~Lucia Olaru Nenati: „Cuvânt la despărţirea de Profesorul Ciopraga“

Domnului Profesor, cu dragoste

Când ne obişnuisem cu ideea că magisterul Ciopraga, profesorul nostru al tuturor celor ce ne îndeletnicim cu tainele scrisului şi rostirii româneşti, a găsit secretul înviorător al înfrângerii legilor timpului prin exersarea neîntreruptă a spiritului, iată că vestea sfârşitului său ne-a luat pe nepregătite. Iată că totuşi s-a dus dintre noi, după o viaţă cu adevărat exemplară pe care se cuvine să ne-o amintim, căci nu e una oarecare dintre cele pe care să le dăm uitării imediat după ce s-au strâns blidele praznicului. El a fost  unul dintre  marii Profesori formatori de conştiinţă ai contemporaneităţii, cum a fost la Bucureşti doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, de care de o bucată de vreme ne-am despărţit, cum mai sunt Dumitru Micu ori  Romul Munteanu, sărbătorit cu nişte ani in urmă,  cu sobră festivitate la Muzeul Literaturii Române, ca să prelevez doar câteva exemple  mai reprezentative. Prin efectul formator  şi iradiant al activităţii  îndelungate, această stirpe de oameni  a avut cumva un rol axial în câmpul cultural românesc.

Acest rol l-a jucat în Iaşi, dar, de fapt, în toată zona Moldovei, privită astfel ca un fel de domeniu  nobiliar, Profesorul Constantin Ciopraga, cel ce tocmai ne-a părăsit la venerabila   vârsta de 92 de ani.   De la înălţimea acestei borne temporale scrutarea reliefului său existenţial oferă un peisaj impresionant,  pe mai multe paliere: unul al activităţii didactice, longeviv şi constant, altul de auctoriat cu numeroase şi valoroase titluri, apoi participarea la viaţa culturală în orice for sau manifestare putea oferi  tentaţia implicării, apartenenţa de forul academic naţional, activitatea de istoric literar, hermeneut  şi critic de întâmpinare ş.a. În general, i se aplică şi lui sintagma lui Alex Ştefănescu: „un intelectual activ şi responsabil”

Activitatea sa didactică a fost în mod indisolubil legată de Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (deşi a fost o vreme şi lector de limba română la Paris, rector al Institutului Pedagogic din Suceava ş.a.)  unde a fost asistent din 1962, parcurgând pe rând toate stadiile ierarhice fireşti până la a deveni şi a rămâne, parcă o întreagă eră, Profesorul, resimţit ca magister a zeci de generaţii de studenţi filologi pe care i-a format în spiritul responsabilităţii şi seriozităţii faţă de misiunea propagatoare de spirit care este aceea de profesor de română.. El a fost mereu  un spirit sobru şi laborios, plin de seriozitate care, fără a fi posac ori opresiv, instituia o ştachetă de  nivel ridicat   pe care ştiam că trebuie s-o trecem, nu cu uşurinţă, dar cu sentimentul unei trepte de consacrare. De fapt, prezenţa domniei sale în acest proces didactic formator constituie,  alături de încă alte nume de profesori de clasă, un motiv important pentru care calitatea de a fi  absolvent al filologiei ieşene era resimţită ca o instanţă consacrantă. Azi citindu-i mărturisirile (din cartea Cuvinte pentru urmaşi, Modele şi exemple pentru Omul Român, 2005, realizată de Asociaţia Română pentru Patrimoniu), înţelegem, nu fără uimire, ca aceasta atitudine i-a fost programatică: ”Dincolo de îndeletnicirile curente mi-am impus o cadenţă, un ritm existenţial plenar, dătător de pace interioară: nimic nu creşte pe stări convulsive”.

Ca autor el are la activ numeroase titluri aparţinând mai ales istoriei literare, dar şi eseisticii  hermeneutice de profunzime, din care citez doar câteva, deşi nu se poate spune că unele din cele 20 de cărţi ale sale sunt mai importante decât altele: monografiile  despre Calistrat Hogaş, Sadoveanu, Topîrceanu sau Hortensia Papadat Bengescu, marea lucrare de sinteză Literatura română între 1900 şi 1918, Personalitatea literaturii române, Portrete şi reflecţii literare, Între Ulise şi Don Quijote ş.a, cărţi care au rostul, în ansamblul lor, de a lumina  specificitatea unor personalităţi, perioade literare sau teme dominante din literatura română. Aceste cărţi  au reuşit să-şi afle dintru început făgaşul lor de unicitate; oricine cată să aprofundeze vreuna dintre personalităţile literare monografiate de el nu poate face abstracţie de studiile sale.   Cine se apleacă asupra începutului de secol XX are în marea lui panoramă, ca şi în cartea lui D.Micu,  Început de secol. 1900-1916, reperele  esenţiale pentru înţelegerea acelui timp frământat al prefacerilor de paradigmă culturală şi literară.

Cât despre cartea Personalitatea literaturii române, considerată chiar de autor „cartea mea cea mai importantă”, virtuţile sale sunt subliniate de el însuşi mai bine decât de oricine altcineva (în cartea de Mărturisirea de credinţă literară, 2006, realizată de acelaşi for ), ea fiind „o panoramă, o hartă a reliefurilor definitorii”, căci „m-a posedat întotdeauna proiectarea fenomenului creativ românesc într-o durată a noastră”.

La orice recitire, cartea Între Ulise şi Don Quijote se configurează a fi una de altitudine europeană a meditaţiei, prin  formulările elevate şi fin nuanţate, prin  ideaţia flexibilă şi clară, prin stilul elegant şi de perfectă urbanitate intelectuală. Se impune parcă de la sine apropierea acestei cărţi de aceea a lui Jose Ortega y Gasset, Meditaţii despre Don Quijote în care figura cavalerului de la Mancha este, ca şi în cartea profesorului ieşean, prilej de extrapolare a consideraţiilor asupra lui Don Quijote la zone mai largi ale romanescului, ale literarului, în genere şi, în final,  o scrutare avizată dar şi pertinentă a constantelor culturii europene operată dinspre cele două extremităţi geografice ale acesteia, cu instrumentele oferite ca punct de pornire de către  Cavalerul Tristei Figuri, mereu prolific întru noi interpretări. De altfel, şi despre conştientizarea acestui  echilateralităţi citim în aceeaşi Mărturisire: „Oriunde am fost, în Europa, în America, în numeroase alte locuri, la alte aşezăminte ştiinţifice, m-am simţit pe picior de egalitate cu partenerii de discuţii.”

Dar indiferent de stadiul profesional al activităţii sale, C. Ciopraga şi-a manifestat a la long şi dexteritatea de-a opera  analiza literară a cărţilor scrise de contemporani, fie ca jurnalist şi cândva chiar director al revistei Cronica, fie în chip de colaborator statornic la diferite publicaţii literare şi culturale în care s-a exersat până în ultima zi, la această vârstă patriarhală, proaspăt şi neobosit ca odinioară, mereu „în priză” şi parcă mereu mai perspicace  şi mai ingenios, dar la fel de serios şi responsabil, în demersul său hermeneutic de surprindere a trăsăturilor specifice, particulare, originale, definitorii fiecărui autor, formulate în puţine, dar pertinente şi memorabile cuvinte, non multum sed multa, mereu surprinzătoare, proaspete, tăiate ca pentru a fi aşezate pe frontispiciul operei acelui autor şi  purtând acel parfum inconfundabil al „punerii în operă a adevărului”, statuat odinioară de Heidegger drept condiţie a valorii acestui domeniu . Iată şi privirea interioară ce vizualizează motivaţia unei atari întreprinderi: „privesc spre creatorii din toate timpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de domeniul lor, mă încântă acei oameni care încă din timpul vieţii deveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau austeritatea, alţii stăpâni pe instrumente, vizând universul, mi-au însoţit încrederea în omul-emblemă.”

Aşadar dacă ar fi să degajăm o posibilă marcă distinctivă pentru profilul acestei personalităţi ce-a parcurs cu spiritul său aproape traseul  unui secol, cred că aceasta ar putea fi o îmbinare rară aflată sub semnul unui echilibru  olimpian, de cantitate impresionantă (în durată, operă, număr de titluri, fapte, realizări, performanţe  ş.a. ) cu calitatea fină, ”profesionistă”, a „execuţiei”, neostentativă, decentă, sobră, distinsă,  precum eleganţa rafinată a vestimentaţiei englezeşti de altă dată. „Mi-am jalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru”, mărturiseşte însuşi Profesorul, „reacţionând egal la bucurie ori la nefericire, înţelegând să opun Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare.”

Din punct de vedere ontologic, omul-emblemă care a reuşit să devină Constantin Ciopraga, încununat auroral,  meritoriu şi deplin meritat cu titlul de academiacian, reprezintă un adevărat model al omului realizat prin perpetua exersare conştientă a propriilor calităţi şi voinţe, dar care nu-şi schimbă deprinderile şi conduita, rămânând mereu egal cu sine, intrat în rândul celor deveniţi încă din viaţă monumente, cu ochii aţintiţi veşnic către esenţe, către ceea ce este permanent şi valoros, către constante, respingând variabilul efemer, dar, mai ales, păstrându-şi demnitatea în orice împrejurare. „A deveni mai om („humanior”)  prin intermediul filosofiei, al literelor şi artelor, a fost o idee-boltă; toate eforturile le canalizam programatic spre acest ţel” ( Mărturisirea…)  Este deci un model de destin împlinit care propagă discret, dar grăitor, cu un efect de tonic  şi energizant optimism, lecţia extinderii longevităţii fizice graţie celei spirituale, adică altfel spus, o emblemă a victoriei spiritului asupra limitelor omenescului.

#

Aceste lucruri de natură generală capătă pentru autoarea acestor rânduri o cromatică şi o căldură deosebită sub imperiul amintirilor recente, a relaţiilor particulare, a întâmplării că am vorbit cu Profesorul la telefon în chiar preziua morţii, spre a-i mulţumi pentru gestul de o indicibilă delicateţe de a-mi fi trimis prin poştă exemplarul revistei Dacia literară nou apărut ce conţinea articolul său despre cartea mea Arcade septentrionale (Editura Academiei Române, 2007) şi care a fost, de fapt, parcă în chip testamentar, ultimul său text apărut în acea publicaţie.  De fapt, textul  este un compendiu al discursului pe care l-a ţinut domnia sa în faţa aparatului de filmat în vederea prezentării la lansarea cărţii mele la Botoşani şi Suceava, el prezentând cartea  mai întâi personal la Muzeul Eminescu din Copoul Iaşilor; dar şi după ce scrisese una dintre prefeţele cărţii  şi una dintre recomandările necesare includerii acesteia  în planul editorial academic. Cu nişte ani în urmă, stătuse lângă mine, ca să mă susţină, pe „banca acuzaţilor„ la examenul de doctorat, unde mi-a ţinut apoi şi un tulburător laudatio.  Înainte de asta, colaborasem fructuos la Muzeul Eminescu de la Ipoteşti unde i-am solicitat, în calitate de muzeograf, şi domniei sale opinia cu privire la modul cum trebuie să fie reorganizat aşezământul, părere de care am ţinut cont atunci când am purces la lucru.  Altădată, aflându-se alături de mine la Ipotesti în ziua în care s-au acordat decoraţiile aniversare Eminescu 2000 celor cu merite în domeniu, m-a îmbărbătat cu gentileţe dar şi cu vădită implicare atunci când lista anunţată s-a încheiat, la acea prima sesiune, fără a cuprinde şi numele meu. A mai fost şi preşedintele juriului unei ediţii a Salonului  ieşean de carte unde am primit premiul pentru poezie şi câte, câte altele!

Toate dovedind o implicare şi o dăruire generoasă şi de loc calculată, ceea ce ştiu că s-a manifestat faţă de mulţi dintre semenii mei. I-am mulţumit, aşadar, telefonic în preziua sfârşitului său pentru neverosimila gentileţe şi mi s-a părut că vocea sa era tânără, energică, având un tonus proaspăt şi promiţător de încă lungă dăinuire. Ne-am spus cuvinte bune şi urări pline de sinceritate,  fără să ştiu că acela fusese, de fapt, un privilegiu, ocazia de a-mi lua rămas bun de la marele meu Profesor. Ceea ce vreau să adaug acum, înainte de a mă îndura  – cu greu – să sfârşesc aceste rânduri, este faptul că el, prin toată conduita lui constantă amintea parcă de dorinţa lui Eminescu de-a se preţui  caracterele mai mult decât inteligenţa. Or, profesorul Ciopraga a fost şi una şi alta, lucru rarissim azi. Glumind, i-am spus la telefon că ar trebui clonat ca să i se multiplice stirpea. Dacă asta nu se poate, ar trebui măcar să-i avem sub ochi modelul de om de onoare şi de caracter, impecabil în conduită, ţinută, manifestări, în generozitate, gentileţe,  în eleganţa desăvârşită pe care a ştiut să şi-o păstreze nealterată până în ultimul ceas al lungii sale vieţi pe care – nota bene! – a încheiat-o la masa de scris.

Dar cât de rar apar  în mass-media de azi imaginile unor asemenea modele de spirit înalt înlocuite fiind adesea de exemple de semn contrar!

LUCIA OLARU NENATI