LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Olga Alexandra Diaconu: „Iubirea, această floare de colţ care devoră“

Preocupată deopotrivă de propria-i creaţie, ca şi de creaţiile colegilor din breasla scriitoricească sau din alte domenii ale artei, scriitoarea Cezarina Adamescu este un observator atent al artei contemporane şi actuale, după cum reiese din câteva titluri apărute la Biblioteca on-line sau la Editura on-line Semănătorul: O gură de copilărie sau Vârstele Cezarionei, ( poezie pentru copii ) , 99 de anotimpuri fără Nichita ( poezii închinate lui Nichita Stănescu ), Busuioc pentru cuvinte ( cronici muzicale ), Când Sfinţii se întorc acasă ( carte dedicată Sfântului Anton ), Cântecul Cezarei într-o sumă de ipostazuri ( viaţa scriitoarei de-a lungul timpului ), Monumentul cărţii şi ucenicia cuvântului ( exegeze şi portrete spirituale ), Povestea fiului pribeag ( istorisiri biblice versificate ), Vârstele spiritului ( poezii ), Întâlniri cruciale ( incursiuni în universul unor scriitori de azi şi de ieri ), Treptele sinelui ( teatru pentru copii ), De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ( poezii în variate forme ale poeziei cu formă fixă, distihuri, terţine etc. ).

Tema dominantă a  volumelor de poezii lirice, publicate la Editura on-line Semănătorul în 2008 ( De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ) este iubirea în toate ipostazele ei: voluptuoasă, pură, împlinită sau nu, devoratoare de suflete sau înălţătoare, integratoare a sufletului uman în sufletul cosmic, universal, mântuitoare.

Volumul De când te-aştept au înflorit magnolii este un volum al aşteptării iubirii, iubirea fiind tot ce e mai preţios în viaţa terestră, un volum al identificării iubirii cu lumina, ca purificatoare de suflete; de aceea, cei care iubesc par să fie dăruiţi cu o aură sacră. Când aura este ameninţată să dispară, poeta este cea care are rolul de a-şi avertiza iubitul prin mustrări uşoare, invitându-l să se reîntoarcă în hora stihială, armonizatoare de suflete. Exemplele ar putea fi nenumărate, dar ne mulţumim să dăm doar câteva: ,,Un suflet jinduit de armonie / În căutarea altui suflet sfânt / ar fi în stare, dând pe veresie / să-şi vândă chiar şi palma de pământ”; iubirea e identică luminii: ,,Revarsă, tu, un strop de armonie / măcar o dată vino în amurg, / şi adu-mi un potir cu apă vie / să stingi în ea lumina-n care curg. / /Aştept de-o viaţă-ntreagă să mă-mbie / un suflet jinduit de armonie”. ( Un suflet jinduit de armonie ). Aşteptarea apariţiei sentimentului de iubire nu rămâne fără răsplată, dar răsplata e condiţionată de sinceritate şi de iubire  neîntreruptă: ,,Prietene, aşteptările sunt demne / dar merită răsplata însutit: / rămâne-vor mirările solemne / că n-ai iubit de-ajuns, că n-am iubit”. ( Prietene, aşteptările sunt demne ); ,,Aruncă-n flăcări vorbele deşarte / aruncă-ţi şi nuiaua-n hău adânc / Păşeşte drept cum ai păşi-ntr-o carte / cu patimile strânse la oblânc…”. Sufletul e pasărea din piept:  „Ascultă-ţi pasărea în piept cum bate/ în căutarea veşnică de rost / întors târziu de pe cărări deşarte / nimic nu o să ţi se pară-anost”. ( Aruncă-n flăcări vorbele deşarte ). Viaţa însăşi e furată de trecerea timpului, de aceea apare mustrarea dulce a poetei: ,,Retras într-o tăcere adumbrită / refuzi zburarea clipei solitare / iar firul de nisip cernut prin sită / devine o clepsidră mustrătoare”. ( Retras într-o tăcere adumbrită ). Poeta nu se poate opri să-şi exprime dezamăgirea când îndemnul ei nu are răsunet în sufletul celui care-i este parte a doimii, a perfecţiunii: ,,Şi nici o- mbrăţişare nu mai ştiu / în stare să-mi alunge întomnarea / mi-e teamă să nu lunec în pustiu / subit se cască-n mine înserarea” ; // ,,Slujind tăcerii-atâtea năzuiri / s-au prefăcut în mute tânguiri”. ( Atâtea năzuiri slujind tăcerii ) ;  „Nimic nu mai era la fel în noi / ne împărţeam cărările-n răscruci / ne risipeam mereu din doi în doi / ducând pe umeri câte două cruci”. ( Nimic nu mai era la fel în noi ). Viaţa fără iubire e un gol imens: ,,Un gol imens de dincolo de lume/ de neumplut cu altceva, iubite, / îmi stăruie în clipele anume / când nu eşti lângă genele-mi uimite”. ( Un gol imens de dincolo de lume ). Iubirea e doar fum, pentru că nu dăinuie: Un gol imens de dincolo de lume / mă face să-nţeleg: iubirea fum e …” ( Un gol imens de dincolo de lume ).

Totuşi, din când în când, mai apar momente de iubire împlinită sau de speranţa într-o iubire care va veni. Iubirea împlinită e o ,,primăvară crudă, o integrare cosmică: ,,Demult aştept o primăvară crudă / C-un soare unic străbătând genune/ În care să-ţi ghicesc privirea udă / În tainica privire-a blândei lune”. ( Un gol imens de dincolo de lume ).  Speranţa rămâne chiar când sufletul e pustiit de lipsa iubirii: ,,Mă bântuie pustietăţi agreste / dar urlu din rărunchi: Va fi şi este!” ( Mă bântuie pustietăţi agreste ).  Iubirea aduce pace sufletului, pentru că e de sorginte sacră: „E-un dans de suflete înlănţuite / în aprigă şi tandră încleştare / tu vino-n calea inimii, iubite, / şi-ascultă a Cântărilor Cântare” ( Sărută florile înrourate ).  Dăruirea prin iubire nu poate fi în niciun caz o pierdere: „Nu pierzi nimic iubirea dacă-mi dărui / Prin vremi bicisnice creând o punte / Icoană-aşeaz-o-n suflet. Dacă stărui / Tu poţi să clatini ori să muţi un munte”. ( Nu pierzi nimic iubirea dacă-mi dărui...). Iubirea nu trebuie explicată, cercetată, ci doar trăită: „Nu căuta să-i afli înţelesul, / Doar nu cunoaşte înţeles iubirea”. ( Nu pierzi nimic, iubirea dacă-mi dărui )  Iubirea e şi o modalitate de cunoaştere a celuilalt, dar şi a sinelui: „Te ştiu acum până-n adânc de tine / Şi orice fibră eu ţi-o recunosc / Mi-eşti aerul, pământul ce mă ţine, / Îmi răscoleşti miresmele de mosc”. ( Te ştiu acum până-n adânc de tine ).

Dezamăgirea reapare şi poeta devine ,,un Manole fără Ană”: ,,Eram Manole fără Ană / Zidit în mânăstire ca-ntr-o rană” (  Mă aurea iubirea diafană ).  Salvarea de la hăul în care o prăbuşeşte lipsa de iubire e trăirea iubirii doar în amintire sau aplecarea întru iubirea mistică: „Mi-e vie amintirea tinereţii / Şi mă cuminec iar cu vinul vieţii”. ( Şi mă cuminec iar cu vinul vieţii ). Poeta nu se gândeşte doar la sufletul ei, ci şi la cel al iubitului, ameninţat de o moarte spirituală: „Şi-ajungi curând, curând la Marea Moartă / Făr′ de busolă şi fără de hartă” ( Făr′ de busolă şi fără de hartă ). Ea, însă, refuză să creadă că abisul e lipsit de iubire: „Un zbucium nesătul şi tandru sunt / Şi-aş vrea să nu se isprăvească visul / Refuz tăcerii înţelesul crunt / Şi populez cu dragoste abisul”. ( Un zbucium nesătul şi tandru sunt ). Deşi e ,,fluidu-acela tainic ce-ţi alerga-n viscere / ca un torent de ape, în veci nestăvilit”, iubirea îşi are drumul ocolit prin durere, ca orice urcuş spiritual: ,, De unde ştii că miezul în rană-şi poartă nimbul / Şi flăcări răcoroase ţâşnesc din ochii-n rouă?”. ( Fluidu-acela tainic ce-ţi alerga-n viscere ).

Fiind totuşi, ,,primăvara firii”, iubirea apare pe neaşteptate, chiar şi când sufletul poetei se crede întomnat: ,,Ca-n sanctuar intratat-am în primăvara firii / Eram în toamnă-atuncea, mă pregăteam de-odihnă, / Când am simţit cuţitul cel dulce al iubirii / Şi mi-am pierdut răgazul şi azima de tihnă”. ( Ca-n sanctuar intrat-am în primăvara firii ). Aducătoare de nelinişte, iubirea redevine iluzie, nălucire: ,,Dar cum să pun eu stavili şi gratii nălucirii / Ca-n sanctuar intrat-am în primăvara firii.”. (Ca-n sanctuar intrat-am în primăvara firii ).

Scrisul apare ca mijloc de eliberare din durere, cu efect cathartic, mântuitor: ,,Iar literele-n pas de menuet / se leagănă cerând să fie scrise / /Păreau nişte bobiţe de rozar / Gătindu-se de sfânta rugăciune”. ( Ţi-am scris aseară ultimul sonet ).  Idealizat, iubitul e ,,izvorul meu de taină”, pulsarea lui caldă, „un cântec în câmpie”. Iubirea scoate sufletul din durată, de aceea, poposirea în timp e ,,ca-n nesfârşire”. Chiar când este voluptuoasă, iubirea se purifică prin durere: „Ca-n cornul abundenţei vii în mine / mireasmă, miez şi-ntru sămânţă nouă / răsai şi creşti în apele-mi veline / ca în pământ virgin udat de rouă”. ( Ca-n cornul abundenţei vii în mine ).  Durerea pregăteşte purificarea ce duce la luminare, la aurire sacră: „Mi-e pielea şi ţi-e pielea luminoasă / şi vorbe albe se rostesc în vid”;  iubitului îi spune: ,,O stea în colţul gurii îţi mijea  / Şi raza ei te-ncununa cu laur”.( Obrazul aţipit îmi tresărea ). Iubirea e un zbor, chiar dacă sau tocmai pentru că te dăruieşti celuilalt şi chiar dacă e trecătoare:  „În mâna ta-s o mică zburătoare / Cu sufletul din suflet, zbor de viaţă. / Tu n-ai ştiut că mâna goală doare / Şi ce rămâne dintr-un zbor e-o aţă? . ( În mâna ta-s o mică zburătoare ).

Poeta e o veşnică îndrăgostită care simte iubirea ,,la cea dintâi atingere de-arcuş”, iubirea ,,e o apă ce nici focul n-o mai stinge”, chiar dacă adesea armonia nu mai are loc. Am rezonat din fibrele viorii, / Dar în deşert se-nvârte roata morii”.( La cea dintâi atingere de-arcuş ). În ciuda unor pasagere neînţelegeri, iubirea continuă să triumfe: „Eşti iar aici şi cine te va smulge? / Din mine împlântat ca-ntr-un genom?”. ( Eşti iar aici şi cine te va smulge? ). Triumful se datorează tocmai formării acestui genom, ca simbol al contopirii, al unificării prin iubire. Datorită acestei unificări, iubirea e văzută ca o a doua naştere în care iubiţii au „o limbă a gesturilor”: „Să mor, să dorm pe gura gurii tale / Într-o iubire amarnică de fată, / Şi-apoi ca în acorduri triumfale / Să simt cumva că mă mai nasc o dată”. ( Să mor, să dorm pe gura gurii tale ); „Doar pentru noi voi inventa o altă limbă / Limbajul ce musteşte-a mângâiere / Acela doar ce sufletele-nnimbă / Compus din braţe pline de tăcere”. ( Doar pentru noi voi inventa o limbă ).

Deşi iubirea e o ,,continuă mirare” şi o ,,ancorare cosmică, o a doua naştere”, tot iubirea pentru Divinitate e mai puternică,  pentru că e salvatoare, scoate omul din tărâmul iubirii trecătoare: ,,Nu sunt nici ploi destul dogoarea să-mi aline / Când strig surpată-n gânduri departele din mine” ( Când strig surpată-n gânduri, departele din mine ) ; ,,Aripă, du-mă încotro, mă zboară, / spre cât mai Naltul şi spre Nesfârşitul”.  ( Trudită de prea mulţii nu ştiu dacă… ). Iubirea continuă să rămână totuşi, în nehotărârea poetei, sfâşiată între pământ şi cer, amestec de durere şi plăcere, de rai şi iad: ,,Eu smulg şi rana gurii mă mustră în tăcere / Iubirea mea trecută prin rai ca şi prin iad / Şi umbra lumii mută, înfuriată-mi cere / Să-i ies în cale nopţii, să mă aştepte-n Had”. ( Exorcizez din mine – îndurerată foarte ).

Poeta îşi recunoaşte, într-un final, aplecarea spre vis, spre iubirea idealizată: „Într-o profundă idealitate / Se zbate duhu-n versuri să se-ntrupe / Mă surp, mă-nalţ în irealitate / Nici lutul nu mai poate să-l astupe”. ( Ca pe-un pământ setos se-aşterne cântul ). Ea renunţă cu regret la iubirea pentru geamănul în iubire, pentru că mai avea ceva de oferit: „Şi-apoi cum în mormântul de zăpadă / Un albatros rănit e prăbuşit / Îmi lepăd sânge, piele şi obadă / Şi plec când mai aveam de oferit”. ( Din prăbuşire-n altă prăbuşire ). Se mulţumeşte să considere durerea din iubire o cale spre mântuire, neavând alternativă:  „Din prăbuşire-n altă prăbuşire / Eu urc Iisus la Tine, înc-o treptă / Şi prin această sfântă contopire / Devin de mântuire aptă”. ( Mi-ai dăruit, Divine Mire ). De un romantism structural de nebiruit, ea continuă să viseze, aşa că apolinicul, meditativul lasă loc trăirii fruste, dionisiace, în ciuda aplecării spre sacru: „Voi inventa un dans nemaivăzut / Un dans în spectrul razelor de soare / De dincolo de orice început / Ce-l vom dansa desculţi sub felinare”. ( Voi inventa un dans nemaivăzut ). Încearcă, totuşi, să transforme voluptatea dionisiacă într-un dans al spiritelor afine: ,,Şi-n dansul doar de spirite afine / De aşternut în sfintele tipare, / Sămânţa cea divină creşte-n mine / Şi se prelinge-n sus, în calendare”.  ( Trăiesc în permanenţă un miracol ).

Cum chiar poeta recunoaşte, ea a dorit să-şi lămurească misterul iubirii în diferite forme poetice: „Sonete, madrigale şi rondeluri / Distihuri, monostihuri şi terţine / Îmi caut iubirea în diverse feluri / Sperând că-n ele te-oi afla pe tine”. ( Sonete, madrigale şi rondeluri ). Dacă altădată ea era magica Circe, iar el tulburătorul Ulise, devenind conştientă de relativitatea sentimentului de iubire, ajunge să se confunde cu antica Euridice, ce nu poate fi privită decât de la distanţă: „Mi-e inima flămândă de iubitul / Iubirea noastră reînvie mitul”. ( Mi-e inima-n tristeţi ispăşitoare ).

Volumul intitulat Sculpturi pe o boabă de orez, cu subtitlul Panseuri lirice, poeme într-un vers, terţine, conţine idei şi trăiri sublimate, esenţializate, întâlnite şi în celelalte volume de poezii. Vom da mai multe exemple, spre ilustrare: „Ca firele de nisip, în albie vrând să m-adun, mă-nrisip…” ; „Precum fumul – fără de drum îmi e drumul…”; „Fir calomfir, înmiresm candeli de mir”; „Până albesc, geme de vânt, carcera inimii mele …”; „Fluier de vânt – viaţa , fără Cuvânt…”; „Tot în rotund, rotundul se-nnoglindă…”; „Iubirea Ta – oglinda crucii mele…”; „E viaţa mai presus de fire şi moartea-i marea regăsire…”; „Unicul sens spre necreat trece prin răni de lumină…”; „Nu sunt decât un ciob de cuvânt înmormântat în Lumină”; „De spasmele clipei râde în hohot eternitatea”; „Fiecare celulă onirică se desface la infinit în cristale somnoroase, devenind ninsoare poetică…”;  „Mâinile mele curgând una spre ţărâna – ţărână, cealaltă atingând Infinitul…”;  „La îndemâna oricui sufletul meu, merinde pentru duminici”;  „Aştept rotunjimea să-i pot măsura deopotrivă prihana şi puritatea…”; „Ecoul picăturii de linişte în apele mele lăuntrice …”;  „Născută aici pe pământ, lacomă de cer sunt”; „Ca dintr-un somn de copil cobor din cuvinte”; „La temelie cu Duh de iubire durează-mi în suflet o mânăstire”;  „Suspendat de o scară la jumătatea drumului dintre om şi divinitate  ies din fiinţă ca dintr-o carcere”;. ‚Moartea aceasta e o întoarcere…”;  „Îmi iau poezia chezaşă şi-o trag peste trup ca o cămaşă’;  ‚Jertfa ta de pe altare – aerul de respirare”; „Mă devoră iubirea, această floare de colţ carnivoră”. Deşi sufletul poetei e „ca un pământ fertil care înfloreşte” lumea poate exista şi fără prezenţa ei:  „Iată ce sunt, pământ de cuvânt, argilă umilă, bună de plămâdit, pământ înflorit…”; „Desigur că lumea există şi fără ca tu s-o alcătui…”.

În volumul O nuntă de cuvinte, cu subtitlul 111 sonete neînchipuite, apar aceleaşi trăiri şi aceleaşi idei care, de fapt, sunt veşnice în lirica lumii. Apare, ca un leit – motiv, dorinţa de dăruire: ,,Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine / Nimic al meu din tot ce-agonisesc / Clădesc, clădesc doar pe străvechi ruine / Şi cu un gest apoi le năruiesc //  În viaţă doar iubirea ta mă ţine / Ţi-mpart monada sufletului meu / Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine / Clădesc doar pe nisip şi pe ruine” (Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine );  „Legaţi suntem ca de un fir de plâns / De funie cum este strâns legat / Un mort frumos şi binecuvântat / De avuţia ce-n secret am strâns…”. ( Ţi-e respirarea în căuşul gurii ). Existenţa fără iubire pustieşte sufletul: „Pe valurile-n flăcări pescăruşii / Îşi ard aripile-ntr-un ţipăt trist / Şi nu e nimeni azi în dreptul uşii / Să îmi aducă-aminte că exist”. ( Vezi tu, mai mult ne-a răstignit ispita ). Iubirea e eliberatoare de angoasă: ,,Precum un arbor mic – busai / Sădit în glastra mea de-acasă / Rămâi pe când din vis tresai / Să mă elibrerezi de-angoasă”. ( În lutul obrintit de-acasă). Iubirea neîmplinită e ca mugurii care nu mai ajung să înflorească: „Şi ce culori ar zămisli, ce rod! / Ce gusturi şi arome-mbietoare! / De n-ar porni în nevoit exod / Cu mult  – nainte de a da în floare”. Iubirea e un sentiment care întreţine tinereţea sufletească: ,,Psalmodiind a muzicilor chiasmă / Să mergem să sorbim din vinul vieţii / Ca pururi adierea tinereţii / S-o resimţim în oase şi în plasmă”. ( În duhul frumuseţilor divine )  Trăind cu nostalgia purităţii, poeta se înalţă spre lumina infinită, spre increat: „Aşa voiam, prin lume cristofor / Să umblu cu lumina increată / Dar pasul imperfect cum să-l măsor / Cu infinitul cel fără de pată?” ( Precum ciulinu-mpins de vântul sorţii ).  Iubirea din sufletul poetei are sacralitatea unei catedrale, dăruirea continuă o întregeşte: „O catedrală pare dărâmată de viitura nopţii cea cumplită / Rămân în Logos pururi atârnată / Întreagă mi-e fiinţa împărţită”.  ( Doar împărţindu-mă rămân întreagă ). Iubirea apare nu doar ca întregire, ci şi ca mântuire: „Şi rodul întrupării din doime / Pe cât de dulce şi ameţitor / Păcat de-i, nu-l va ştie nime / Că-i leac de boală şi mântutor”. ( Iubind ne-or astupa pe rând troiene ). Creaţia e o sursă de inspiraţie divină: ,,Slujbaşi suntem luminii deopotrivă / Ne facem un condei în vârf de stea / Şi chiar de-s gândurile în derivă / Pe suflete se-aşterne blânda nea” ). ( Ne întrudim să prea cinstim cuvântul ).

Meditând la sensul existenţei umane, poeta e convinsă că mântuirea sufletului trebuie să aibă loc în timpul vieţii, iubirea ducând la Iubire, poezia fiind doar una din variatele modalităţi de exprimare a contopirii omului cu Divinitatea:  „O clipă-ncremenită-ntr-un cuvânt / Un picur de lumină ne-nserată / Un bob de rouă pe încins pământ / Atât suntem, o lacrimă vărsată …”;  „Nici nu clipeşti şi clipa va veni / Să-ţi locuiască sufletul şi cortul / Dar vai şi-amar de nu te va găsi / Cu banul pregătit să-ţi cumperi ortul”. ( O clipă-ncremenită-ntr-un cuvânt ) , de-aceea spune în alt loc: „Spre clipa cea de graţie alerg  / Maratonist într-o olimpiadă / O, de-aş avea răgaz numai să şterg / Şi îndoială, teamă şi tăgadă”.  ( Spre clipa cea de graţie alerg).

OLGA ALEXANDRA DIACONU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: