LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Violeta Ionescu: „Sfinţi şi îndrăgostiţi“

Motto: “… astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca, 23,43)

Dimineaţa se arăta senină în toate zările ei, totuşi o pâclă densă persista de-a lungul fluviului. În dreptul atelierelor de tăbăcărie care sufocau aerul cu mirosul lor de piele încinsă, lecticarii grăbiră pasul, urmaţi de mulţimea sclavilor însoţitori. Curând, alaiul ajunse în dreptul Câmpului lui Marte şi coti la dreapta, pe podul Aelius, la capătul căruia, pe celălalt mal, se înalţă sobrul mausoleu al lui Hadrianus. De acolo, prin parcul umbros, depăşi fântâna şi altarul lui Fontus, unde mai fluturau încă stinghere cununi de la sărbătoarea Fontinaliei, trecu pe lângă  antrepozitele şi locuinţele insalubre şi se opri în locul unde municipalitatea găsise nimerit să organizeze ceea ce obrazele fine ale puritanilor şi matroanelor nu sunt obligate să vadă: comerţul cu oameni.

De regulă, o nobilă care se respectă nu calcă în zona transtiberiană decât dacă i se urăşte cu binele. Aici trăiesc oameni de cea mai joasă speţă, vagabonzi care dorm pe sub poduri, cerşetori, potenţiali hoţi şi criminali gata oricând să facă jocurile potentaţilor în dispute de orice fel, inclusiv politice. Şi totuşi, ignorând privirile a zeci de curioşi, Aglaida coborî ca o Graţie din lectică, ajutată de Secundus, bătrânul libert care o crescuse şi de care nu se despărţea decât în somn.  Neobişnuita apariţie a acestei nobile fiice a Tibrului şi a însoţitoarelor sale printre oamenii de rând din acest loc blamat stârni senzaţie. Purta o stola din mătase cu ape albastre-verzui, acoperită de o pelerină prinsă la baza gâtului printr-o fibulă aurie, iar peste frunte  o diademă subţire din aur care se pierdea în părul ridicat la spate. O sclavă îi deschise umbrela pentru a o apăra de firavele raze de soare care abia se prefirau printre sălcii, alta era pregătită să-i răcorească faţa cu evantaiul din pene de struţ, dacă emoţia, şi nu slaba căldură de sfârşit de octombrie, i-ar fi înroşit tenul cumva. Una îi ducea flaconul cu parfum de begonie, altele purtau coşuri cu flori, prăjituri şi fructe, din care împărţeau celor întâlniţi în drum.

Degeaba i s-a spus că o femeie cu înfăţişarea şi rangul ei se compromite dacă este văzută  în acest loc. Pe Aglaida o fascinau interdicţiile şi râdea de convenienţe. Hotărîse să-şi aleagă ea însăşi un dispensator care să-i administreze casa şi averea, şi nimeni n-o putea convinge să se răzgândească. Tatăl ei, venerabilul Accacius, fost senator, consul, proconsul al Africii şi prefect al Urbei, eliberase prin testament nu mai puţin de o sută de sclavi care oricum trebuiau înlocuiţi, iar palatul ei de pe colina Aventin şi imensa avere pe care o moştenise aveau nevoie de o mână pricepută.  Auzise că este o zi bună pentru cumpărat “sclavi sau alte vite”, după formula jurisprudenţei romane, când oferta este mai mare şi preţurile mai avantajoase, dar ea nu se uita la bani. Spera ca intuiţia să n-o înşele, căci la urma urmei orice sclav care a învăţat să scrie şi să socotească poate fi mai bun decât libertul lăsat de tatăl său, care o controla la tot pasul şi pe deasupra o mai şi fura!

Fără a se lăsa intimidată de rânjetele care o urmăreau, nici de priveliştea trupurilor aproape dezgolite, expuse pe estrade turnante sau pe lespezi de piatră, înaintă curajoasă, ascunzându-şi propria curiozitate sub un zâmbet ironic. Se apropie să vadă mai bine tăbliţele atârnate la gât, pe care erau înscrise identitatea, ţara de baştină, vârsta, meseria, calităţile şi defectele acestui “inventar cuvântător”. În dreptul lui “Hierocles din Alexandria, 24 ani, maestru în ştiinţa voluptăţilor, rafinament, eleganţă, prea prost”, izbucni în râs şi trecu mai departe.

– Se vede că nu-s de calitate, îi şopti  Secundus.   Marfa bună se vinde de acasă sau din prăvălii speciale. Poate că ar fi  trebuit să-mi asculţi sfatul şi să aştepţi o ofertă mai bună.

– Nici nu mă gândesc! bătu ea din picior. Acum şi aici se va hotărî soarta averii mele!

Bătrânul se cutremură, dar avu tăria să zâmbească îngăduitor. O cunoştea prea bine. Cu mulţi ani în urmă, când ajungea la finalul istorisirilor despre Iason şi Lâna de Aur, Tezeu, Ariadna şi Minotaurul din Labirint sau Didona şi Aeneas, tot aşa bătea din picior, nepermiţându-i poveştii să ia sfârşit. Şi Secundus, ce era să facă, inventa. Aşa se face că Tezeus o recupera pe Ariadna din Labirint şi omora câte un Minotaur la fiecare colţ de stradă, Iason a descoperit Lâna de Aur în propria-i saltea, iar Aeneas s-a însurat cu Didona şi împreună au întemeiat Roma… pe ţărmul Africii. Până a învăţat să citească ea însăşi volumele din biblioteca tatălui său, copilăria Aglaidei a fost alimentată, la porunca ei, de un lanţ interminabil de fantasmagorii înşirate de Secundus. Pe mamă n-o cunoscuse, fiindcă s-a stins când a adus-o pe lume, însă când tatăl ei a trecut în lumea de dincolo, a fost distrusă că la bătaia ei din picior, Accacius nu deschidea ochii! Acum a rămas singură şi refuza în continuare să admită că viaţa nu este o poveste fără sfârşit. Citea în ochii ei ca într-o carte dorinţa de a asculta cu nesaţ alte şi alte istorii, toate adevărate, ascunse în viaţa fiecărui om aflat acolo, doar pentru a alege pe care dintre ele să o continue ea.

Comerţul cu oameni, cel mai profitabil din toate, se pregătea îndelung prin tocmeală directă sau “la mezat” şi se încheia prin semnarea unui contract oficial de vânzare-cumpărare, în prezenţa câtorva martori, în care erau înscrise drepturile şi obligaţiile ambelor părţi. Cei interesaţi dezbrăcau mai întâi “marfa”, o pipăiau, îi încercau calităţile. Puneau fiinţele acelea să meargă, să alerge, să ţopăie în faţa lor, chiar dacă se garanta formal că respectivii nu suferă de vreo boală sau infirmitate. În cazul în care un defect ar fi fost ascuns, negustorul îşi primea marfa înapoi, nu înainte de a plăti o amendă zdravănă şi a i se retrage autorizaţia de vânzare, cel puţin în acel loc.

Ceva mai sus, pe o estradă special amenajată, erau expuşi prizonierii de război, uşor de recunoscut după cununile de laur.

– Ce vreţi să cumpăraţi: o cunună sau omul de sub ea? striga questorul, deschizând licitaţia.

Totul era de vânzare, până şi gloria!

– Parcă am fi la bâlci! exclamă Aglaida.  Niciodată laurii n-au fost mai batjocoriţi ca aici, în târgul de sclavi!

– De ce? se miră Secundus. Oamenii aceştia sunt mândria statului, au fost  dobândiţi cu preţul multor vieţi! Sunt folosiţi în administraţia minelor, în birourile imperiale, în prăvălii…

– Da, şi acum tot statul îi vinde particularilor, ca să mai scoată pe ei câţiva arginţi!

– Statul câştigă oricum, din impozite şi din supravegherea vânzărilor. Cei mai norocoşi sunt cumpăraţi chiar de imparat, care îi îmbogăţeşte până ajung să se facă temuţi de oamenii bogaţi şi liberi.

Aglaida ridică din umeri şi trecu mai departe. Se opri în faţa unuia care scosese la vânzare o copiliţă zgribulită, de numai şase ani, pe care zicea că a găsit-o pe drumuri şi o lasă la 205 dinari, cam cât 41 purcei  sau 57 miei, numai să scape de ea. Cu toate acestea, oferta lui nu tenta pe nimeni. Copila tremura speriată, ochii ei mari, de ciclamă, o priveau rugători.

– Secundus, cumpăr-o pentru mine, porunci Aglaida, brusc înduioşată de înfăţişarea ei angelică.

– Ce să faci cu ea?

– Nu contează. Fă ce-ţi spun. Ştie măcar cum o cheamă?

– Nu ştie, răspunse negustorul, dar dacă o cumperi poate află.

O numi pe loc Agnes, primul nume care-i veni în minte, semnă fără pe loc contractul, cu martorii aferenţi, Secundus plăti şi dădu fata în grija sclavilor însoţitori. Era mulţumită că salvase o fiinţă din cine ştie ce infern. Spălată, îmbrăcată şi hrănită ca lumea, copila aceasta va putea creşte de acum fără griji, ca o floare din grădina ei.

Grupaţi după zonele de provenienţă sau după împrejurarea capturării lor, văzu capadocieni şi sirieni renumiţi pentru forţa lor fizică şi frumoşi ca nişte zei. N-o interesau, avea  destui care să-i care lectica! Îşi imagină cum trebuie să fi arătat furia “sparacuşilor”, izbucnită la Capua ca o lavă a Vezuviului care s-a scurs spre sud şi s-a “răcit” pentru totdeauna la Apuleia. Mii de răstigniţi, mii de trupuri putrezite în ergastulum (1)… Şi totuşi, s-ar spune că pe alocuri mai există şi acum grupuri răzleţe de răzvrătiţi…

Despre un antiohian “puternic ca Hercules, curajos ca Tezeus, prudent şi blând ca un grec”, se interesă într-o doară:

– Cât valorează omul acesta?

– 80.000 de sesterţi, i se răspunse. Îl vrei?

– O, nu-mi doresc ca următoarea revoltă să înceapă chiar din casa mea! se cutremură ea.

– Vrei un învăţat? Am un profesor, dar… costă!

– Cam cât?

– Pentru tine, 700.000 de sesterţi.

– Atât de prost e? râse Aglaida. Mai încolo, unul de lux costă de douăsprezece ori mai scump!

Avea destui  medici, grămătici, chiar retori, care se descurcau destul de bine, dar despre niciunul nu a auzit să se spună că e “un învăţat”.

– Nu-mi trebuie decât unul care să ştie să scrie, să citească şi să socotească.

– Cred că aş avea ce-ţi trebuie, numai că nu pot garanta pentru el, îi spuse vânzătorul, arătându-i, cocoţat pe un pietroi,  un om care stătea ca o statuie “gipsată”, cu un picior albit cu cretă, semn că era adus de peste mare, şi cu faţa acoperită de o pălărie cu boruri lăsate.

– Ce defecte are omul acesta? se interesă ea.

– Îi place vinul mai mult decât apa.

Pe inscripţia de la gâtul lui scria: “Bonifatius, 26 ani, Cilicia, ager la minte, socoteşte fără tăbliţă, nu mănâncă mult şi nu bea apă”.

“O, gândi Aglaida, de-ar fi aşa, ăsta e omul ideal!”

– De vin, de ce nu ai scris aici?

– Fiindcă nu bea, dacă nu are. Totul e să nu-l scapi la burduf…

Cu gândul la pivniţele ei pline cu cele mai alese vinuri pe care cineva le-ar putea lua în calcul “fără tăbliţă”, Aglaida mai întrebă:

– Altceva ce mai ştie să mai facă?

– Să poruncesc, veni răspunsul din spatele pălăriei. Întreab-o dacă vrea să-şi cumpere un stăpân!

Aglaida nu se pierdu cu firea. Smulse umbrela din mâna sclavei, o închise şi, cu vârful ei azvârli cât colo pălăria de pe faţa “gipsatului”, spre stupefacţia tuturor.  Secundus îşi duse instinctiv mâinile la cap.

– Stăpân ai zis? De sclavi, poate! acceptă ea provocarea privindu-l drept în ochi.

Frumuseţea şi statura încărcată de voluptate autoritară a acestei demne urmaşe a spiţei lui Aeneas ar zăpăci până şi Olimpul. Cu toată emfaza afişată iniţial, Bonifatius era uluit: “Pe Hercules, iată un model pentru oricare din sculpturile sacre!…”

– Ce, ai amuţit? Măcar ştii să-i aduni? îl întrebă ea.

– La nevoie… scot din ei şi rădăcina pătrată! îşi reveni el.

– Şi în Cilicia, tot aşa… porunceai?

– Nu te lua după ce scrie aici, schimbă el vorba. Sclavul nu are patrie – spune o maximă a jurisprudenţei, nu eu. Ai în faţa ta… un cetăţean al lumii!

– Hei, îţi place să imiţi spusele altora?

– Te asigur că nici Diogenes, nici Seneca nu au fost mai liberi ca mine.

– Nu eşti prea modest, Bonifatius.

– Sunt disperat, frumoasă doamnă, fiindcă nu mai am nimic de pierdut. Cumpără-mă mai repede, dacă  vrei să nu mă pierzi, că s-a făcut în urma ta o coadă…

Negustorului nu-i venea să creadă. Ce noroc pe capul lui! Aglaida se uită în urmă, unde într-adevăr se opriseră o droaie de curioşi, apoi îl privi din nou, mai atent.

– Şi, ia spune, cam cât vin bei tu… pe zi?

– “Prefer să beau un fluviu, îmi spun cu multă fală/ decât din izvoraşul ce seacă la iuţeală” (2).

– “Ştii însă ce se-ntâmplă cu cel nesăţios?/ Un val la fund îl trage, când malul priporos/ De sub picioare-i fuge, alunecând la vale…” îi replică ea fără ezitare. Îndrăzneşti să lauzi băutura în faţa mea?

– “… Homer, el însuşi/ S-ar fi dedat vinului; probă: i-a adus elogii” (3).

– De ce foloseşti argumentele poeţilor?

– Pentru că “Nu sunt versuri să vrăjească şi în veacuri să dureze/ Dacă scrise-au fost de mâna băutorilor de… apă”! (4)

“Un tânăr chipeş ca Adonis şi înţelept ca un bătrân, gândi Aglaida. Chiar o să bea un fluviu? Eh, Tibru-i mare…” Oricum, nu mai avusese  aşa ceva la curtea ei. Merita să încerce. “Bine, va fi el”, îşi spuse şi semnă contractul fără să se tocmească, pentru  600 de denari.

– Cam câte vite cumpăr eu acum cu banii ăştia? nu uită ea să întrebe.

– 120 de purcei şi 166 de miei, îi răspuse serios negustorul.

Aglaida râse cu poftă, îi făcu semn lui Secundus să plătească  şi contractul se încheie cu semnăturile adăugate ale martorilor, după care porni în grabă spre locul unde o aştepta lectica. I-ar mai fi trebuit câţiva sclavi pentru bucătărie şi grădină, dar renunţă. Simţea  că  norocul ei se epuizase pe ziua aceea.

În drum, îşi ridică poalele stolei, să sară peste o băltoacă şi se văzu pe neaşteptate luată pe sus de puternicele braţe ale lui Bonifatius care o strânse încetişor în timp ce o trecea dincolo.

– Nu trebuie să te temi de mine, stăpâna mea. Cel puţin astăzi, în prima zi, când sunt deposedat de jumătate din virtutea bărbătească…

Aglaidei îi veni din nou să râdă, dar se abţinu. Normal era să se înfurie. Se întoarse să-l plesnească peste faţă, dar el îi prinse încheietura mâinii din zbor.

Nici nu m-ai cumpărat bine şi mă eliberezi? (5)

Avea toate motivele să se întrebe dacă a făcut sau nu o alegere bună. Începea să se îndoiască. “Ar merita să-l biciuiesc pentru asta, dar  limbutului ăstuia îi trebuie altfel de pedepse.” Se opri în dreptul unui vânzător de papagali şi porunci noului său sclav să-şi aleagă unul mai de soi care să-l înveţe cum să vorbească!

Pentru bătrânul Secundus, toate acestea erau semne clare că în palatul de pe Aventin vremea poveştilor de altădată trecuse demult. Altele erau pe cale să se înfiripe, numai că nu el va fi acela care i le va şopti la ureche frumoasei Aglaida…

La întoarcere, prin aglomeraţia care bloca drumul, alaiul ei înainta din ce în ce mai  greu. O mulţime zgomotoasă şi agitată umplea acum ambele maluri ale Tibrului, scurgându-se pe toate podurile spre Roma. “Jos tiranii!” se striga, “Ne-am săturat de impozite, ne tratează ca pe nişte provinciali! Cum îşi permit să umilească Roma?”, “Jos, Flavius Severus! Jos Galerius!”  “Jos, Tetrarhia!”, “Jos prefectul Abdelius!” “La Tibru cu ei! La Cloaca maxima!!”… “Vrem libertate!”… Apărură şi cohortele pretoriene, dar, culmea, nu mişcau un deget. Ce se întâmpla? Nu aveau ordin să intervină ori aşteptau ca mulţimea să se inflameze îndeajuns pentru a trece la arestări?

Lecticarii Aglaidei se îndreptară spre  podul  Milvius, în speranţa că vor reuşi să se strecoare mai uşor. Dar şi aici circulaţia era blocată. Pe sub largile arcade, mulţi zoreau să traverseze fluviul cu bărcile, aproape coastă la coastă. Privită de pe malul drept al Tibrului, Roma cu palatele ei grandioase părea un oraş asediat.

Vacarmul era de nedescris.  Aglaida scoase capul de după perdele.

– Ce se întâmplă, Secundus?

– Cred că asistăm la o lovitură de stat, stăpână. De mult n-a mai avut Roma un spectacol pe cinste!

Răzmeriţa se declanşase şi lua proporţii, încurajată şi de pasivitatea  pretorienilor care nu numai că nu interveneau, dar începură să strige şi ei cât îi ţinea gura, împreună cu comandanţii lor, dirijând lumea care se grăbea să ajungă pe malul celălalt şi de acolo în for, în miezul forfotei.

– Cetăţeni ai Romei! Nu mai toleraţi să ne dispreţuiască veneticii! Să ne alegem un principe de-al nostru, care să ridice Roma la strălucirea ei de odinioară!

– Maxentius! Să vină Maxentius!

– Care Maxentius? Fiul abdicatului? A promis ceva?

– Ba bine că nu! Să ne scutească de impozite…

– Toţi promit.

Aglaida se văzu nevoită să coboare din lectică şi valul mulţimii o împinse înainte, pe pod, apoi spre balustradă, gata să o strivească. Dinspre centrul Romei, un vuiet se răspândi ca o limbă de foc: Augustul Flavius Severus a fugit din oraş, iar prefectul Abdelius a fost prins şi n-a scăpat de furia mulţimii. Gata, pretorienii îl proclamă pe Maxentius!

De pe malul drept se vedea bine cum palatul ambasadorilor din Câmpul lui Marte, unde Maxentius locuia când venea la Roma, era asaltat  de mulţimea care îşi scotea  eroul afară,  pe braţe.

– Trăiască  Maxentius Augustus! strigară voci de pe ambele maluri, puse să dea tonul.

Din toate părţile, oameni care nu se cunoşteau între ei săreau ca nebunii unii în braţele altora, urlau bezmetic, se sărutau, se îmbrăţişau…

– Ura fraţilor! Libertate! Suntem liberi!…

– Încă nu, cât Severus trăieşte!

– La canal cu el! La canal…

Pentru a doua oară în ziua aceea, Aglaida se simţi luată pe sus şi fu scoasă din cercul de fier al trupurilor încinse. Se uită disperată după însoţitorii ei, care dispăreau înghiţiţi de gloată. Bonifatius coborî cu ea în braţe până sub picioarele podului, locul ceva mai sigur unde puteau aştepta bărcile care începeau să se întoarcă.

– Puteai să fugi. De ce n-ai făcut-o? îl întrebă ea.

– Îţi datorez 120 de purcei şi 166 de miei! Trebuie să muncesc, să-ţi recuperezi paguba. Iar tu… îmi datorezi o cupă cu “pârâu rece de Chios”.

– Tot la băutură ţi-e gândul?

– O, nu e vin, cum crezi. În Chios, unde m-am născut eu, există un izvor cu apă care ia minţile…

*

Tulburările din ultima vreme nu au fost decât o picătură într-un ocean, pentru că viaţa la Roma curgea oricum ca un fluviu năvalnic mai tot timpul. Război civil însă nu mai fusese demult. Galerius pornise deja din Orient spre Italia, să-şi impună voinţa cu armele. Cei mai fricoşi fugeau din Roma, de teamă că zidul lui Aurelianus nu va fi destul de solid încât să oprească furia augustului trădat. Dar populaţia era hotărâtă să reziste. Nu va ceda tocmai acum, când îşi recăpătase dreptul de a nu mai plăti impozite, ca orice amărâtă provincie din imperiu, când  prigoana împotriva creştinilor încetase în cetate şi când securitatea le era din nou asigurată de gărzile pretoriene revenite pe străzi.

*

Palatul Aglaidei, de pe Aventin, era el însuşi o fortăreaţă, dincolo de zidurile căruia zgomotele cetăţii se pierdeau în murmurul fântânilor arteziene şi în cântul flautelor şi al lăutelor care străbătea în surdină din peristil. Nimic din ce se întâmpla în afară nu o neliniştea, cât timp libertatea ei nu era primejduită ori îngrădită de vreo oprelişte. Viaţa pentru ea era o bucurie pe care n-avea de gând s-o împartă, nici să o lege cu vreun contract matrimonial, deşi era o partidă râvnită de mulţi. Prea puţini stiau însă că sub masca mândriei sale afişate se ascundea o dureroasă nevoie de ocrotire – sărmană slăbiciune care de obicei îşi află reazem în himere.

La scurtă vreme de când îl adusese pe Bonifatius în casa ei, a realizat cât valorează acest om şi nu a pregetat să-şi încredinţeze în mâinile lui nu numai averea, ci şi soarta. Mai mult, împotriva voinţei sale, cu fiecare zi care trecea se simţea atrasă de el cu o pasiune dintre cele care aruncă în aer convenţiile şi nu cunosc limite. Şi nu de puţine ori, în lungile lor clipe împreună, se năruiau amândoi, amantes amentes! (6) pe altarul lui Bachus şi al Venerei, într-o dăruire totală.

Seara, după cină, se odihneau în atrium, la lumina câtorva lămpi. În nimpheum-ul (7) din mijlocul încăperii, apa parfumată ţâşnea din gura unui delfin încălecat de o nimfă, într-un mic bazin. Pe măsuţa rotundă de marmură, vase argintate, prăjituri, struguri, răcoritoare şi cupe cu vin de Phalern. Ea, pe un scaun sprijinit pe patru capete de lei; el, pe un taburet la picioarele ei, îmbrăţişându-i genunchii cu miros de begonie.

– Cum îndrăzneşti?! se prefăcea ea supărată.

– Aşa m-a învăţat Ovidius: “Dragostea şi cu respectul: două lumi ce nu se-mpacă./ Una-ţi dă curaj în viaţă, alta cată să-l desfacă”…

– Mai bine ascultă de Catullus: “Tu, sclavule, ce umpli cu Phalernul/ pocalul pur, în formă de caliciu/ răstoarnă-mi vin amar! Amar ca legea care…  legiferează orgia Romei/ apropiindu-ne de acest ciorchine”… (8)

– Ai dreptate, zicea el, turnând din nou în cupe licoarea aceea zeiască. “Cât despre apa care-insultă vinul, daţi-o pe fereastră! Vinul e singura fiinţă din lume/ Care refuză să consume apă!”… (9)

La Bonifatius, patima pentru vin nu era viciu, cât nebunie de bună voie. Acum cel puţin, de când nu mai ştia dacă este sclavul ori stăpânul Aglaidei, simţea cum viaţa lui se clatină pe marginea prăpastiei.

Se supunea poruncii ei de a-i spune, iar şi iar, povestea lui. Una singură nefiind de ajuns, de fiecare dată inventa o alta. Odată  văzuse lumina zilei în Chios, participase la o revoltă şi fusese luat ostatic. Altădată era prinţ moştenitor al Armeniei, căzut în mâinile perşilor care l-au vândut mai departe, pe pieţele din Susa. Ori se născuse în Pont, la Sinope, unde băuse toată averea tatălui său, şi încă ceva pe deasupra, încât a trebuit să se pună rob pentru a-şi plăti datoriile. Ori era grec insular, studiase la Alexandria şi corabia cu care se întorcea acasă fusese atacată de piraţi. De acolo a ajuns în  Cilicia şi apoi la Roma… Nu mai ştiai ce să crezi. Până şi apa din gura delfinului dădea să îngheţe. Dar Aglaidei nu-i păsa. Pielea ei ca marmura de Luna se înfiora la auzul atâtor întâmplări din ţinuturi îndepărtate.

– Poate într-o zi te voi duce să vezi toate aceste locuri unde m-am născut… Dar mai întâi, să-mi plătesc datoria!

– 120 de purcei şi 166 de miei… asta înseamnă câţiva ani buni!

– Ani în care, “din respect de omenire“, cum zice Ovidius, ne vom iubi în ascuns…

Printre coloanele de porfir îi priveau atent trandafiri galbeni şi stacojii, prinşi în ghirlande cu cea mai mare artă de noul dispensator.

În cămăruţa lui de la etaj, unde petrecea mult timp înconjurat de abace şi tăbliţe pline cu cifre, Bonifatius se considera un om norocos. Era iubit, nu putea spera mai mult.  “De ce m-aş plânge? – se întreba. «Nu am aur, nici bani, nici  perle din Indii/ Am însă/ dulcele chin… de  a o avea»” (10)

În plus, tot ce era pus să  facă zi de zi constituia pentru el o provocare. Se ocupa de aprovizionarea cu alimente şi de cheltuielile de întreţinere cotidiene. O însoţea pretutindeni – era favoritul! (Secundus trecuse în plan secund). Când vizita magazinele cu stofe, cu obiecte de artă, îşi spunea părerea, dacă i se cerea. O escorta în călătoriile de plăcere, în vizite. Era şi secretar pentru corespondenţa ei, şi administrator al întregului palat. Un personaj tratat cu respect de toată lumea. Era stăpânul celorlalţi sclavi, aşa cum îşi dorise, putea porunci. Curând începuse să-i cunoască dorinţele şi  gusturile, deţinea notiţa ei secretă şi  intuia cu ce fantezii să o surprindă. Cea mai mare surpriză a fost însă când, în loc să ia lecţii de la papagal – aşa cum în glumă îl ameninţase ea la început – el a pus pasărea să vorbească. Şi “limba de biet papagal fu ca  o limbă de om (11) …

“Te iubesc la nebunie”, se auzi la un moment dat, într-una din zile, din colivia aurită.

– Bonifatius, a înnebunit papagalul!  Tu l-ai învăţat?

Mai târziu, când el însuşi îi repeta: “te iubesc la nebunie”, avea o motivaţie sinceră:

– Trebuie să recunoşti, am avut un profesor bun. Acum… “cine poate garanta că nu el e omul şi eu papagalul? (12)

Fusese atenţionat să calculeze totul cu rigoare şi să nu depăşească limita impusă de un stil de viaţă fără risipă. Aşadar, respecta principiul maximal: mâncare simplă, îndestulătoare pentru toţi, tot ce presupune cultul familiei, plus băile calde după mese, lecturile, plimbările lungi, mesele în aer liber, serile de muzică şi petrecerile intime cu câţiva prieteni. La toate acestea se adăugau daniile zilnice, căci nu era zi să nu se strângă la intrare o droaie de nevoiaşi care ştiau că acolo vor primi hrană, îmbrăcămine şi bani. Curios că, în ciuda bogăţiei familiei sale, Aglaida a fost educată să ducă o viaţă cumpătată şi să nu uite că există oameni mai puţin norocoşi decât ea.

De două ori sclav, prin condiţie şi prin firele nevăzute care îl legau de stăpâna sa, Bonifatius se gândea adeseori cu spaimă la ziua când va trebui să părăsească acest palat strălucitor şi această viaţă lipsită de griji. Presimţea că ea se va sătura de viaţa aceasta prea retrasă şi va hotărî să intre în rândul lumii, se va mărita cu un nobil, cum era şi firesc, va avea copii…  Pe de o parte, spera să amâne cât mai mult această despărţire, pe de alta să rupă cât mai repede lanţurile care îl ţineau de două ori ţintuit. Există oameni liberi de la natură şi sclavi de la natură – cum zice Aristotel, înţelept. Poţi să-ţi dai seama din ce categorie faci parte, dar nu poţi să alegi. Cu fiecare dovadă de dragoste pe care o primea, se simţea mai rănit, ca un animal de casă prea strâns legat, pe care nu-l mai ţin picioarele să fugă la vecini.

*

Într-o bună zi, la poarta palatului de pe Aventin bătu un străin înfăşurat într-un pallium (13) – unul dintre acei monahi creştini care-şi părăsesc din când în când chilia pentru a împlini o misiune sfântă, primită de ei în viziuni… Cum şi de ce a ajuns omul acesta tocmai la Aglaida să ceară găzduire pentru o zi, nu se ştie. Impresionată de înfăţişarea lui, l-a primit ea însăşi, l-a aşezat la masă, a poruncit să i se aducă  ceva de mâncare şi a aşteptat să-i asculte povestea. Şi povestea începu.

Spunea că vine tocmai din Răsărit, unde prigoana împotriva fraţilor lui de credinţă atinsese cote de neînchipuit:

– De când Augustul Daia s-a arătat duşman al credinţei noastre, o agitaţie groaznică domneşte peste tot. Ne găsesc după tabelul nominal întocmit de fisc şi ne constrâng să aducem sacrificii. În pieţe, nu poţi să cumperi nimic, alimentele sunt stropite cu apă lustrală, cu vin ritualic sau cu sângele animalelor sacrificate în temple. Termele şi  fântânile sunt păzite şi nu avem acces până nu  sacrificăm zeilor. Cine se opune, e torturat. Mulţi preferă să moară de foame şi de sete sau să umple minele şi carierele Tebaidei, Palestinei, Ciliciei, Ciprului. Condamnaţilor li se refuză înmormântarea, iar la marginea oraşelor, câini şi păsări de pradă le sfâşie cadavrele…

Aglaia îşi frângea mâinile. Aşa ceva nu mai auzise.

– Bine, dar ce crime au săvârşit aceşti oameni?

– “Crima” lor este de a nu-şi calca jurământul de credinţă pe care l-au făcut la botez faţă de Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Şi pentru aceasta, nu pot fi descrise chinurile şi batjocurile pe care martirii noştri le îndură. Unora le sfâşie trupul cu scoici ascuţite, până mor. Femeile sunt spânzurate goale, cu capul în jos. Pe unii îi leagă ca pe tâlhari, cu câte un picior de  o creangă de copac, împreunând crengile cu un scripete, apoi le dă drumul şi într-o clipă trupul lor se despică în două… Asta se întâmplă uneori chiar şi de o sută de ori pe zi! Călăii fac cu rândul. Îi apucă oboseala, săracii.

– Dar creştinii nu… “obosesc”?

– Şi ei fac “cu rândul”: abia apucă să se pronunţe sentinţa pentru unul, că sar alţii, mărturisind cu îndrăzneală: “Şi eu sunt creştin!”…

– Sunteţi nebuni!

– Da, se poate spune şi aşa. Suntem nebuni din dragoste pentru Hristos.

– Şi tu eşti ca ei. De ce nu te duci şi tu la moarte?

– Pentru că Dumnezeu mi-a încredinţat acum o altă misiune. Fiecare faptă la timpul său.

Aglaida nu trăia chiar pe sub pământ, ştia ce se întâmplă. Şi Roma fusese scena unor astfel de suplicii. Nu departe de ea, în cartierul Carina, de pe Esquilin, era până de curând un loc de judecare a creştinilor, consacrat prin formula “ad Tellude”, amintind de templul lui Tellus care fusese acolo cândva. Alături e sediul prefectului Urbei, unde îşi avea birourile şi tatăl său, cu edificii care se întind de la cartierul Subura până la termele lui Traianus. Închisoarea şi locul de tortură se află chiar lângă Subura. Cu numai doi ani în urmă, acolo au fost judecaţi preotul Abundius şi diaconul Abundandius. I-au găsit ascunşi în casa matroanei Theodora, împreună cu alţi creştini, vreo douăzeci şi trei, din Rubrae. (14) I-au judecat pe rând, i-au torturat, apoi i-au decapitat şi au fost îngropaţi  pe domeniul matroanei Teodora. Toate acestea le auzise de la tatăl său, nevoit, după cum se scuza el,  să aplice legea. Şi a mai fost şi o micuţă Agnes, cu ochi de ciclamă, ca ai fetei cumpărate de ea din târgul de sclavi, pe care o văzuse când o duceau la moarte. Nu putuse uita privirea aceea şi a vrut s-o recupeze cumva…

În sfârşit, legea e lege, nu ai cum să i te opui, dar parcă metodele practicate în Orient erau totuşi prea barbare! Ce povestea acest om depăşea orice închipuire.

– Spune-mi, se interesă ea, cum îşi înving creştinii teama de durere şi de moarte?

– Râd, întâmpină cu voie bună chinurile şi cântă până la ultima suflare imnuri de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Mulţi care se bucuraseră înainte de avere, de mărire, de grai frumos, de cugetare adâncă, socotesc acum că toate acestea sunt nimic pe lângă slava şi mărirea lui Dumnezeu.

Reacţii extreme la fapte extreme! Ce fel de oameni să fie aceştia care-şi părăsesc averea, ca şi cum ea n-ar însemna nimic? Oare chiar nu înseamnă nimic?

– Monahule, nu ştiu ce să zic… Eu nu am credinţa ta. Şi în plus, am o avere agonisită cinstit, moştenită de la tatăl meu, la care drept să-ţi spun nu aş putea renunţa. Mai am şi o mulţime de sclavi a căror viaţă  depinde de a mea. I-am cumpărat, sunt ai mei. Ce să fac cu ei?

– Da? Ia spune-mi atunci, dacă poţi, cât valorează un om? Cu ce preţ socotiţi voi raţiunea? Dar trupul? Câţi oboli eşti dispusă să dai pe chipul lui Dumnezeu? Aşa că… nu mai fi atât de mândră că sunt ai tăi. Îi ai, un timp limitat.

Aglaida roşi fără să vrea. Era prima oară când primea o dojană de la un om necunoscut fără să riposteze, şi mai ales pentru un status quo de care nu se simţea deloc răspunzătoare. Abia putu rosti:

– Îţi mulţumesc, monahule, pentru tot ce-mi spui. Cred că eşti mare înaintea Dumnezeului tău.

– Nu, Aglaida, acum tu eşti mai mare decât mine, pentru că mi-ai oferit ospitalitate. Vrei să-ţi spun o poveste?

– Mai întrebi!

– În Siria, un stareţ, care locuia nu departe de calea monahilor veniţi din deşert, avea mereu grijă să-i primească şi să-i omenească. Odată a trecut pe la el un sihastru care nu a vrut să mănânce, zicând că posteşte. Dar stareţul i-a zis: “Eu te rog să nu treci pe la mine fără să mănânci. Iar dacă nu vrei, vino să ne rugăm împreună la un copac şi la care  vom vedea că se înclină el, pe acela să-l ascultăm amândoi”. S-a rugat sihastrul şi nu s-a întâmplat nimic. S-a rugat şi primitorul de străini şi îndată s-a înclinat şi copacul la rugăciunea sa, adeverind că primirea de străini este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât viaţa călugărilor din deşert. Acum, copacul acela se înclină către tine…

*

Cam tot în acest timp, pe Bonifatius l-a cuprins o curiozitate subită să vadă cum arată criptele creştinilor de pe Via Apia. În seara când monahul acela misterios fusese găzduit în palatul de pe Aventin, aflase de la el, printre multe altele, că pentru creştini nu există sclavi, iar dacă vrea să se convingă, să viziteze catacombele.

– Bineînţeles, sclavia nu poate fi desfiinţată, recunoştea bătrânul, dar creştinii acordă celor aflaţi în această situaţie demnitatea de oameni. Uite,  sclavul imperial Evlepistus, judecat şi condamnat la Roma, alături de filosoful Justinus, episcop în Orient, a fost îndreptăţit să-i spună prefectului: “Şi eu sunt creştin, eliberat de Hristos, şi împărtăşesc aceeaşi nădejde cu darul lui”… Sau Iosif, din vechile Sfinte Scripturi, care a strălucit mai mult în robie decât pe tron! A căzut rob şi nu s-a ruşinat, dovadă că sclavia nu este un obstacol pentru virtute.

Bonifatius văzuse cândva un columbarium, imagine funebră a unui palat în care bogaţii au parte de cele mai impunătoare monumente, pe când sclavii rămân sclavi şi pentru posteritate.  În schimb, în catacomba creştină a lui Callistus, unde a fost condus prin galerii de Cecilia, o oarbă purtătoare de lumină, a rămas stupefiat citind inscripţiile de pe pereţi. Ai zice că defuncţii îngropaţi acolo nu au fost niciodată bogaţi, sclavi, liberţi sau oameni liberi. Peste tot, simboluri sacre, informaţii despre persoana respectivă, dar niciun indiciu despre condiţia socială! Ce să însemne tăcerea atâtor epitafuri?

– La noi, egalitatea se dobândeşte la botez, i se spuse. Între bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân, bogat şi sărac,  un există nicio deosebire.

“Oare! Aşa să fie? se îndoi el. Şi adepţii lui Cybele, prin castrare, devin liberi!”…

– În viaţă sau după moarte? mai întrebă.

– Nu există moarte, i se răspunse.

– Adică vrei să spui că toţi cei îngropaţi aici sunt… vii?

– Noi credem în promisiunea lui Hristos că toţi care Îl urmează vor avea viaţă veşnică.

Mai văzu cu uimire cum, în capela săpată în pământ, stăpâni şi sclavi stăteau alături, recitau împreună rugăciunile, cântau împreună. Mai mult, a observat că un nobil rămăsese la intrare, în timp ce sclavul lui se afla înăuntru, la slujbă. A întrebat de ce şi i s-a explicat că stăpânul face penitenţă… Însă la agapa de la sfârşit, i-a văzut mâncând alături. Toate astea nu ar fi fost posibile în lumea lui decât la smintitele Saturnalii, când sărbătoarea dă voie stăpânilor şi sclavilor să-şi schimbe rolurile între ei! Dar şi atunci, li se atrage atenţia: “Non semper Saturnalia erunt!”. (15)

Mai ales una din inscripţiile funerare l-a pus mult pe gânduri: „Onisifor ridică un monument soţiei sale, Maxima,  femina clarissima”. Soţul scotea în evidenţă condiţia ei socială, în timp ce o omitea pe a sa, ceea ce înseamnă că acest Onisifor, posibil sclav sau libert, s-a putut însura cu o femeie dintr-o familie senatorială, poate chiar o descendentă a Flavilor. Incredibil!

Plecă de acolo buimac şi până acasă nu făcu decât să gândească febril la tot ce văzuse şi auzise. “Creştinii pretind că nu există sclavi. Eu aş zice că nici oameni liberi nu există! De ce să ne ascundem după deget? Un om fără stăpân este condamnat la moarte. Nu are pentru cine munci, nici măslinele cui să le culeagă de pe jos, nici cine să-i ofere raţia zilnică de oţet cu sare… Dacă m-aş fi născut sclav, eram fericit din naştere, ca oarba aceea care m-a condus prin catacombe şi care spunea că ea nu ştie cum arată lumina pe care o poartă pentru alţii. Nu aş mai fi cunoscut grija zilei de mâine şi asta mi-ar fi dat oarecum iluzia libertăţii. Un sclav din naştere, odată eliberat, nu-şi poate dori decât să moară! Pe când eu m-am născut liber. Şi altă grijă n-ar trebui să am decât… cum să mă nasc din nou!”.

După ce depăşi forul lui Traianus, cu cât se apropia de Aventin, convingerile începeau să i se clatine. “Poate creştinii au dreptate când spun: «Decât liber la trup şi cu sufletul înlănţuit, mai bine cu trupul legat şi cu sufletul liber»”… Iar când intră şi o văzu pe terasă, ca o zeiţă înconjurată de rododendroni, se înmuie cu totul. “O doresc ca pe o rodie iarna, smintitul de mine!” îşi zise. “Oh, zeii n–ar trebui să dăruiască unei muritoare atâta frumuseţe!”

*

După ce a aflat prin ce chinuri trec oamenii care refuză să aducă jertfe zeilor, dar se grăbesc să se ofere pe sine drept jertfă Dumnezeului lor, Aglaida nu a mai avut linişte. Un sentiment de milă amestecată cu revoltă o năpădi. Dacă ar fi ştiut… Oare tatăl ei să nu-i fi spus chiar tot?… În lume se întâmplă atâtea nedreptăţi, dar Accacius apăra legea,  care a fost vina lui? Şi dacă legea e nedreaptă? Nu, legea un poate fi nedreaptă – gândea ea atunci, ca o demnă fiică de magistrat – doar aplicarea ei, lăsată pe mâna brutelor… Toate aceste frământări, cu care nu era obişnuită, o chinuiau. Pacea trăită până atunci se dovedea atât de precară! Cum să şi-o recapete? Abia descoperise dragostea. Cum să se mai bucure de ea? Cum să uite?

Să uite?  “Ce-ar fi dacă aş trimite pe cineva să-mi aducă o părticică  din relicvele acelor martiri?” se pomeni gândind pe neaşteptate. Cu siguranţă sunt purificatoare, tămăduitoare şi… aduc noroc!” Şi, dintr-o dată, furtuna din sufletul ei se potoli ca prin farmec. Chiar dacă oamenii aceia au murit pentru o cauză străină ei, sunt sfinţi. Plutarh spune: “fiecare mort, în gândul celor vii, trece drept un zeu. E bun, înţelept, drept, fericit. Într-un cuvânt, e un sfânt ” – apoteoză de care se bucură, indiferent de rang, în lumea unde toţi sunt egali. Iar sfinţii sfinţesc locul şi pe cei care îi ating. Va aduce relicvele măcar ale unuia dintre ei, îi va înălţa un altar, îl va celebra ca pe un Lar al casei şi astfel va contribui şi ea la perpetuarea memoriei lui. Poate că aşa, tatăl ei va fi iertat…

Hotărârea fiind luată, începu să gândească la înfăptuirea ei. Cine ar fi mai nimerit să le aducă? Cine, dacă nu chiar…

Îl  chemă la ea şi-i zise:

– Bonifatius, îţi aminteşti monahul acela călător, căruia i-am dat adăpost zilele trecute în casa noastră. Ştii ce mi-a spus? Că dacă cineva are în casă relicve ale celor care au pătimit pentru Hristos şi le ţine cu cinste, casa aceea este ferită de spirite rele, iar cei care locuiesc într-însa îşi găsesc pacea de care au nevoie. Mai mult, se învrednicesc de iertare pentru greşelile de tot felul şi au parte de viaţă veşnică, asemenea creştinilor… Ei, ce zici, crezi că am putea face şi noi rost de aşa ceva?

– Ce idee! Bine, dacă asta ţi-e voia, trimitem după ele. De unde să le aducem?

– De la Tarsus. Bătrânul spunea că  în Cilicia se moare pe capete.

– Mda… Numai că e cam periculos. Soldaţii păzesc leşurile şi nimeni nu are voie să se apropie de ele fără să-şi plătească îndrăzneala cu viaţa.

– Sau cu aurul de care noi nu prea ducem lipsă, nu-i aşa?

– După câte am auzit, acolo se cer averi pentru relicvele astea.

– Dar când m-am mai tocmit eu pentru a obţine ce vreau?

– Ştiu că nimic nu-ţi stă împotrivă, doamna mea. Te-ai gândit şi la cineva anume pentru drumul acesta?

– Da, l-am şi ales. Cred că a venit vremea să-ţi arăţi în sfârşit dragostea pe care zici că mi-o porţi. Tu mi le vei aduce, Bonifatius. Nimeni altul  nu trebuie  atingă ceea ce ne va purifica pe amândoi!

– O! făcu el surprins. A secat oare apa de izvor?… Doreşti tu asta cu adevărat?

– Din toată inima!

Bonifatius înghiţi în sec. “Sigur vrea să scape de mine!”, gândi la repezeală. Îi venea să-i spună: “Hei, frumoaso, eu sunt un bun de care poţi uza, un abuza!”… Dar se abţinu. “Poate îmi vrea binele, mai ştii? De ce să prelungeşti la nesfârşit viaţa unui bou, dacă tot ai de gând să-l sacrifici?  Pe lângă o toană de-a ei, viaţa mea e la fel de importantă ca buba unei cămile!”.

Şi, absolut lipsit de voinţă, se abandonă în braţele ei reci şi albe ca marmura de Luna, care cu gestul acela ca un val de mare îi mângâiau uşor fruntea până adormea.

*

Au început pregătirile de drum. Aglaida i-a dat aur destul, să plătească relicvele, să mai dea şi la săracii întâlniţi în cale, i-a pregătit mai multe feluri de uleiuri aromate şi pânzeturi curate pentru a le înveli, i-a dat cai şi doisprezece sclavi să-l însoţească, iar când totul fu gata, îi spuse:

– Să nu uiţi să întrebi cui îi aparţin. Până te întorci, voi ridica aici un altar. I-l vom dedica şi îl vom face ocrotitorul casei noastre.

În timp ce îşi lega mai strâns bagajele, Bonifatius îi zise, râzând:

– Poate  se va întâmpla, doamnă, să nu găsesc niciun martir acolo unde mă duc.

– Ei, poate se va întâmpla să găseşti!

– Şi poate, până mă întorc, te vei mărita, vei face zece copii şi vei uita pentru ce m-ai trimis…

În clipa aceea simţi palma ei usturătoare.

– Na, să te înveţi minte!

– Să înţeleg că m-ai eliberat, stăpână?

– Abia ţi-am înroşit obrazul şi ţi-ai şi luat nasul la purtare? Chiar vrei să-ţi jur că nimic nu mi-e mai scump pe lume decât  tine?

– Nu jura!

– Mă crezi?

– Cu condiţia să-mi răspunzi la o singură întrebare. Urmă o lungă pauză, când fiecare îşi auzi inima bătând cu putere în pieptul celuilalt. Dacă-ţi vor aduce oasele mele, le vei primi?…

– Ce glumă proastă mai e şi asta?! se înfurie ea.

Dădu să-l lovească din nou, dar el îi prinse încheietura mâinii la timp, ca atunci… O îmbrăţişare lungă topi trupurile lor unul în celălalt. Chiar dacă marea îl aştepta la Ostia, pe obrajii lui gustul ei sărat se simţea deja.

Dacă ar mai fi fost atunci timp, poate că ar fi întrebat-o ca Tibullus: “Spune, de ce mă-ndemni să părăsesc ce am iubit?/ Cum aş putea să renunţ de-cum înainte-n viaţă/ De-a fi un sclav fericit unei frumoase femei?” (16) …Îi spuse totuşi:

– Pe Hecate! Sper ca Lethe să un înghită această iubire! (17)

– Hai, gata, “îndrăgostiţii cinstiţi fug de risipă!” (18), îşi reveni ea. Nu mai plânge ca prostul şi du-te unde te-am trimis. Du-te cu gânduri curate şi fereşte-te de orice te-ar întina. Nu uita că noi nu suntem vrednici să ne atingem de lucrurile sfinte! Mergi în pace şi să te întorci cu bine!

Bonifatius se desprinse, în sfârşit. Curând îl va lua în stăpânire marea, iar ei nu-i rămânea decât să aştepte şi să se roage: “Navă, care în răspundere l-ai luat,/ du-mi-l, rogu-te, pe ţărmul/ Asiei nevătămat şi-mi păstrează jumătatea sufletului meu, iubită” (19).

*

Pe tot parcursul călătoriei, Bonifatius se gândi că Aglaida avea dreptate: cum să se atingă el, nevrednicul, de trupurile acelea sfinte? Şi, ca niciodată, ceva de necrezut se întâmplă: nu mai simţi nevoia să bea! Trecură zile şi mai ales nopţi de veghe pe punte, numai el cu stelele, în care nu s-a atins nici de mâncare. Nu-i mai era foame, nici sete.  Se ruga, se ruga continuu să nu facă drumul în zadar şi să ducă la bun sfârşit misiunea care i-a fost încredinţată. Acum era convins că despre o misiune este vorba. Cu cât se apropia de ţărmurile Asiei Minor, cu atât sentimentul că o forţă atotputernică pune stăpânire pe el, creştea.

Orice pelerinaj este o călătorie de suflet, o înstrăinare binefăcătoare. Un act de pietate. Dar şi un eveniment decisiv care poate schimba cursul unei vieţi. Epiktet spune că un tânăr care vrea să-şi dedice viaţa filosofiei, să se expatrieze, să-şi părăsească părinţii, fraţii, prietenii, pentru că vechile obiceiuri hărţuiesc şi împiedică punerea unui nou început. Avraam a primit porunca: “Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (20). Dacă vrei să te desăvârşeşti, fugi de oameni sau prefă-te nebun…

Dar dacă  toată viaţa lui nu a fost decât  o pregătire pentru drumul acesta, al cărui rost abia dacă îl întrezărea? Fiecare nouă bătaie de vâsle despica adânc învelişul de întuneric în care trăise el, sclavul de până atunci. Fiecare pală de vânt care venea dinspre Asia mirosea dulce-amărui – a libertate cumva? Libertatea, la care râvnise atâţia ani, exista ea cu adevărat acolo? Un rob în sine poate fi liber undeva, în lume? Ce poate zdrobi lanţurile dragostei şi ale mizeriei omeneşti, ca să-l poată elibera?

*

La Tarsus, căută un han mai curat, îşi lăsă acolo caii şi tovarăşii să se odihnească, iar el, ca şi cum o grabă mare îl mâna, nu mai stătu în loc nici cât să-şi scuture praful de pe veşminte. Plecă în oraş. Pe străzile metropolei şi în pieţe se vorbea numai greceşte, ceea ce-l încuraja să se simtă “acasă”. Descoperi destul de repede martirionul  după mulţimea de vreo cinci sute de oameni adunaţi în acel loc. Se opri cu o strângere de inimă. Cât de mulţi veniseră la întâlnirea cu moartea!

Vru mai întâi să vadă şi să audă. Ce li se imputa creştinilor, în afară de credinţa lor în Hristos şi o viaţă curată? Ascultă cu atenţie. “Nu se închină zeilor şi nu respectă cultul împăraţilor!”. Şi pentru aceasta, chinurile lor erau cumplite. Unul stătea spânzurat cu capul în jos, spre un foc aprins care-i pârjolea părul şi faţa. Altul era întins pe patru stâlpi, altul, fusese tăiat cu fierăstrăul şi zăcea ca mort, altuia i se zdrobiseră oasele cu cleştii, altul era ridicat într-o ţeapă care-i ieşea prin grumaji,  altul, cu  mâinile şi picioarele tăiate, se zvârcolea pe pământ, ca un ghem…

Privi îngrozit la cei care răbdau aceste suplicii de neînchipuit şi rămase mut. Mai mult decât suferinţa, îl uimea seninătatea lor. Feţele acelea, pe care nu puteai desluşi niciun semn al durerii, erau parcă înconjurate de aura unei bucurii neomeneşti! Ce e cu ei? Cum e cu putinţă să suporţi toate astea şi să te bucuri? Ce putere îi face să nu mai simtă chinurile trupeşti? Nu cumva, nu cumva acesta este libertatea însăşi? Eliberarea, în primul rând de tine, nevrednic neruşinat, şi de suferinţa care te ţine rob al fricii! Şi în momentul acela, un sentiment ciudat îl năpădi. Simţi ca prin minune că şi lui îi dispare frica.  Se simţi solidar, ca un frate, da, frate!… de credinţă? – cu aceşti ne-pătimitori în trup. Simţi că este “de-al lor”. De la acest gând şi de la această pornire, nu a mai fost decât un pas…

*

Tovarăşii pe care-i lăsase han, neştiind nimic despre toate astea şi văzând că trece ziua, trece şi noaptea, vine o nouă zi şi Bonifatius nu se arată, au bănuit că s-ar fi încurcat cumva într-o cârciumă, cum îi era obiceiul.

– Iată, Bonifatius al nostru a venit după relicve de sfinţi şi… “sfinţi” s-a făcut!

– O fi găsit câteva mai bunicele pe aici, că am auzit că orientalele nu prea sunt de lepădat.

Porniră totuşi să-l caute. Luară cârciumele la rând, umblară peste tot, întrebând:

– N-aţi văzut un bărbat nu prea înalt, cu părul blond şi ochi albaştri? A venit ieri cu noi de la Roma…

– Unul care spunea că e creştin?

– Nu, nu e creştin. Bonifatius e numele lui.

– Aşa, da, Bonifatius zicea că-l cheamă şi că vine de la Roma. Tocmai şi-a pierdut capul…

– După vreo curtezană?

– Da de unde! A fost decapitat azi dimineaţă, la martirion.

– Nu, nu poate să fie el!

– Ba da, el e! Ascultaţi-mă pe mine, că ştiu de la fratele meu care e grefier şi scrie tot, cum s-antâmplat. Mai mare mila să vezi cum un băiat aşa de tânăr şi de chipeş se aruncă singur în braţele morţii!

– N-are cum să fie, omule, te înşeli! Nu ştii pe cine căutăm noi. Omul nostru nu are nici o chemare pentru braţele ăleia, de care spui. Dacă erau ale Venerei sau ale lui Bachus, te mai credeam!

– Ascultaţi la mine, insistă cilicianul. Un om asemenea celui pe care îl căutaţi voi se află acolo, unde a fost tăiat. Dacă vă spun! Poate nu vă vine să credeţi, dar să ştiţi că a suportat toate torturile, de i-a uimit pe toţi. Numai când a fost să-i toarne plumb topit pe gură, mulţimea a strigat că e prea de tot şi a început să arunce cu pietre. De frică, judecătorul a fugit şi s-a adăpostit într-o casă din apropiere. A fost nebunie mare. Până la urmă, pe Bonifatius al vostru l-au băgat la arest. Asta a fost ieri. Azi dimineaţă, altă dandana: cei care duceau cazanul cu smoală topită, în care aveau de gând să-l bage, s-au împiedicat şi l-au răsturnat, nu ştiu cum, peste nişte soldaţi… Mulţimea a strigat din nou, că e un semn divin şi să-l ierte… Dar judecătorul ştie una şi bună. Ca să preîntâmpine alte nenorociri, a poruncit să termine mai repede cu el şi a dat sentinţa capitală. Credeţi ori nu, asta e. Ce vă este să vă duceţi până acolo şi să vă convingeţi dacă e omul vostru sau nu e?

Au mers, au văzut locul şi, spre marea lor surprindere, au recunoscut, înfipt într-un par, alături de trup, capul lui Bonifatius. Într-adevăr, el era!… O ruşine cumplită i-a cuprins pentru vorbele lor deşarte. Ce s-a întâmplat cu el? Ce-i vor spune stăpânei lor? Bonifatius al lor, transformat peste noapte din sclav în eleuterocilician… (21) Nu le mai rămânea decât să scoată aurul Aglaidei şi să plătească soldaţilor preţul pentru rămăşiţele lui pământeşti. I-au luat capul în mâini, l-au lipit de trupurile lor şi au văzut cu spaimă cum ochii lui se întredeschid şi faţa i se luminează… Ce mai era de spus? I-au uns trupul cu uleiuri aromate, l-au înfăşurat în pânza albă, curată, şi l-au aşezat în racla pregătită pentru relicvele martirului  pe care  trebuiau să îl aducă doamnei lor, din Orient.

*

Corabia cu rămăşiţele pământeşti ale lui Bonifatius se apropia de Roma, când Aglaida  avu un vis ciudat. Se făcea că se trezise, el era acolo, lângă patul ei, îmbrăţişând-o, totul părea atât de real, până şi gustul sărat al mării de pe faţa lui era acelaşi. Apoi a luat-o de mână şi a condus-o să-i arate ce dar îi adusese. Deschise capacul raclei, însă înăuntru era tot el, în timp ce acela de lângă ea dispăruse… “Primeşte pe cel ce ţi-a fost rob, iar acum ţi-e stăpân… Şi de acum să-l cinsteşti, căci păzitorul sufletului tău va fi şi apărătorul vieţii tale”… Cine a vorbit?

Se deşteptă înspăimântată.  O nelinişte cumplită o cuprinse.  Dacă e adevărat?! Dumnezeule, eu l-am trimis! Îşi chemă toţi slujitorii şi-i întrebă:

A venit? Spuneţi-mi, l-a văzut cineva?

Bineînţeles, nimeni nu ştia nimic. Cercetă ea însăşi în grabă toate încăperile, iar când ajunse în atrium şi văzu papagalul, încremeni. Pasărea care, din colivia ei aurită, îi repeta de atâtea ori “te iubesc la nebunie”, zăcea inertă. O grămadă de pene. “Gata, s-a sfârşit!”… îşi zise. Nu mai avea curajul, nici tăria să bată din picior.

Şi totuşi, povestea nu se sfârşea aici. Stăpânul ei se întorcea acasă, “…de acum să-l cinsteşti, căci păzitorul sufletului tău va fi şi apărătorul vieţii tale”… , trebuia primit cum se cuvine, avea atâtea de făcut!…

N.A. Aglaida a ridicat într-adevăr o biserică, în care a aşezat trupul iubitului ei martir Bonifatius. Cu toate acestea, în vechile mărturii ale tradiţiei romane, Sfântul Bonifatius nu este cunoscut. Nu figurează nici în Martirologiul hieronimian. Legenda Sfântului Bonifatius, inserată în culegerea lui Reinart, a fost compusă, se pare, abia după translaţia la Roma a relicvelor unui martir cu acest nume, venerat în Orient, mutare ce nu putea avea loc înainte de sfârşitul secolului al VI-lea sau începutul secolului următor, din cauza invaziei arabilor în Siria. În secolul al VII-lea, o “basilica sancti Bonifacii martyris ubi ipse dormit” exista încă pe Aventin, consemnată de Monseniorul Giovanni de Rossi în “Roma sotterranea”, ceea ce presupune că relicvele acestui martir au fost transportate aici. Dar când? Cele mai sigure mărturii rămân: catalogul publicat de M. Giovanni Battista de Rossi şi vechiul document de cult al Sfântului Bonifatius, pe Aventin. În “Liber Pontificalis”, Duchesne scrie: “Este vorba de misiunea unui creştin trimis de Roma în Cilicia şi care primeşte, la Tarsus, coroana de martir”.

Bonifatius şi Aglaida au fost sanctificaţi de Biserica Răsăriteană şi sunt pomeniţi doar în calendarului ortodox, la 19 decembrie, şi în “Vieţile sfinţilor” pe luna decembrie, consemnaţi de istoriografia creştin-ortodoxă, unde se spune că, după cincisprezece ani de la întâmplările povestite aici, tot în locul pregătit pentru el, Aglaida l-a urmat. Deasupra locuinţei lor, cineva – poate chiar Agnes, care a crescut în grădina ei ca o floare – a scrijelat în piatră aceste cuvinte: “El şi-a spălat păcatele cu sângele, ea cu lacrimile”. Dar timpul a şters aceste memorabile urme şi cei doi au rămas pe vecie închişi… în povestea aceasta.

*

Dincolo de detaliile legendare, autenticitatea acestor întâmplări poate fi îndoielnică. Dar orice legendă conţine un sâmbure de adevăr. După unii, este traiectoria unui sclav care s-a născut şi a murit liber; după alţii, este povestea unui miracol. Cum poate un păcătos să devină sfânt? Nu poate. Numai Dumnezeu ştie cum face un munte dintr-un bob de muştar.

NOTE

lat. închisoarea sclavilor

2. Horatius, Satire

idem

4. ibidem

5. e vorba de ultima palmă pe care stăpânul i-o dă sclavului, la eliberare

lat. “amanţi smintiţi”

lat. fântână grecească

8.Catullus, Sclavului paharnic

9.idem

10. după Lucretius

11. Ovidius, Moartea papagalului

12. idem

13. lat. pelerină cu glugă

14. localitate din Latium, pe via Salaria Veche, la 10 mile de Roma

15. lat. “Saturnaliile nu sunt veşnice!”

16. Tibullus, Elegia a IV-a, Cartea I, Lui Bassus

17. după Ovidius, Puterea poeziei

18. idem

19. Horatius

20. Facerea, 12,1

21. lat.”cilician întotdeauna liber”

VIOLETA IONESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: