~Florin Contrea: „Reevaluarea lui Nichita Stănescu în studiile lui Adrian Dinu Rachieru“

Din coperta volumului Nichita Stănescu – un idol fals? realizat recent de criticul şi exegetul literaturii Adrian Dinu Rachieru, ne impresionează chipul încordat al poetului Nichita Stănescu, aflat într-un moment catarthic, recitându-şi versurile la inspiraţia Muzelor. Titlul este polemic, făcând aluzie la starea poeziei sale aflată – după dispariţia poetului, – în situaţia de a fi mereu reevaluată de cititori şi de specialiştii domeniului literar.

A fost sau n-a fost „idol” poetul Necuvintelor, la vremea sa, în conştiinţa publicului?  Biografia sa ni-l arată pe Nichita, într-o evoluţie continuă, atât pe plan valoric, cât şi pe planul receptării sale estetice. A avut parte şi de elogii dar şi de contestări, din unghiuri diferite de vedere. Valul contestărilor recente, iscate mai mult din motive extraliterare, produce în rândul publicului cititor, o anumită stare de confuzie, produsă pare-se, şi de faptul că rafturile librăriilor sunt pline de orice, mai puţin de ceea ce ar fi mai necesar acum, adică de poezie actuală, şi de calitate.

Opinia criticului Gh. Grigurcu este tranşantă, dar consecventă în timp. Poezia nichitiană, exaltată pe vremuri, din motive mai mult extraliterare, îi apare acum inegală, minată valoric de un kitsch „elevat” şi de un „cabotinism versificat”. De cealaltă parte, Alex. Ştefănescu leagă numele lui Nichita de „primăvara de la Bucureşti” sfidând „timpul silniciei”; Aurel Martin îl consideră un „Ariel al poeziei”, Ileana Mălăncioiu consideră că: „După Nichita nu se mai scrie ca înainte de el”, iar Gabriela Melinescu afirmă răspicat: este vorba de un poet „veşnic viu”, dezvoltând o imensă „energie poetică”.

Dintre aceste opinii radicale, Adrian Dinu Rachieru alege calea cea mai raţională şi mai obiectivă, a „sociologiei literare”, constatând judicios motivele pentru care, – departe de a fi un „idol”, cu atât mai mult un „fals idol”, cum mai este considerat, – Nichita Stănescu va rămâne pe merit, o puternică şi remanentă „existenţă poetică”.

Dar, ceea ce ni se pare a fi elementul de rezistenţă al acestui studiu, este apartenenţa operei lui Nichita Stănescu la „postmodernism” – cf. Eugen Simion în Fragmente critice din 1999.  Mai mult decât atât, pe urmele exegeţilor: Basarab Nicolescu, în Reîncântarea lumii; de la fizica cuantică la transdisciplinaritate, din 2006, şi a lui Constantin Virgil Negoiţă care – predând la Hunter College, logica vagului şi conceptul modern de mulţime fuzzy, autorul studiului găseşte în poezia lui Nichita Stănescu elemente ale unei viziuni cu totul diferite despre arta poetică decât cele atât de cunoscute din concepţia literară tradiţională.

Ştefania Mincu, în cunoscutele sale studii despre „poesis şi poiein”, apreciază că poetul de care ne ocupăm aparţine „etapei postmoderne”. Dar – se constată aici, o lucrare interesantă, din păcate neobservată, şi într-un tiraj „confidenţial”, – este vorba de Transmodernismul lui Theodor Codreanu, apărut la Ed. Junimea din Iaşi,  care ne pune în contact ideatic cu „un nou mod de a înţelege lumea”.

În concluzie, cartea autorului pe care îl analizăm, amintind de ideile lui Solomon Marcus din Întâlnirea extremelor despre o dorită „conciliere a ştiinţei cu cultura” pledează pentru „lărgirea conceptului de cultură restrâns – nejustificat astăzi, – la oferta umanioarelor prin ruptura, încă suverană, dintre estetic şi cogntiv”(p. 78).

Studiul se încheie cu două evocări ale periplului poetului în două zone apropiate sufletului său, – despre întâlniri cu poeţii din Serbia şi Basarabia. Acum, când se poate vorbi de o autentică „criză a culturii” din motive complexe şi binecunoscute, apariţia acestui volum de studii asupra operei lui Nichita Stănescu, într-o perspectivă actuală, este un prilej de bucurie şi de speranţă pentru sperăm, încă tinerii cercetători ai culturii moderne româneşti.

FLORIN CONTREA