~Dan Brudaşcu: „Octavian Goga. Noi lămuriri“

La 1 aprilie a.c. se împlinesc 129 de ani de la naşterea lui Octavian Goga, una dintre cele mai mari şi luminoase personalităţi ale culturii şi literaturii române a primei jumătăţi a secolului XX. Există opinii potrivit cărora, dacă sec. al XIX-lea este „secolul lui Mihai Eminescu”, prima jumătate a secolului XX este, cu certitudine, dominată de personalitatea complexă a celui supranumit de contemporani „poetul pătimirii noastre”.

Cu tot acest prestigios renume, Octavian Goga[1] continuă să rămână cunoscut doar în mică măsură, întrucât exegetica şi istoria literară românească, mai ales după 1990, a considerat şi consideră[2] că nici opera, nici activitatea sa nu merită a fi aprofundate şi studiate integral.

Am încercat în mai multe lucrări ce am consacrat artei sale poetice, dar şi biografiei sale, să elimin multe dintre necunoscute, dar şi să contribui la elucidarea şi clarificarea unor aspecte inexacte, tendenţioase sau contradictorii. În două din ultimele mele cărţi, consacrate vieţii şi operei sale, şi anume: „Goga şi francmasoneria”, respectiv „Paradoxuri ale francmasoneriei”, m-am referit îndeosebi la relaţiile poetului cu francmasoneria.

Deoarece, aşa cum au apreciat unii critici literari, pentru prima oară, s-au adus probe şi dovezi materiale legate de acest aspect[3], lucrările amintite s-au bucurat şi se bucură de un deosebit interes, atât din partea publicului larg, cât şi al criticii de specialitate.

În urmă cu aproape jumătate de an, un tânăr clujean, cu binecunoscute orientări de dreapta, mi-a solicitat un exemplar din volumul „Goga şi francmasoneria”, iar după lectura acestuia, m-a abordat pentru a-mi propune să discutăm mai pe larg pe marginea celor afirmate de mine. Am acceptat fără nici o discuţie un astfel de dialog, având tot interesul de a afla, în felul acesta, opinia tinerei generaţii de intelectuali români asupra vieţii şi activităţii lui  Octavian Goga.

Mai tânărul meu interlocutor însă, nu s-a limitat la un simplu comentariu asupra celor scrise de mine, ci, fără a aduce nici o probă concretă în acest sens, că afirmaţiile mele, referitoare la moartea poetului datorită otrăvirii sale din ordinul morganaticului. rege Carol al II-lea, nu ar fi întru-totul corecte. Tânărul intelectual clujean este de părere că, în realitate, poetului i s-ar fi tras moartea de la faptul că este primul personaj cunoscut, care a avut curajul să îşi dea demisia din rândurile Francmasoneriei. Singurul argument pe care l-a adus, însă, în discuţie, îl reprezintă doar clasica sintagmă că: „din Francmasonerie se iese doar cu picioarele înainte”, întrucât această organizaţie nu admite nici unui membru al său să o părăsească definitiv, indiferent de contextul sau argumentele ce ar putea fi invocate.

Evident că o asemenea abordare, prin recurgere la clişee nicicând demonstrate definitiv, nu a avut menirea să mă convingă de justeţea opiniei preopinentului meu.

Un alt aspect abordat de interlocutorul meu este legat de faptul că Octavian Goga nu ar fi fost omorât în realitate din ordinul lui  Carol al II-lea, ci la cererea Francmasoneriei. În acest sens el a invocat faptul că, dând dovadă de o nepermisă laşitate, o serie de reprezentanţi de marcă ai Francmasoneriei autohtone au făcut, în a doua jumătate secolului  trecut, jocul lui Carol al II-lea şi al familiei sale, deoarece apetitul pentru dictatură al odiosului monarh nu s-ar fi limitat la dominarea absolută şi autoritară a scenei politice autohtone, ci ar fi urmărit şi să îşi extindă controlul asupra unor organizaţii francmasonice româneşti. Este cunoscut, în acest sens, a susţinut el, că, în această perioadă[4], ar fi fost primiţi în rândurile Francmasoneriei, mulţi membri ai familiei regale, dar şi că există bănuiala că însuşi monarhul ar fi intrat în această organizaţie. În această variantă rezultă clar, a susţinut tânărul meu interlocutor, că, în realitate, monarhul, deşi deranjat de jocurile şi alianţele politice ale lui Octavian Goga şi extremei drepte româneşti, s-a folosit de paravanul Francmasoneriei pentru a soluţiona a chestiune de interes personal, care corespundea oarecum şi cu interesele Francmasoneriei, anume aceea  de a penaliza afrontul adus acesteia de Octavian Goga prin demisia sa.

Discuţia avută s-a orientat şi spre aspecte care scot şi mai mult în evidenţă orientarea extremistă a interlocutorului meu. El a susţinut, în acest sens, că nu aş fi ţinut cont de o observaţie personală a lui Octavian Goga, care punea demiterea sa pe seama influenţei puternice a cercurilor politice şi de afaceri evreieşti din ţară şi de peste hotare asupra lui Carol al II-lea şi a camarilei acestuia[5].

Mai mult decât atât, interlocutorul meu a susţinut că, speriată de influenţa pe care evreii ar fi avut-o în viaţa politică românească şi după anul 1944[6], Veturia Goga[7] nu ar fi îndrăznit să rostească adevărul despre moartea soţului ei, însuşindu-şi mai vechea precizare că poetul ar fi murit ca urmare a unei presupuse comoţii cerebrale.

Am arătat şi cu alte ocazii că, personal, consider o astfel de interpretare ca fiind exagerată şi complet nejustificată, iar a extrapola conflictele reale existente între poetul şi omul politic român şi contemporanii săi evrei din ţară[8] ar însemna, în realitate o exagerare, şi, în acelaşi timp, o neînţelegere a contextului social-politic din acea perioadă.

Am mai susţinut totodată că, din câte cunosc, nu există nici în România, nici în alte ţări europene în care s-a manifestat o politică antisemită, cazuri în care comunitatea evreiască să fi recurs la crime împotriva adversarilor politici, mai ales împotriva unor şefi de partide sau de guverne. Aşadar, a pune moartea poetului O. Goga pe seama unui fantezist complot semit, reprezintă, în opinia mea, o acuzaţie nefondată, exagerată şi nejustificată. Este adevărat că, după 1944[9] şi până în 1957, o bună parte din creaţia poetică sau publicistică a lui Octavian Goga s-a aflat la index. Mi se pare, însă, din nou, exagerată şi nedreaptă învinuirea indirectă adusă reprezentanţilor comunităţii evreieşti din rândul căreia au existat numeroase persoane ce au funcţionat în rândul organismelor de cenzură din România.

Octavian Goga, datorită activităţilor politice de extremă dreaptă desfăşurate în perioada interbelică şi atitudinii sale făţiş anticomuniste, a fost considerat un duşman de neiertat al regimului comunist instaurat în ţara noastră. El nu a fost considerat un duşman al oamenilor politici de origine evreiască aflaţi în structurile noii puteri de la Bucureşti, pentru a justifica afirmaţiile tendenţioase şi inexacte că menţinerea sa la index ar fi reprezentat o decizie unilaterală şi interesată a acestora.

La o altă afirmaţie legată de posibila menţinere, în continuare, a operei literare şi jurnalistice a lui Octavian Goga, în afara interesului criticii de specialitate, ca urmare a unor aşa-zise jocuri de interese ale unor intelectuali de origine evreiască, am replicat că, personal, consider o astfel de afirmaţie, o gogomănie fără seamăn, având în vedere faptul că, printre cei mai mari contestatari ai poetului se găsesc nume importante ale criticii şi exegeticii literare româneşti contemporane, pornind de la Nicolae Manolescu, dar şi alţii cărora le este ruşine să scrie favorabil despre autori români, din literatura clasică, considerând că rolul acestora în istoria literaturii române s-at fi încheiat definitiv şi că scrierile lor nu ar mai spune nimic cititorilor români de astăzi, ori, după cum se ştie, Nicolae Manolescu, dar şi alţii sunt români get-beget şi nu au nimic de a face cu minoritatea evreiască, pe cale de dispariţie, din ţara noastră.

Ar mai fi de subliniat încă un aspect important: dacă am admite, prin absurd, că, totuşi, moartea lui Octavian Goga s-ar fi datorat intervenţiei vreunor forţe evreieşti, ar rămâne neclarificat un aspect important şi anume: de ce presupusul complot iudaic nu ar fi vizat şi alte personalităţi politice româneşti din perioada interbelică, cunoscut fiind faptul că, la nivelul clasei politice româneşti interbelice, au existat, cum spuneam, mulţi alţi politicieni români care au susţinut „justeţea” promovării unor politici antisemite, politică semnalată în epocă inclusiv de o serie de factori externi. Dacă am admite logica defectuoasă şi tendenţioasă a interlocutorului meu, ar rămâne inexplicabil de ce presupusul complot al forţelor sioniste nu l-a vizat inclusiv pe regele Carol al II-lea, în timpul domniei căruia, atât înainte de guvernarea Goga, cât şi după demiterea guvernului său, au fost adoptate numeroase acte normative cu un pronunţat caracter antisemit[10]. Mergând în continuare pe aceeaşi logică defectuoasă, ar trebui să ne întrebăm de ce nu au făcut obiectul răzbunării din partea cercurilor semite din România personalităţi ca Nicolae Iorga[11], Alexandru Vaida-Voievod[12] şi, după cum spuneam, majoritatea oamenilor politici români din perioada interbelică. Interlocutorul meu s-a grăbit însă să mă contrazică violent, acuzându-mă că aş minimaliza sau trece sub tăcere ceea ce el a numit răzbunarea îndreptată împotriva elitei româneşti după 1947, îndeosebi de către noua elită comunistă ajunsă la putere, care a trimis în gulagul comunist şi a  distrus floarea intelectualităţii româneşti.

Toate argumentele mele, de ordin istoric şi nu numai, au fost contestate vehement şi neluate în seamă de interlocutorul meu ce consideră, tendenţios şi neexact, că, în realitate, gulagul comunist ar fi fost inventat de liderii noii puteri comuniste pentru a răzbuna suferinţele etnicilor evrei din perioada interbelică datorat, în opinia sa, clasei politice româneşti din această perioadă. Am susţinut că afirmaţiile formulate de el sunt inexacte şi exagerate, arătându-i în acest sens că, în realitate, doar în România a fost interzisă, o perioadă de timp, opera literară a lui Goga, pentru că, după cum se ştie, în Ungaria, de exemplu, poezia acestuia nu a fost absolut niciodată trecută la index ori, dacă mergem pe „logica” invocată de el, atunci nu putem explica de ce doar evreii din România, aflaţi în structurile noii puteri comuniste, ar fi avut interesul de a se răzbuna pe poetul şi omul politic român, iar cei din Ungaria să fi rămas indiferenţi într-un astfel de caz, cu atât mai mult cu cât, după cum se ştie, şi în structurile de putere ale regimului comunist din Ungaria s-au găsit numeroşi reprezentanţi ai comunităţii iudaice.

Am evocat aceste reacţii şi discuţii pentru că apreciez că se impune o abordare, cu argumente şi de pe poziţii logice şi strict ştiinţifice a unui aspect important de istorie literară, iar rostirea adevărului trebuie făcută până la capăt, eliminându-se absolut orice fel de exagerări, omisiuni sau interpretări tendenţioase şi antisemite, care nu au nimic de-a face cu adevărul sau cu nevoia cunoaşterii obiective a trecutului acestei ţări, inclusiv şi mai ales, în opinia mea, a acelor aspecte ce ar putea genera discuţii în contradictoriu. Nu cred că avem dreptul că ascundem mizeria sub covor, cum se spune, dar nici de a recurge la etichete, foarte mult folosite într-o anumită perioadă istorică, pentru a justifica ascunderea adevărului, pentru că o anumită grupare etnică, politică, ideologică sau de alt fel ar fi avut interese în această direcţie.

Consider că atât în cazul direct abordat de noi, cât şi în general, în prezentarea anumitor momente din istoria noastră naţională, trebuie să ne folosim numai de argumente concrete, eliminând exagerările de orice fel, dar şi omisiunile impuse de diverse comandamente sau conjuncturi ideologice sau doctrinare de moment, pentru că, după cum se poate vedea şi din exemplul prezentat mai sus, o astfel de abordare ar putea da naştere, mai devreme sau mai târziu, unor tendinţe şi exagerări extremiste cu aruncarea oprobiului asupra vreunei etnii, dând curs eventualelor tendinţe extremiste sau xenofobe ce ar putea apărea la un moment dat în societate. Dezavuez, în egală măsură, şi atitudinile impuse de foştii comisari sovietici, prin interpuşii lor din ţară, ce ar fi intervenit adesea în mod grosolan şi grobian, fie interzicând valorificarea moştenirii noastre culturale, fie obligându-ne la scrierea, cu grave şi nejustificate omisiuni, a unor capitole importante din evoluţia istoriei, culturii şi literaturii româneşti. La 129 de ani de la naşterea sa şi la 78 de la moarte, cred cu tărie că a venit momentul ca opera literară, inclusiv cea de strălucit gazetar, dar şi activitatea politică şi nu numai a lui Octavian Goga să fie cunoscută şi generaţiilor de astăzi, care să poată, în deplină cunoştinţă de cauză, să recupereze şi să reconsidere ceea ce este mai semnificativ şi mai valoros.

Iată de ce sunt de părere că abordări asemenea celor de care nu sunt străini nici Nicolae Manolescu, nici alţi exegeţi şi istorici literari români contemporani, nu se mai justifică şi că se impune, în interesul exclusiv al culturii şi spiritualităţii româneşti, o abordare complexă, profundă şi mai ales neîntârziată a operei lor – inclusiv a celei a lui Octavian Goga -, fără ingerinţele vreunor instituţii sau forţe politice şi ideologice sau ale oricăror centre de interese doctrinare, ideologice sau de altă natură, din ţară sau de peste hotare. Nu putem permite sau tolera nici situaţia abandonării unei opere literare majore, lăsând-o la discreţia unor cercuri sau grupări politice naţionalist-extremiste actuale, incapabile de doctrine moderne, coerente, de interes naţional real, capabile să scoată ţara din marasmul în care au adus-o saltimbacii clasei politice din România a ultimilor 20 de ani şi să-i asigure respectul şi preţuirea partenerilor ei europeni şi de la nivel internaţional..

---

[1] În dorinţa lor disperată de a-l prezenta pe Goga posterităţii ca pe un oarecare poet, exclusiv legat de lupta ardelenilor pentru realizarea idealului lor multisecular de unire cu Ţara, destui istorici literari omit, cu bună ştiinţă, faptul că poetul a fost nu doar membru al Academiei Române, ci şi, în trei mandate succesive, vicepreşedinte al înaltului nostru forum academic, iar în două rânduri a candidat la funcţia de preşedinte. Doar intervenţia factorilor politici de la putere în momentele respective n-au permis alegerea sa. Cunoaşterea activităţii desfăşurate ca academician şi vicepreşedinte al Academiei Române îi va obliga pe mulţi să-şi modifice percepţia şi atitudinea faţă de personalitatea şi activitatea lui excepţionale, scoţând în evidenţă nu doar cultura sa impresionantă, ci şi o serie de alte calităţi deosebite, recunoscute, în epocă, de confraţii lui din ţară şi de peste hotare.

[2]Prin această atitudine mulţi istorici şi exegeţi literari, care domină, zgomotos şi violent, scena literară românească dovedesc, cu supra de măsură, că încă nu au scăpat de apucăturile ce le-au marcat scrisul în vechiul regim comunist. Asta chiar dacă, unii dintre ei, se erijează în luptători anti comunişti, democraţi sau folosesc alte etichete calpe, lipsite de conţinut. De fapt, într-o oarecare măsură, atitudinea lor este de înţeles: beneficiind de tot felul de stipendii şi burse provenind de la instituţii sau persoane cu o vădită ostilitate faţă de români şi cultura acestora, respectivi comisari ai criticii şi istoriei literare române nu-şi pot supăra finanţatorii. De aceea, mulţi preferă să se ocupe de subiecte minore, glorificând nimicnicia şi lipsa de valoare a tiot felul de dezabusaţi şi dezaxaţi, dar reinstituind un inadmisibil „index” împotriva scrierilor unor clasici ai literaturii naţionale. Aceasta explică de ce, după 1990, aceşti noi comisari culturali păstrează o tăcere inclusiv despre Goga, iar când diverse circumstanţe îi obligă, totuşi, să rupă tăcerea, îl împroaşcă cu noroi, recurgând la formule de inspiraţie stalinisto-comunistă şi recomandă aşternerea tăcerii veşnice asupra lui şi a operei sale.

[3]Există, la Cluj-Napoca, un arhicunoscut veleitar, cu aere de inegalabil savant, care, fără a înţelege ceva legat de acest subiect, a dat publicităţii scrisoarea de demisie a poetului. Comentariile ce însoţesc acest gest abundă în erori care vin să confirme cele precizate de noi mai sus.

[4] În deceniul al IV-lea al secolului trecut, mai exact.

[5] Între altele, s-a făcut aluzie la amanta evreică a acestuia, Elena Wolf Lupescu, dar şi la alţi mari bancheri şi industriaşi  evrei aflaţi în anturajul şi în graţiile personale ale regelui Carol al II-lea. Dat fiind caracterul imprevizibil al monarhului, dar mai ales dorinţa mărturisită a acestuia de a instaura un regim de dictatură personală în România, nu cred că mai era necesară intervenţia altor factori, fie ei interni sau externi, pentru a-l debarca pe Octavian Goga şi guvernul acestuia, care, în contextul evident al creşterii atractivităţii extremei drepte în rândul electoratului român, spre sfârşitul anilor 30, risca să dejoace planurile regelui cu apetit şi aspiraţii dictatoriale.

[6] În mentalitatea multor români persistă ideea, falsă şi inexactă, că instalarea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, ar fi fost rezultatul nemijlocit al demersurilor făcute de comuniştii evrei din România. Se uită un lucru esenţial, după părerea mea: marile Puteri occidentale, încă la Yalta, au renunţat la România, lăsând-o să intre în sfera de influenţa a URSS. În atari condiţii, cu sau fără intervenţia cuiva, Stalin a dorit să impună României un guvern obedient, prin intermediul şi cu concursul căruia să demareze procesul de comunizare a ţării noastre.

[7]Interlocutorul meu a acuzat-o, indirect, pe Veturia Goga de oportunism. El nu ştie sau se face că nu ştie că, în deceniile al V-lea şi al VI-lea al secolului trecut situaţia personală a Veturie Goga nu a fost una de invidiat. După condamnarea ei de către Tribunalul Poporului, a fost obligată la domiciliu forţat la Ciucea, fiindu-i interzisă părăsirea localităţii, dar şi contactarea foştilor ei prieteni şi colaboratori. Este perioada în care, ca să poată supravieţui, Veturia Goga a ajuns să mulgă personal cele două bivoliţe ce-i mai rămăseseră din averea de altă dată, să vândă zilnic laptele, iar toamna să adune şi să vândă la stat merele şi fructele din livada de la Castel. Unde mai pui că era permenent şi fanatic supravegheată de Securitate. În astfel de condiţii, dar mai ales în absenţa oricărei perspective reale şi imediate de remediere a propriului ei statut, la ce, întreb eu, i-ar fi slujit rostirea adevărului despre moartea propriului ei soţ? Deci nu cred că astfel de acuzaţii stupide mai stau în picioare.

[8] Sunt de părere că nu se ţine deloc cont de atacurile sinistre îndreptate de ziare în ale căror redacţii s-au aflat ziarişti de origine etnică evreiască împotriva omului politic Octavian Goga. De asemenea, cei care îl atacă exclusiv pe Goga acuzându-l doar pe el de antisemitism, fac o gravă greşeală. Asemenea lui Goga au fost marea majoritate a liderilor politici români din prima jumătate a secolului XX. Să nu se uite, totodată, că antisemitismul a dominat viaţa politică europeană a primelor patru decenii ale secolului trecut, din URSS şi până în Franţa, din Anglia şi până în Ungaria. Au fost multe ţări, în epocă, ce nu au privit cu ochi buni migraţia la care a fost obligată populaţia evreiască, mai ales după criminalele progromuri iniţiate de regimul ţarist, dar preluate, în forme la fel de nocive, şi de Stalin în anii  30. În plus, la fel de vinovat de antisemitism a fost şi şeful statului, respectiv regele Carol al II-lea, iar ulterior Mihai I, pentru că abia după aprobarea lor legile antisemite produceau efecte dezastruoase. Ori, ca şef de stat, oricare ar fi avut posibilitatea să oprească adoptarea acestor monstruoase legi antisemite.

Cine urmăreşte cu atenţie declaraţiile lui Carol al II-lea din presa română şi străină a anilor 30 va descoperi mai multe situări indiscutabile a acestuia în fruntea antisemitismului din ţară.

[9] În realitate, prima trecere la index a operei lui Octavian Goga s-a făcut la iniţiativa fostului său ministru, Ion Antonescu. Ulterior, opera lui Goga s-a „bucurat” de acelaşi tratament ca operele altor scriitori români cu trecut politic. Excepţie rarisimă, dar cu preţul unor enorme compromisuri de ordin moral şi estetico-literar, o constituie Mihail Sadoveanu, care, graţie relaţiilor lui din cercurile francmasonice internaţionale, va beneficia de un cu totul alt statut. Însă acesta, ca şi alţii asemenea lui, nu a mişcat un deget spre a sări în ajutorul confraţilor lui. Spre deosebire de Goga, care era mort, numeroşi scriitori, academicieni şi universitari români de mare prestigiu au ajuns în închisorile gulagului comunist, inclusiv unii de origine evreiască, fără însă ca francmasoneria şi evreii să reuşească salvarea lor de la suferinţele greu de imaginat de care au avut partze.

[10] Aluzia interlocutorului meu că cercurile evreieşte mondiale nu au lăsat nepedepsită casa regală din România, fapt ilustrat, în opinia lui, de obligarea lui Carol să părăsească tronul, în septembrie 1940, iar la 30 decembrie 1947, de alungarea lui Mihai I de Hohenzollern, forţat să plece în exil, deşi trădase interesele naţionale de dragul ordinului militar „Victoria” (acordat exclusiv mareşalilor sovietici) primit drept răsplată din partea lui Stalin, simultan cu abolirea monarhiei în ţara noastră, o găsesc nefondată. Carol al II-lea, după o politică aventuristă şi iresponsabilă, care a adus ţara în pragul dezastrului, contribuind, în doar câţiva ani, la pierderea unor părţi importante din teritoriul României Mari, a ajuns la concluzia că, prin plecarea sa, ar fi create premisele salvării, în ceasul al 12-lea. Mihai I, dezavuat de propriul lui tată, incapabil de o viziune salvatoare pentru ţară, a încercat, în zadar, să se salveze prin predarea mareşalului Antonescu trupelor sovietice de ocupaţie, sperând, în mod naiv, că noii lui parteneri sovietici vor menţine monarhia în ţară. Prin politica sa lipsită de logică şi profunzime, el a pregătit, în realitate, poporului român suferinţele de nedescris pe care le va avea de îndurat în cei aproape 50 de ani de regim comunist. „Domnia lui”, cea mai dezastruoasă din perioada modernă a României, se face direct vinovată de dezastrul ţării, dar mai ales de sutele de mii de victime ucise în închisorile gulagului comunist. Dacă cercetătorii vor confirma unele acuzaţii apărute în presa din ţară şi de peste hotare că, pe timpul exilului său peste hotare, Mihai I de Hohenzollern ar fi primit, anual, importante surse de bani din partea regimului comunist de las Bucureşti, atunci fapta sa echivalează cu o adevărată crimă la adresa poporului român. Şi va rămâne în istoria acestui popor un nume la fel de odios ca şi ale celor mai oribili criminali ce-au existat vreodată pe aceste meleaguri. De aceea, probabil, se fac, de către o serie de specialişti în intoxicare şi diversiuni, eforturi disperate de a-l prezenta pe Mihai I de Hohenzollern ca o victimă a comunismului, deşi, prin faptele lui lipsite de demnitate şi curaj, el a încurajat şi grăbit intrarea trupelor sovietice în România. E o obligaţie a istoricilor de profesie, nu a trepăduşilor de tot felul sau a bursierilor diversiunii, să clarifice acest aspect major. Cred că, în această direcţie, vor fi utile şi documentele de la CNSAS sau din alte arhive speciale, care păstrează dovezi grăitoare despre faptele liderilor comunişti şi ale colaboratorilor şi susţinătorilor lor. Se afirmă mereu că poporul român este însetat de cunoaşterea adevărului. În acest caz, e de dorit să se rostească întregul adevăr şi despre Mihai I de Hohenzollern şi faptele lui.

[11] În cazul istoricului şi omului politic Nicolae Iorga, tânărul meu interlocutor mi-a readus în atenţie o teorie mai veche, colportată de un alt extremist român declarat, cu titluri universitare, potrivit căreia, în realitate, savantul român ar fi fost ucis de comunişti, ştiut fiind faptul că înaintea odiosului atentat s-a consemnat un masiv import de uniforme legionare din URSS. În aceste condiţii, nu legionarii s-ar fi făcut vinovaţi de moartea ilustrului istoric, ci comuniştii, aflaţi, desigur, sub controlul şi comanda unor lideri evrei interesaţi de sancţionarea atitudinilor antisemite manifestate de Iorga în viaţa politică interbelică.

[12] Despre Alexandru Vaida Voievod interlocutorul meu avea o părere excesiv de admirativă, considerându-l cel mai abil om politic român din secolul trecut. În opinia lui, bătrânul politician ardelean a dominat politica românească interbelică, jucându-i pe degete pe austrieci şi unguri, chiar dacă sunt dovezi privind laudele excesive adresate de el nu o dată regimului dualist, la fel făcând ulterior cu regele Carol al II-lea şi cu legionarii, iar după al II-lea război mondial şi cu noile autorităţi comuniste române şi stăpânii de la Moscova ai acestora. El susţine că Vaida a fost singurul mare politician român interbelic care nu a sfârşit în gulagul comunist. El pune, însă, acest succes pe seama Francmasoneriei şi a Vaticanului, care l-ar fi protejat pentru serviciile ce li le-ar fi făcut în timpul deţinerii de înalte demnităţi guvernamentale şi parlamentare. Personal, am o altă părere în această privinţă.