireversibile a timpului. Paginile jurnalului intenţionează să sustragă curgerii heraclitiene, scenetele încântătoare ale vieţii efemere. Apele mai sunt prezente prin ploile purificatoare şi revigorante.

Ne mai rămâne să vedem cum se împacă autorul cu LUMEA NECUNOSCUTĂ în care se pregătea să intre. Artur Silvestri ne oferă această cheie. Trecând pe o alee neschimbată de multă vreme, în drum spre Palatul Scânteia, autorul trăieşte următoarea revelaţie „…un soare de după-amiază liniştită care îmi dădea sentimentul că mai trăisem o dată, de mai multe ori, în acest tablou.”(Pe aleile de acum douăzeci de ani)

Numai acceptând metempsihoza poţi împăca LUMEA CONOSCUTĂ cu LUMEA NECUNOSCUTĂ, din moment ce între ele există un schimb material. Şi astfel, LUMEA NECUNOSCUTĂ nu mai constituie o ameninţare.

În final să remarcăm că există o pagină de jurnal, intitulată premonitoriu: O coincidenţă sau o taină? care simbolizează destinul autorului. Este vorba de un trandafir galben care a fost furat din glastră tocmai în perioada deplinei sale înfloriri. Cine l-a furat pe Artur Silvestri din LUMEA CUNOSCUTĂ şi l-a strămutat în LUMEA NECUNOSCUTĂ ştim, dar de ce aşa repede, rămâne un mister.

În urma lui au rămas cărţile şi aceste pagini de jurnal…

                                                                                            LUCIAN GRUIA

1. Artur Silvestri – FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE zile de neuitat (Ed. Carphatia, 2009)