~Janet Nică: „Facerea lumii“

Motto:Gaudeamus igitur

Zi neutră,neflexibilă. Intru în clasă desfrunzit de iluzii şi de voinţă. Slăbiciunea îmi roade trupul precum igrasia casele vechi,precum gravitaţia pământului roade zborul păsărilor. Pun catalogul pe catedră şi simt nevoia unei tăceri imense. Mă întreb de unde atâta înţepenire a mintii şi a trupului şi primul gând care mă vizitează este că « veşnicia s-a născut la sat ».Aşa mi se pare,zic.Infinitul e o cămilă uriaşă sub care mă simt gâză, microb, pulbere, punct. Prin ce minune să ajungă un bob de nisip geniul care să prescrie legi altor boabe de nisip ? M-am gândit că pentru asta nu e nevoie să iei în seamă lucrurile care te copleşesc. Bunăoară,să nu priveşti,seara,bolta căptuşită cu stele ! Dar fă-o,dacă poţi ! Eu unul,nu pot. Poporul meu a prea privit în sus  în loc să privească în stânga şi-n dreapta sau în propriul sân.Şi permanent i s-a dat să buchisească abecedarul cuminţeniei.De aceea povestea lui e lungă…

Mai scârţâie câte o bancă, mai tuşeşte câte un elev, mai fâşâie câte un caiet. Dar ochii copiilor sunt mari şi impertinenţi ca disidenţii de după revoluţie. De n-ar avea elevii ochi, ce bine-ar fi de noi,profesorii ! Dar aşa, când există ochi, o mare de ochi, e greu ! Mai ai, ca om, o faţadă de apărat, o zugrăveală de salvat, o spoială de afirmat.

Pumnale, nu altceva sunt ochii elevilor ! Oştiri otomane ! Tribunale ! Judecata de apoi ! În faţa acestor ochi trebuie să fii  cel puţin  înger şi încă din aceia şcoliţi peste ocean la focul iute al democraţiei multilateral-dezvoltate-în-adâncime !

Elevii ! Ah, elevii ! Maimuţele astea date naibii de frumoase, nu te slăbesc  nici o clipă. Simt nevoia să-mi odihnesc pe catedră capul plin de gânduri ca de mere coapte.Dar cum să pun pe cântar ditamai  dovleacul, când fericirea prietenului meu înaripat se află numai în pachetul cu săgeată? Mai repede găsesc o babă bătrână, un copil tânăr şi mujdei de usturoi, decât să fac aşa ceva. Mai bine tac, nimic nu fac şi e perfect pentru familia mea. Tăcerea adâncă e cafeaua de care m-am îndrăgostit.

Fiind elev, mai apoi student,am avut impresia că dascălii mei(ce “dascăl”,mă? Dascălii cântă în biserică! zicea decanul meu), dascălii mei,zic,erau puşi pe treabă cum sunt oamenii răi puşi pe harţă, fitece şi cu fitecine. Aiurea! Dacă ar şti ei, elevii, ce Sahară cotropeşte sufletul unor dascăli (nu toţi, dar eu sunt unul din ăilalţi) dacă ar şti ei ce stepă siberiană bântuie prin sângele nostru, ar fi şi ei săracii, mai liniştiţi. Unii se uită la mine speriaţi,ştiu ei de ce. Totuşi, trebuie să-mi salvez onoarea unui salariu de mizerie, să-mi salvez mai ales, tencuiala de intelectual ancorat în realitate, cum orăcăie broasca de la uşă, cum latră căţeii de usturoi şi cum behăie ţapul de bere. Ce să fac? Cum să tâmpesc mai repede orătăniile care stau smirnă în bănci şi aşteaptă următorul vaccin? Să-i pun să repete ceva precum papagalii? Nu, ar fi prea simplu. Mă traversează pe zebra gândului un principiu didactic aflat de la marele Constantin  Noica: „În şcoală se predă regula, nu excepţia!” Aşa e, zic. Dar Regula te-nnebuneşte. Tocmai, zic. Ia să-i înnebunesc eu pe pitpalacii ăştia cu ochii cât pupăza. Nu,nu! Sunt plătit să fiu cuminte. Dar până când să mă las clocit de caracatiţa cuminţeniei? E ca şi cum nu te-ai naşte niciodată de sub carapacea doamnei Reguli. Ia să mă abat eu, totuşi, şi să gust umbra unei poteci despletite? O,nu! Urlă conştiinţa în mine. Dacă sari pârleazul bunului simţ, răsuflând vreo glumă cu fustă scurtă, până spre seară te şi spânzură babele şi elevii, facându-te ,post-mortem, monstru sacru, vedetă, star, disident!

Ce să fac anume? Cuvântul “anume “îmi dă o idee. Are în el un sâmbure de văzduh, de dulce nebunie. “Anume” îl are în sân pe “nume”. Asta-i, am găsit!

-Copii, voi faceţi religie?

-Da

-Şi nu scrie in “Biblie” că “La-nceput a fost Cuvântul” ?

-Ba da.

-Şi nu vreţi să fim şi noi, pentru o clipă, nişte mici dumnezei, să ne jucăm de-a “facerea lumii ? “

Cum să nu voiască? De departe,curiozitatea lor era un munte.

-Ei, bine!zic. Ia să dăm noi lucrurilor alte nume, să le folosim după noul botez ca să le vedem mai bine. Cele vechi au talpa tocită. La pingelit cu ele! Da?!!

-Daaaa!

-Uite, încep eu. La „tablă” să zicem „cal”. La „cretă” să zicem „tigaie”. Vreţi?

-Daaaa!

Şi în câteva  minute făcurăm lumea. Băncile deveniră capre; cărţile,mănuşi; creioanele, pahare; lecţia, caracatiţă; caietele, opinci; fraza,  cămilă; propoziţia, ghem; adjectivul, sacâz; substantivul, şurub; elevii, cozonaci; clasa, cratiţă; catalogul, cireş; picioarele, frunze; ochii, drapele; scaunul, buzdugan; mâinile, undiţe; fetele, broşe; băieţii, bolduri…

Ajungând aici cam obosirăm. Deh! E greu de născut o lume nouă! Dar continuarăm de-a buşilea. Capul fu numit dovleac; nasul, apostrof; punctul, bau-bau; litera, urzică; profesorul, compas; clopoţelul, ciupercă; exerciţiile, greble; buzele, scutece; ghiozdanul,cobiliţă; genul, vată; numărul, sâmbure; cazul, vizir…

Pentru a fi mai uşor, un bold scrise pe cal opincile vechi şi noile lor umbre, mai luminoase şi mai frumos mirositoare. Să vedem, de dragul mirării, ce va ieşi!

-Câţi cozonaci sunt în cratiţa voastră?-întrebai eu.

-Nouăsprezece cozonaci, domnule compas.

-Lipseşte vreun cozonac?

-Cozonacul Zambilic Daniluş. Are piciorul drept în ghips.

-Pardon,zic. Vrei să spui că are frunza dreaptă în ghips. Nu-i nimic. Să-l trecem absent în cireş.

Apoi închisei cireşul, mă sculai de pe buzdugan în două frunze şi-ncepui să mă plimb printre rândurile de capre. De bucuria jocului, copiii îşi holbau drapelele la mine de mai-mai să mă-nghită.

-Dragii mei cozonaci, le zisei. Puneţi mănuşile în cobiliţe, scoateţi găinile pe capre şi pregătiţi paharele să scrieţi.

Vorbeam rar ca ei să poată urmări cuvintele scrise pe tablă. Până terminam ce aveam de întrebat, era o linişte de plumb, iar după aceea răsărea în ochii lor o bucurie de aur. Totul mergea ca democraţia de peste ocean.

-Ce caracatiţă aţi pregătit pentru astăzi?

-Noi am pregătit pentru astăzi „Sacâzul”!

-Bine. Ce este sacâzul calificativ?

-Sacâzul calificativ este partea de vorbire care arată însuşirile unui şurub şi se acordă cu acesta în vată, în sâmbure şi în vizir.

-Bun. Să scriem câteva gheme pe cal. Cine se oferă? Mai mulţi cozonaci ridicară undiţele  în sus, dar alesei, ca să răspundă,o broşă cu două codiţe ca doi muguri zburători.

-Ia tigaia şi scrie pe cal ceea ce îţi dictez eu:

„Dinţii viteazului împărat

se strepeziră la auzul

proastei veşti”.

O broşă blondă tot flutura undiţa pe sub apostroful meu.

-Ce e dragă?

-Domnule compas, zise ea. Colega noastră a făcut două greşeli. N-a început ghemul cu urzică mare, iar la sfârşit n-a pus bau-bau.

-Bine,dragă,foarte bine.

Apoi mă adresai broşei care făcuse greşelile:

-Corectează ,dragă, ghemul şi cască drapelele mai bine. Dacă ai vreun sacâz în acest text, analizează-l.

-„Viteazului” este sacâz calificativ pentru că arată însuşirea şurubului „împărat”. „Proastei” arată însuşirea şurubului „veste”.

-Bine, du-te la capra ta.

Mai rezolvăm câteva greble pentru a fixa cunostinţele în cuiul deprinderii.

-Dragi cozonaci,le zisei. Când avem de-a face cu cămile, trebuie să le despărţim în gheme, să ne fie mai uşor. Adică să le demolăm. Ca să înţelegem.

Cu cât se rumeneau la focul jocului, cu atât cozonacii erau mai dulci.

Când se auzi ciuperca sunând, fu căderea din rai. Turnul lui Babel. Limba decăzu în limbi, legea în fărădelege. Adam decăzu în Eva. Luai cireşul sub braţ, ieşii din cratiţă cu zâmbetul pe scutece şi mă-ndreptai, şovăind, spre Cancelaria profesorilor, acolo unde teama de Excepţie este o Regulă.

JANET NICĂ