~Valeria Manta Tăicuţu: „Ionuţ Caragea – Clopotele trupului său“

Volumul de debut al lui Ionuţ Caragea („Delirium tremens”, Editura Stef, Iaşi, 2006) contrariază într-o oarecare măsură instanţa lectorială, în al cărei orizont de aşteptare nu mai este loc pentru lirism. Poeticitatea nu implică însă, de data aceasta, un lirism echivalat cu solemnitatea, ci o autonomie a eului, bazată exclusiv pe autoreferenţialitate. Actantul textual şi eul liric se suprapun într-o încercare disperată de autocunoaştere, de luare în stăpânire a „cuvântului ce exprimă adevărul”, şi trimiterile la poetica eminesciană nu sunt întâmplătoare: Ionuţ Caragea, prin substratul filosofic ce-i fundamentează discursul, prin încercările de depăşire a lumii fenomenale, pentru a găsi răspunsuri ontologice, prin plăcerea de a crea cosmogonii şi de a se situa în miezul universului poate fi considerat „eminescian”: „la început a fost punctul / şi în jurul lui miriade de virgule fecundându-l / astfel s-a format o stea / prima literă a universului: Alfa / a crescut mare până a ajuns Omega / a explodat dând naştere la restul literelor din alfabet // literele au început să facă dragoste între ele / din nevoie de cuvinte / acestea simţeau însă că le lipseşte ceva / şi au pornit discuţiile cu părinţii / care au stabilit reguli sub formă de propoziţii / dar copiii au protestat în lungi şi interminabile fraze // la un moment dat nu au mai rezistat şi au fugit de acasă / au cutreierat lumea înţelegând cât este de frumoasă / şi atunci au încercat să dea o definiţie / s-au adunat cu toate pe o foaie şi au scris o poveste / pe care alţii au catalogat-o drept proză // anii treceau / cărţile erau din ce în ce mai multe şi mai greu de citit / până-ntr-o zi când cuvintele au îmbătrânit şi au devenit / mai înţelepte / au spus că vorba multă aduce sărăcia cuvântului / şi au inventat poezia // la început a fost poezia simplă cu rimă / pe care toţi la vremea aceea au catalogat-o sublimă / cu timpul însă au asociat-o cu monotonia / şi au condamnat-o la moarte prin spânzurătoare / puterea a fost luată de cuvintele la întâmplare // şi cuvintele la întâmplare s-au transformat în propoziţii / şi propoziţiile s-au transformat în fraze / şi frazele au realizat că au nevoie de virgule / şi virgulele au realizat că au nevoie de puncte / şi punctele au realizat într-un final că sunt / cele dintâi şi din urmă semne ale existenţei / negrului în universul alb infinit” („La început a fost punctul”).
În acest univers în continuă expansiune / contragere, când guvernat de legi şi convenţii, când lăsat la voia întâmplării, în care textul poetic şi actantul îşi schimbă în aşa fel rolurile, încât este greu de dedus cine pe cine scrie, singura realitate rămâne sentimentul, cel care motivează facerea şi existenţa. Iubirea nu mai determină situarea în ipostaze hieratice, în contemplare / adoraţie şi transă, ci o senzualitate grea, o parcurgere a topografiei corporale fără ca textul să cadă în obscenitate: „femeie, iubirea ce-ţi dedic este un orgasm înrădăcinat / în pământul din care m-am înălţat şi-n care mă întorc / pigmeu / de coajă-aş vrea să te dezbrac şi-n miezul tău să fiu insectă / cu seva să mă îmbăt şi să devin hoinar / în voia unui pădurar îndrăgostit de semne / şi ciotul tău va plânge chihlimbar / şi voi trăi o veşnicie anateme / înconjurat de oase printre lemne” („Dumnezeul păpuşar”).
Iubita, la rându-i, devine actant textual, instanţă lectorială şi partener colocvial. Dacă ultima ipostază este „clasică”, cultivată până la saţietate de poezia noastră tradiţională, tributară în mare măsură structurilor oral / folclorizante, construite pe monologul adresat, a doua trimite la celebrul „nu râde, citeşte-nainte” bacovian; scrisul împreună, însă, interactivitatea textuală aparţin ultimei generaţii de poeţi („nouăzecişti”, sau „douămiişti”, sau, pur şi simplu, poeţi tineri în căutare de noi forme de expresie, care n-au, de fapt, nevoie de „legitimare generaţionistă”). Ionuţ Caragea suprapune cele trei ipostaze într-un text ce experimentează foamea şi spaima metafizică, cuantificabilă în derapaj verbal: „nu mai pricep de mai pricep dacă-am să mai pricep vreodată / ce ţine loc de tine nu mai simt nici cum a fost şi niciodată / cuvintele din prima strofă îmi curg la întâmplare / mă doare că mă doare de ce oare / râul de lacrimi se adună în vale şi te îneacă / iar eu rămân în vârf de munte şi suspine / şi tot îmi zice unul altul o să-ţi treacă / iar eu mai sper nu mai pricep de ce nu vine / aşa ca tine o să citesc şi eu ce-am scris şi mă gândesc la nemurire” („Nu mai pricep”).

„Recuzita” romantică din poezia tradiţională este preluată cu ironie / autoironie: suspinele, râurile de lacrimi, oftatul, arderea, tristeţea, dezolarea, sentimentul inutilităţii, teama de a fi părăsit etc se comasează într-un text aluvionar, în care personale sunt curajul de a trece peste tabuuri şi selecţia semnelor poetice: Ionuţ Caragea ştie că „eminescianizează” şi o face fără falsă pudoare, fără aversiune şi fără să-şi renege modelul: practicând intertextualitatea, el încearcă o limpezire, o înţelegere a propriului text prin lectura altui text: „nu m-ai înţeles / eu mă joc cu toate cuvintele / pentru că ele sunt un fel de dragoste de-a mea / inexplicabilă // amândoi avem acelaşi gând chinuit / într-un vis interpretabil unde / te pot cuceri doar cu un cuvânt / te pot ameţi rostind doar iubire” („Iubita mea, marţiană”).
Înger, demon, „veneră” sau „madonă” în viziunea romantică, iubita se situează, la Ionuţ Caragea, fie „la capătul lumii”, fie pe altă planetă, fie în text pur şi simplu, închisă acolo printr-un efort de detabuizare / scoatere din câmpul semantic al sacrului: „mă sfinţeam în iordanul pulpelor tale / cuminte într-un dormitor de catifea / soarele somnoros legăna / sub sprâncene / o lacrimă // aveam o viaţă minunată / cortinele din jurul patului / unicul film cu happy-end / actori îndrăgostiţi / mizându-şi viaţa / pe ultimul sărut / nimic nu mai conta / nici mâine nici poimâine // ce voiaj minunat / exploratorii atingerilor / staţionate prin gările / trupurilor fremătânde / accelerând prin tuneluri / spre alte lumi / în care ploua mereu” („Album”).

Actor / actant sau „Dumnezeu-păpuşar” în textul poetic, Ionuţ Caragea ştie precis care este finalitatea demersului său: „Cu-acest poem voi stăpâni redute / Versuri formând un nou triumvirat / Puse la loc de cinste şi virtute / În templul sufletului preacurat // Cu-acest poem voi dezlega păcate / Un ultim sfânt va fi eliberat / Şi rănile rămân pe veci uscate / Un loc în paradis răscumpărat // Cu-acest poem îmi fac singur dreptate / În astă lume de necercetat / Şi sper ca rugii mele-n libertate / Să îi răspundă domnul ocupat // Cu-acest poem se-nchide în cetate / Un ultim gând ce-a fost necugetat / Şi corul cântă un canon şi poate / În cer va fi de îngeri fredonat // Cu-acest poem voi săvârşi o carte / Voi fi pe doişpe-a patra recitat / Şi voi ciuli urechea de departe: / Măcar de ziua mea nu m-au uitat” („Cu-acest poem”).

VALERIA MANTA TĂICUŢU