LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Eugen Dorcescu: „Vechea fotografie“

VECHEA FOTOGRAFIE
I

Noapte sau

zi,

ca pe-un cosmic ecran,

norii se duc, norii

se-ntorc, frunza

coboară.

Dacă-aţi mai fi,

poate-ar mai

fi

dimineaţă şi

seară.

Poate-ar mai fi

ritmuri în timp,

drumuri în spaţiu,

poate-aş simţi

lângă negura uşii

cum vă tremură

braţul.

Totu-i la fel. Totu-i

altfel. Desăvârşit.

Eternitate. Desăvârşire.

Doar, când şi când,

ca o lance din vid,

ca un blitz din zenit,

o imensă uimire:

Chiar aţi murit?
***

II
Mi-e cu neputinţă să  cred

că nu ştii, că  nu ştiţi

faptul simplu

că eu sunt aici, şi voi

sunteţi acolo.

Mi-e cu neputinţă să

cred că veghez,

că dormiţi

lângă al apei freatice

negru şi sumbru tremolo.

Mi-e cu neputinţă să-ntreb:

Dar de ce?

Mi-e cu neputinţă să

ştiu, să nu

ştiu.

Mi-e cu neputinţă orice.

O, tu cuplu de lut, pământiu!

Mi-e cu neputinţă să

cred că eşti mort.

Mi-e cu neputinţă să  cred

că eşti viu.

Octombrie – noiembrie 2009

EUGEN DORCESCU

_____________

O, MAICĂ…

Nu te pot risipi, nu te pot aduna.

Eşti mult prea departe.

Ştiu cât de frică

ţi-a fost.

Viaţa întreagă

nu te-ai gândit la nimic altceva :

Numai la moarte.

Unde sunt toate cele ce-au

fost, unde sunt toate cele

ce sunt?

Unde-au binevoit să te ducă,

unde-au binevoit să te-ascunză ?

Nici un răspuns.

Nici tăceri, nici cuvânt.

Vântul adună de pe

mormânt

frunză cu frunză.

2009, octombrie 26 – 29.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un comentariu