~Ilie Rad: „Recuperarea unui scriitor – Lucian Boz“

1. Preliminarii.

Pentru literatura românǎ,  Lucian Boz reprezintǎ un caz de douǎ ori interesant şi oarecum singular. Mai întâi, analizând statutul sǎu la noi, în perioada comunistǎ: deşi nu a criticat niciodatǎ regimul politic de la Bucureşti (nici mǎcar în corespondenţa particularǎ; doar într-o scrisoare cǎtre Arşavir Acterian, din 15 mai 1992, deci dupǎ Revoluţie, el considera una din „ctitoriile” epocii, Canalul, ca o „nefastǎ întreprindere a dementului Ceauşescu”), Lucian Boz nu a putut fi reeditat înainte de 1989. E adevǎrat cǎ despre el s-au scris câteva articole în presa din România acelor ani, cenzurate sau autocenzurate (într-un articol din Orizont, de pildǎ, din 1981, N. Steinhardt, prietenul sǎu, care îi cunoştea foarte bine destinul, scrie cǎ „Lucian Boz a plecat din România în ultimele zile ale anului 1937. Întâi la Paris, apoi în Australia”. De aici se poate înţelege cǎ Boz n-a plecat din România comunistǎ, cum s-a întâmplat de fapt, în 1947, ci din cea … capitalistǎ, a anului 1937!), iar diverse ediţii critice (din G. Cǎlinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu) au inclus comentariile celor trei autori la cǎrţile semnate de Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ. Totuşi, reeditarea lucrǎrilor sale a fost obstrucţionatǎ de regimul politic comunist, pentru cǎ Boz era, nu-i aşa, un transfug! O tentativǎ a lui Emil Boldan – colegul sǎu de liceu şi facultate – şi Constantin Crişan, de a-i reedita un volum de eseuri, în anii ’80, a rǎmas fǎrǎ rezultat (cartea proiectatǎ n-a putut fi publicatǎ „sub regimul trecut din cauzǎ cǎ mǎ aflam în afara graniţelor ţǎrii”, recunoaşte însuşi scriitorul, într-un dialog cu Nicolae Florescu).

În al doilea rând, e interesant de analizat ce putea deveni Lucian Boz în cultura românǎ şi ce a devenit efectiv („Pǎduri ce ar putea sǎ fie/ şi niciodatǎ nu vor fi” – cum zicea Blaga, într-un poem). La doar 24 de ani, publicǎ eseul Eminescu. Încercare criticǎ (1932), care a atras atenţia lui G. Cǎlinescu şi care îi va face un elogios comentariu, încheiat astfel: „Remarcǎm o putere de speculaţiune atât de pǎtrunzǎtoare uneori, încât, faţǎ de sutele de pagini ale recenţilor eminescologi, care au studiat aşa de mizer ideile posibile ale poetului, puţinele pagini ale tânǎrului eseist meritǎ cele mai cǎlduroase  şi neprecupeţite laude (Adevǎrul literar şi artistic, an XI, nr. 617, 2 octombrie 1932, p. 7). Peste trei ani, Boz îşi reuneşte în volum (Cartea cu poeţi, 1935) eseurile despre 31 de poeţi români ai momentului, aproape toţi validaţi de istoria literarǎ. Tot acum publicǎ frecvent cronici literare la cǎrţi de prozǎ (care vor fi reunite în volum abia în anul 1981, la Sydney, în regie proprie, sub titlul Anii literari ’30).

În 1951 emigreazǎ din Franţa în Australia, iar aceastǎ aventurǎ, cauzatǎ de vitregiile istoriei, nu „i-a servit”, cum ar fi spus Constantin Noica, nu a fost profitabilǎ pentru el, ca intelectual român. Obligat sǎ presteze o altǎ muncǎ, fǎrǎ legǎturǎ cu literatura şi cultura, putea citi doar seara şi în zilele de duminicǎ. Dupǎ ieşirea la pensie (1974), s-a ocupat de reeditarea, în regie proprie şi în tiraje mici, a unora din cǎrţile sale. Ar fi putut sǎ îşi scrie memoriile, dacǎ ar fi avut imboldul necesar din ţarǎ. Nu l-a avut! Aşa încât el ar trebui inclus în categoria „nǎpǎstuiţilor”, nu în cea a „privilegiaţilor”, dupǎ o clasificare a lui Arşavir Acterian

2. Viaţa  şi activitatea literarǎ.

Lucian Boz s-a nǎscut la 9 noiembrie 1908, la  Hârlău, jud. Iaşi, şi a murit la 14 martie 2003, la Sydney, Australia. A fost critic literar, eseist, romancier, poet şi traducător. Este fiul Clarei (n. Sapina) şi al lui Mendel Boz. Tatǎl sǎu a participat, a fost rǎnit şi decorat în Primul Rǎzboi Mondial. În 1909, familia Boz se mutǎ la Bucureşti, astfel încât viitorul scriitor urmeazǎ, în Capitalǎ, Liceul „Gheorghe Lazǎr”. Îşi continuǎ studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti (unde i-a avut profesori, între alţii, pe Istrate Micescu – ministru al Afacerilor Externe, în Guvernul Goga-Cuza, 1937-1938, şi ministru al Justiţiei, 1939-1940 –, Constantin Stoicescu, Vintilǎ Dongoroz, J. Vermeuleu ş.a.), obţinând licenţa în 1934. Nu profeseazǎ avocatura, ci se lanseazǎ în presǎ şi în critica literarǎ.

Debuteazǎ în revista Premiera, cu un medalion consacrat lui Walt Whitman (1927). Frecventeazǎ Cenaclul „Sburǎtorul”, condus de Eugen Lovinescu. Colaboreazǎ la Facla, Adam, Adevǎrul literar şi artistic, Tiparniţa literarǎ, Capricorn, Mişcarea, unu (unde a semnat cu pseudonimul Vasile Cernat),  Contimporanul (secretar de redacţie, 1930-1931), Zodiac, Discobolul, Jurnalul, Viaţa româneascǎ, apoi, în 1933, devine redactor al ziarelor Dimineaţa, Adevãrul şi al sãptãmânalului Cuvântul liber. În Facla lui Ion Vinea, din 27 martie 1930, Lucian Boz a publicat unicul interviu acordat vreodatǎ de Constantin Brâncuşi, care se afla atunci la Bucureşti (interviul va fi inclus în volumul Anii literari 30, din 1981).

Editeazǎ revista avangardistǎ Ulise, din care au apǎrut patru numere (1932-1933). Dupǎ suprimarea ziarelor Adevǎrul şi Dimineaţa, de cǎtre Guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, Lucian Boz pleacǎ la Paris, urmând cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, neterminate din cauza rǎzboiului, respectiv a ocupaţiei germane. Participǎ la conferinţe publice şi îi audiazǎ pe Jaques Maritain, Gabriel Peri, Dolores Ibarruri Gomez (La Pasionaria, viitorul lider comunist spaniol). Devine membru al PEN-Clubului. Îi întâlneşte pe Barbu Fundoianu şi Ilarie Voronca.

În 1939, e acreditat corespondent la Paris al Jurnalului lui T. Teodorescu-Branişte. De asemenea, face cronicǎ diplomaticǎ pentru agenţia americanǎ United Press în Franţa. Colaboreazǎ la ziare franţuzeşti, pentru a-şi câştiga existenţa. Dupǎ ocuparea Franţei, se implicǎ în mişcarea de Rezistenţǎ, fiind arestaţi (în 1943, împreunǎ cu soţia sa, Cora) de Gestapo şi internaţi în lagǎrul La Cite de la Muette (sau Sammellager, în germanǎ) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului, în apropierea gǎrii Austerlitz. Sunt salvaţi de la deportarea în Germania de cǎtre Legaţia României din Franţa (doar 12 persoane, printre care şi soţii Boz, din câteva mii).

La Paris colaboreazǎ  la publicaţiile La Petit Parisien, Excelsior şi Dimanche illustrée. La sfârşitul anului 1944 revine în ţarǎ şi, cum „diavolul reportericesc din el nu-l lasǎ în pace”, creeazǎ, împreunǎ cu Martin Economu, cotidianul în limbã francezã L’Information Internationale, devenind şi redactor al cotidianului Finanţe şi industrie şi lucrând şi la Agenţia Românǎ de Informaţii pentru Presǎ, ARIP. Publicǎ lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945).

Traduce Tǎcerea mǎrii de Vercors (pseudonimul lui Jean Bruller), în introducerea acesteia arǎtând modul de comportare a scriitorilor francezi în anii ocupaţiei: rezistenţi sau colaboraţionişti. În martie 1946 se întoarce la Paris, ca reprezentant al Adevǎrului (reapǎrut sub direcţia lui H. Soreanu), al cotidienelor Finanţe şi industrie şi L’Information Internationale (acesta se va transforma în sǎptǎmânal, dar în limba englezǎ: International News). Simultan, colaboreazǎ ocazional la ziarul Le Monde. Expediazǎ corespondenţe la unele ziare scandinave.

În 1947 este trimis în ţară, de cǎtre ziarul Le Monde, pentru un reportaj în regiunile bântuite de secetã, venind pentru ultima oarã în România. Cum şi ziarele din România, pe care le reprezenta, aveau sǎ disparǎ din peisajul revuistic românesc, iar colaborarea la ziarele franţuzeşti şi la Radio Paris era doar ocazionalǎ, Boz se angajeazǎ funcţionar la o întreprindere parizianǎ.

La sfârşitul anului 1950 decide sǎ emigreze în Australia, nevoind sǎ revinǎ în România ocupatǎ de tancurile sovietice. Dupǎ un scurt sejur la Genova, pleacǎ spre Australia, unde ajunge în februarie 1951, dupǎ o cǎlǎtorie de 35 de zile! Se opreşte mai întâi la Canberra, unde presteazǎ munci necalificate, pentru a se întreţine (a fost sudor – fiincǎ urmase un curs de sudurǎ cu arcul electric, în Franţa –  într-o uzinǎ, dar a suferit un accident, care l-a obligat sǎ îşi schimne “jobul”), apoi se stabileşte la Sydney. Aici creeazǎ un birou de PR, fǎrǎ angajaţi, fiind ajutat doar de soţia sa, Carola, fostǎ jurnalistǎ la Dimineaţa, şi ea mare iubitoare a literaturii şi culturii.

Beneficiind de excelenta cunoaştere a limbilor francezǎ şi englezǎ, Compania Air France îi oferǎ conducerea reprezentanţei acesteia în Australia, soţia angajându-se la Ambasada Franţei. În aceastǎ calitate, publicǎ, în ziare şi reviste australiene, sute de articole despre aviaţia şi industria aero-spaţialǎ francezǎ. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de Cavaler al Meritului Comercial”, iar în 1979, statul francez, luând în calcul şi activitatea sa din Rezistenţa francezǎ, îi conferǎ „Crucea de Cavaler al Ordinului Naţional al Meritului”, pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.

Spuneam cǎ activitatea firmei sale îl solicitǎ foarte mult, încât gǎseşte puţin timp sǎ se ocupe şi de literaturǎ (o va face abia dupǎ pensionarea din 1974). În anii ’80 îşi reediteazǎ, prin xerocopiere, câteva lucrǎri din perioada interbelicǎ, pe care le trimite unor prieteni şi cunoscuţi. Dupǎ 1990, colaboreazǎ la Jurnalul literar  (1994-2002), unde publicǎ scrisori, amintiri, medalioane etc. Membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Australieni. Colaboreazǎ la ziare şi reviste australiene: The Daily Telegraph, The Sydney Mornig Herald, The Australian. Intenţiona sǎ scrie un eseu despre tinerii scriitori australieni.

A publicat volumele:

Eminescu. Încercare critică, Editura Slava, Bucureşti 1932 (ediţia a II-a, fotocopiatǎ, Sydney, 1979);

Cartea cu poeţi, Editura Vremea, Bucureşti, 1935;

Franţa, 1938-1944. Reportaj precedat de o scrisoare a D-lui Roger Sarret, delegat al Guvernului Provizoriu Francez în România, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1945;

„Masca lui Eminescu”, urmatǎ de “Eminescu. Încercare criticǎ” şi încheiatǎ de “Critica literarǎ despre eseul meu”, fotocopiatǎ, Sydney, 1979;

Moartea abstractã si alte trei nuvele, cu desene de Perahim, fotocopiatǎ, Sydney, 1980;

Săptămâna a poeziei, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;

Anii literari ’30. Cronici, eseuri, medalioane critice, cu un portret al autorului şi un desen de Marcel Iancu, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;

Scrieri, I. Ediţie îngrijitǎ de Nicolae Ţone, Editura Vinea, Bucureşti, 1998;

Piatra de încercare, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, la care se adaugǎ volumul de scrisori:

Lucian Boz, Scrisori din exil. Lucian Boz în corespondenţǎ cu Ştefan Baciu, Emil Cioran, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt. Ediţie îngrijitǎ şi note de Mircea Popa. Traduceri de Doru Burlacu, Cǎlin Teutişan şi Rozalia Groza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

A prefaţat volumul de versuri al lui Ştefan Baciu, Poemele poetului tânǎr (1971), şi Brǎţari (1991), de Horia Groza, poetul asasinat de Securitate.

3. Douǎ  volume mai puţin comentate.

Dacǎ volumele de criticǎ literarǎ ale lui Lucian Boz au fost comentate şi analizate de specialişti, douǎ din titlurile sale par aproape necunoscute publicului românesc: Franţa, 1938-1944 (1945) şi Piatra de încercare (2000).

Scrisǎ „la cald”, lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945, pǎstratǎ la fondul secret, pânǎ la Revoluţie) reprezintǎ mǎrturia sa ca participant direct la evenimentele pe care le-a traversat Franţa, în intervalul amintit. Cu un evident şi pronunţat caracter memorialistic, lucrarea are douǎ pǎrţi: în prima, aflǎm informaţii interesante despre Parisul anilor 1938-1940, despre Linia Maginot şi capitularea Franţei, cu toate urmǎrile, tratate în capitole speciale: exodul, consecinţele armistiţiului, cauzele cǎderii Franţei, activitatea Guvernului de la Vichy, economia Franţei sub ocupaţia germanǎ, mişcarea de Rezistenţǎ, scriitorii „Maquis”-ului, presa şi propaganda prin radio etc.

În partea a II-a, este descrisǎ debarcarea aliatǎ în Africa de Nord, urmând un capitol despre arestarea sa şi a soţiei sale şi trimiterea lor în lagǎrul de la Drancy. Redau aici o mǎrturie luatǎ de jurnalistul George Roca doamnei Carola Boz, la Sydney: „Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, niciunul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză, drămuite şi economisite cu greu.  Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei Române de la Paris.

Plecarea urgentă  din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină  de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală, urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutaţi de prietenul Cioran […], care a plecat de urgenţă la Vichy, să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.” (George Roca, Boz, ultimul astru, în revista electronicǎ Noi, NU!, din 9 iunie 2006).

Urmeazǎ un şir de portrete, ale unor oameni care au avut merite imense în victoria Franţei asupra nazismului, dar şi ale câtorva colaboraţionişti, trǎdǎtori fascinaţi de ideile lui Hitler: Paul Boncour (luptǎtor în Rezistenţa francezǎ, prieten cu Elena Vǎcǎrescu), Léon Blum (intelectual şi om politic de mare anvergurǎ, asasinat de nazişti în lagǎrul de la Lublin), Georges Mandel (ministrul Coloniilor, executat de colaboraţionişti), Delattre de Tassigny (mare general francez, luptǎtor pentru cauza ţǎrii sale), Susanne Borel (jurnalistǎ şi om politic, devotatǎ Franţei), Marcel Déat (apologet al naţional-socialismului), Darnard (fascist înveterat), Lucien Rebatet (lider al nazismului francez), Darquier de Pellepoix (antisemit notoriu), capitolul final fiind Eliberarea Franţei.

Atât de mult mizeazǎ  autorul pe faptul trǎit, autentic, încât capitolul despre arestarea soţiei sale, Cora, este relatat de ea însǎşi (Închisoarea din Moulins în 1941). Ca şi în cazul volumelor de eseuri literare, remarcǎm şi aici câteva trǎsǎturi care dau valoare textului: obiectivitatea autorului, plasarea unui eveniment într-un context mai larg, european, lipsa de resentimente, excelenta documentare (ca ziarist, a fost tot timpul în mijlocul evenimentelor). Rigoarea istoricului se împleteşte cu talentul ziaristului, care nu evitǎ elementele insolite, pitoreşti: pentru a umili Franţa şi pentru a se rǎzbuna, armistiţiul cu Germania a fost semnat, la 22 iunie 1940, în pǎdurea de la Compiègne, în acelaşi vagon în care mareşalul francez Foch dictase condiţiile sale diplomaţilor germani, în ziua de 11 noiembrie 1918; cazuri spectaculoase de evadare; pedepsele şi execuţiile de ostateci, fǎcute cu o sǎlbǎticie rarǎ, uneori pentru motive insignifinate: „inscripţia de cǎtre copii, cu cǎrbune, pe asfaltul unui oraş a semnului V (care însemna victoria aliatǎ), era urmatǎ de amenzi grele şi de arestǎri fǎcute la întâmplare.” (p. 72); scene incredibile, precum aceasta: „S-au produs cazuri dramatice ca, de pildǎ, într-o micǎ garǎ din sudul Franţei, unde familiile celor cari trebuiau sǎ plece, neveste şi copii, s-au trântit de-a lungul şinelor, în faţa locomotivei, crezând cǎ, în felul acesta, vor îpiedica plecarea. «Feldgendarmeria» şi Gestapo-ul au înconjurat gara, au tras câteva rafale de mitralierǎ asupra celor culcaţi pe şine şi, dupǎ ce o parte din ei au fost ucişi, ceilalţi fugirǎ şi trenul putu fi îndrumat spre Germania” (p. 56); întâlnirea, la Vichy, cu un soldat SS, care le-a vorbit româneşte, fiind sas din Ardeal, şi care ceruse sǎ fie înrolat în armata germanǎ: „Şi nu-mi pare rǎu, pentru cǎ mǎnânc, beau şi câştig mai bine ca la români.”; repatrierea unor evrei români şi maghiari în ţǎrile lor (câţiva, din miile de evrei închişi în lagǎrul de la Drancy) se datoreazǎ faptului cǎ, în Franţa, „Legaţiile românǎ şi ungarǎ erau în… concurenţǎ! Dacǎ aparea un articol favorabil Ungariei într-o gazetǎ, puteai fi sigur cǎ a doua zi vor apǎrea articole, clişee sau note favorabile despre România (şi viceversa).” (p. 147). La fel s-a întâmplat şi cu repatrierile evreilor.

Puţine observaţii aş  putea face acestei cǎrţi, în cazul în care ea ar trebui reeditatǎ. Una dintre acestea ar viza percepţia asupra actului de la 23 august 1944: „În ziua în care România devenea liberǎ, Parisul, ţinut timp de patru ani sub ocupaţie nazistǎ, era şi el eliberat, graţie spiritului de eroism şi sacrificiu al locuitorilor sǎi” (p. 187). Autorul nu putea avea, atunci, în 1945, perspectiva necesarǎ pentru a judeca anumite lucruri: se ştie cǎ “eliberarea” de la 23 august a fost, în fapt, înlocuirea unui ocupant cu altul, respectiv a nemţilor cu sovieticii.

Povestirea Piatra de încercare (Editura Vinea, Bucureşti, 2000), subintitulatǎ “roman”, se hrǎneşte din aceeaşi experienţǎ a autorului, având personaje în parte fictive, în parte reale. Dupǎ o informaţie a lui Florin Manolescu, prima variantǎ a fost scrisǎ în englezǎ, sub titlul The Testing Bench, dar nu se ştie dacǎ a fost vreodatǎ publicatǎ. Fǎrǎ alte precizǎri, deducem cǎ versiunea în limba românǎ a fost scrisǎ în aceastǎ limbǎ, ceea ce o integreazǎ din start literaturii române. În spatele personajelor fictive sunt uşor de recunoscut prototipurile din viaţa realǎ: Serge Romanescu = Lucian Boz, Ştefan Cornea = Emil Cioran, Liviu Adrian = Mircea Eliade, Lina = Cora, soţia scriitorului, Roland = Alan, fiul celor doi etc.

Acţiunea reia destinul autorului din cartea Franţa, 1938-1940. Personajul principal este ziaristul şi omul de litere Serge Romanescu, care lucreazǎ la Paris, fiind acreditat ca ziarist pe lângǎ guvernul francez. El scrie o serie de articole antinaziste, convins cǎ “fascismul nu e altceva  decât o întoarcere la barbarie, prin ceea ce ne oferǎ: lagǎre de concentrare, teroare şi sclavie.” Romanul începe la 15 mai 1940, când guvernul francez se pregǎtea sǎ pǎrǎseascǎ Parisul. Autorul surprinde calvarul refugiului, anunţarea armistiţiului de cǎtre mareşalul Pètain, cucerirea Parisului, tortura anchetelor conduse de nazişti, universul carceral etc. Romanescu se implicǎ într-un act de sabotaj în localitatea Montbrison, dupǎ care pleacǎ la Lyon, unde va fi arestat şi aruncat în închisoare. Aici are ocazia de a vedea cum reacţioneazǎ populaţia Franţei – adevǎratǎ “piatrǎ de încercare” – în faţa cotropitorului nazist. Este recuperat din lagǎr de cǎtre mişcarea de rezistenţǎ, cu puţin timp înainte de a fi deportat. Revine la Paris, dupǎ eliberarea oraşului, unde se întâlneşte cu soţia sa, Liana. Un capitol intitulat Meşterul Manole are rolul de a sublinia nevoia jertfei în orice creaţie. La câţiva ani de la declaşarea “rǎzboiului rece”, familia decide sǎ emigreze în Australia: „Perspectiva unui nou rǎzboi şi, mai ales, dorinţa de a proteja viaţa lui Roland (copilul lor, n. I.R.), îi decise pe Serge şi Liana sǎ se depǎrteze cât mai mult de Europa”, alegând Australia.

Scris cu o mânǎ  sigurǎ, microromanul lui Lucian Boz exceleazǎ prin conturarea atmosferei de epocǎ, fie ca e vorba de boema bucureşteanǎ înterbelicǎ, fie de Parisul ocupat vremelnic de nazişti.

4. Relaţia cu România şi cultura ei.

Deşi aflat la o depǎrtare atât de mare de ţara natalǎ, Lucian Boz a continuat sǎ-i vorbeascǎ  limba, alǎturi de celelalte douǎ limbi pe care le stǎpânea perfect: franceza şi engleza. Unul din prietenii rǎmaşi în ţarǎ, Constantin Noica, se şi mirǎ, la un moment dat, de cât de bine şi-a pǎstrat el limba românǎ.

Aşa cum spuneam, Lucian Boz nu s-a înscris în corul celor care atacau cu înverşunare regimul politic de la Bucureşti (ca Ştefan Baciu, de pildǎ). Într-o scrisoare cǎtre Arşavir Acterian, îi reproşeazǎ acestuia susţinerea teorei (preluate de la Nae Ionescu) cǎ „ar aparţine literaturii române doar cei care se considerǎ «români», trǎind în ceastǎ ţarǎ şi scriind româneşte”. Iatǎ replica sa: „Fără falsă modestie, să vorbesc niţel şi despre mine. Am fost şi continuu de a fi rodul unei creşteri şi educaţii româneşti. Am dovedit, cred, de-a lungul unei exietenţe, cât de mult sunt încadrat, trup şi suflet, României”.  Într-adevǎr, autorul a fǎcut nenumǎrate gesturi de ataşament faţǎ de prima lui patrie. În Australia, a ţinut conferinţe despre cultura românǎ şi a publicat articole despre unui autori români (cum ar fi Emil Cioran). Când Ionel Jianu îi cere informaţii în legǎturǎ cu artiştii români din exil, respectiv din Australia, îi furnizeazǎ informaţii despre patru persoane: pictorii Aida Tomescu şi Victor Sellu, respectiv sculptorii Geroge Turcu şi Dan Lache, toţi incluşi în cartea lui Jianu, Les artistes roumains en Occident (1986).

Interesantǎ, în acest sens, este şi atitudinea lui Boz faţǎ de filmul lui Lucian Pintilie, Le Chêne, de care este efectiv indignat: „ambii am fost şocaţi de brutalitatea subiectului şi de un dialog de o nespusă vulgaritate.”, îi scrie lui Arşavir Acterian, la 26 noiembrie 1992. Şi continuǎ : „Ceea ce e de necrezut este că filmul a fost făcut cu banii Ministerului Românesc al Culturii. Recent, fostele colonii africane au prezentat filme pline de demnitate. Filmul lui Pintilie ar fi putut fi semnat de cel mai crunt duşman al României, aşa de deformat e felul cum e prezentată ţara: ca un fel de stat barbar, brutal, violent.”, iar în scrisoarea urmǎtoare, din 4 martie 1993, revine asupra subiectului: „Cum am scris recent lui Barbu [Brezianu], singura nedumerire este că Pintilie n-a fost decorat de guvernul maghiar. Într-adevăr, nici cel mai crâncen duşman al ţării n-ar fi fost în stare să realizeze această lucrare atât de defavorabilă României.” (ambele scrisori au fost publicate în România literarǎ, nr. 39, 2003). Cred cǎ aceste dovezi sunt suficiente pentru a dovedi ataşamentul scriitorului faţǎ de limba şi cultura în care s-a format ca intelectual.

5. Concluzii.

Cǎrţile lui Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ, au fost, de regulǎ, elogios comentate de G. Cǎlinescu, Eugen Ionescu, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. În anii regimului comunist, au scris despre el, în presa din România, N. Steinhardt, Constantin Crişan, Constantin Darie. Dupǎ Revoluţie, s-a bucurat de atenţia unor critici precum Mircea Popa, Florin Manolescu, Valentin Chifor, Nicolae Mecu, Nicolae Florescu, Nicolae Ţone, Cornelia Ştefǎnescu, Andrei şi Barbu Brezianu, Constantin Crişan, Horia Ion Groza şi alţii. Este inclus în dicţionarele noastre literare postdecembriste. Faptul cel mai important este cǎ Nicolae Ţone a început editarea operei sale (a apǎrut deja primul volum de Scrieri, Editura Vinea, Bucureşti, 1998). „Într-o generaţie strǎlucitǎ – scria Mircea Zaciu –, puţinǎtatea operei nu înseamnǎ loc mǎrginaş, periferic”, iar scrisul lui Lucian Boz ar putea fi considerat ca fiind „din aceeaşi materie densǎ şi purǎ, meteorit dintr-o aceeaşi constelaţie”.

Voi propune o tezǎ  de doctorat despre activitatea literarǎ şi publicisticǎ  a lui Lucian Boz, contribuind şi pe aceastǎ cale la integrarea completǎ a scriitorului în universul culturii române.

Prof. Univ. Dr. lie RAD

(Articol preluat din România literarǎ, an XLI, nr. 34, 28 august 2009, p. 18-19)