~Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda (III)“

La începuturile venirii mele la Mogoşoaia, tânăr fiind şi din dorinţa de-a epata, mărturiseam uneori, fără să mă întrebe nimeni, despre ce şi cât am lucrat. A trecut multă vreme, peste doi ani, şi într-o zi, pe la amiază, intrând în sala de mese, am repetat faptul că scrisesem noaptea, că lucrasem cu spor.

Preda a exclamat adresându-se unui interlocutor imaginar: «Auzi domnule, ce chestiune! El lucrează şi noi am venit aici să ardem gazul»… După care a slobozit acel inimitabil…

Scria noaptea, greu, chinuit, într-o poziţie ciudată, cu corpul paralel mesei, picior peste picior.

Această poziţie îi permitea, pobabil, să se aplece mult asupra hârtiei, s-o aibă aproape, sub ochii săi obosiţi urmărind literele mărunte, incredibil de mărunte ale scrisului său cursiv care umpleau  ordonat pagina.

Camera numărul şase, cedată de Fănuş era mare, spaţioasă şi avea ferestrele deschise spre imensul parc cu arbori seculari.

Pe biroul simplu păstra fotografia tatălui, care-i   semăna, avea aceeiaşi expresie de năuceală, de permanentă nedumerire.

Alături, un ceas din aur, cu capac, obiect frumos cu care se lăuda în clipele de euforie bahică şi un stilou cu peniţa din aur odihnindu-se într-o cutie albastră.

Ambele obiecte mi le-a arătat odată (nici azi nu-mi explic de ce), urmărindu-mi pe sub sprâncenele stufoase reacţia. Am scos o exclamaţie convenţională de admiraţie.

De fapt, pe mine nu mă impresionaseră obiectele şi nici nobila lor strălucire. Mă gândeam la cu totul altceva. Multă vreme am înclinat să cred că, de fapt, nici stiloul, nici ceasul nu-i foloseau, practic, în viaţa de zi cu zi.

Cu stiloul nu scria, motivând foarte serios că… «i se toceşte peniţa de aur»… Ceasul nu-l purta de frică să nu-i fie furat!

Scriitorul, rămas ţăran nealterat, cum ziceam, le achiziţionase de la anticariat şi se mândrea cu ele, ca o confirmare a prosperităţii dobândite prin scris.

Odată, am făcut o glumă după ce, împreună cu Dinescu, îi subtilizasem ceasul de aur din cameră, moncherul, fiind uşor ameţit. A doua zi l-am văzut coborând nervos şi năuc, evitând însă să ne întrebe ceva.

Încerca să-şi amintească  ce se întâmplase. Noi aranjasem cu femeia de la bar să-i restituie ceasul  şi să-i spună că l-a lăsat poetul Adi Cuşin, cel cu care fusesem în noaptea precedentă la el în cameră, cu şampania oferită de acesta de ziua lui.

Moncherul a luat bucuros ceasul şi, după un timp ne-a întrebat, pe ocolite, cum ajunsese el să dea ceasul acelui… «individ».

Noi am înflorit întâmplarea zicând că, de fapt Cuşin nu vroia să-l ia iar el, Preda, îl dăduse în cele din urmă cu… forţa.

Monşerul asculta şi nu-i venea să creadă şi repeta enervat «să nu-l mai prind pe aici niciodată pe… individ!

MIRCEA MICU