LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Sorin Cerin: „Iubire“ (Fragment)

Dedic aceste gânduri despre iubire şi sfinţenie,despre puritate şi simţire sufletului tău minunat prin care am reuşit să-L iubesc şi să-L înţeleg mai bine pe Dumnezeu.

CAPITOLUL I

Îmi amintesc că la despărţire era atât de multă singurătate în  privirile cuvintelor tale încât aceasta se prelingea peste bătăile inimii mele atunci când şoaptele tale mă îmbrăţişau de bun rămas.

Şi te-aş aştepta în continuare dacă aş şti că norii îmi vor aduce cel puţin o fărâmă din tine atunci când se va porni iarăşi furtuna amintirilor.

Oare am să te mai întâlnesc vreodată în altă parte decât în palatul de cleştar al lacrimilor mele unde pare că te-ai ascuns pentru totdeauna?

Nu mi-ai spus că există reîncarnare şi că sunt atât de multe lumi şi destine încât norii nu se pot pierde de ploaie precum viaţa de destin?

Spune-mi cum aş putea să ştiu în ce lume eşti?

Pe ce rază de lumină vin gândurile tale?

Nu pot să nu-mi amintesc de zorii care inundau fiinţa destinului meu într-o zi când te-am întâlnit pentru prima oară,şi zâmbeai noii clipe în care ne aflam împreună.

Şi atunci te-am luat de mână neştiind că-mi luasem de mână propriul meu destin,propriul nostru destin.

Mi-e atât de dor de tine încât nu pot înţelege de ce a crescut muşchiul verde pe numele tău scris pe piatra acea impersonală de mormânt,atât de rece atunci când vreau să o  strâng  în braţe.Ştiu că nu are suflare dar simt  dincolo de nori îmbrăţişarea ta,de dincolo de timp,de dincolo de lume.

Oare te gândeşti la mine?Ştii că sunt bolnav de tine?Că m-am răcit de la piatra aceea funerară pe care o sărut chiar dacă plouă cu timp şi muşchi verde peste chipul tău regăsit în amintire?

Am să-ţi vorbesc ca şi cum  ai fi aici în această lume alături de mine.Pentru mine nu ai murit şi nici nu poţi muri vreodată,fiindcă niciodată un suflet pereche nu poate muri.De aceea am să-ţi repet mereu că în viaţă să ţii mereu fruntea sus.

Ştiu că unicul Adevăr pe care-l cunosc în această lume este compus din  Dumnezeu şi Moarte.

Prin Dumnezeu simt că exist iar prin moarte văd lumea în care exist fiindcă moartea este oglinda faţă de care se raportează viaţa şi în care se reflectă aceasta.

Răul nu este o greşeală fiind necesar alături de Bine în schimb greşeala devine un Rău fiind un dat.Astfel lumea noastră este un dat,deci are un Dumnezeu al ei.

De ce oamenii sunt ascunşi, de ce se tem de adevăr, uneori până şi de ei înşişi?

De ce nu vor să recunoască că şi-ar dori să poată iubi din toată fiinţa lor fiindcă doar asta rămâne din această deşertăciune cu nume de viaţă?

Toate funcţiile, averile, celebrităţile dispar ca un fulg de nea care se topeşte pe asfaltul negru al morţii.La fel si frumuseţea.

Şi ce altceva rămâne decât fărâma de iubire care a existat vreodată în această mare Iluzie a Vieţii sau în acest vis cu nume de viaţă?

Cu toate acestea iubirea ne-a fost dată nu numai ca împlinire, ca ideal, ci şi ca suferinţă, deznădejde şi disperare.

Să fie toate acestea scutul deşertăciunii acesteia care se numeşte vis al vieţii noastre sau Iluzie a Vieţii?

Să fie disperarea şi deznădejdea o fărâmă dintr-o realitate transcedentală la care noi nu avem acces, fericire şi împlinire, iar fericirea şi bucuria noastră să fie tristeţe şi deznădejde?

Să fie bogăţia în acea realitate transcedentală cea mai nenorocită sărăcie, iar sărăcia cea mai mare bogăţie?

Odată ce noi trăim doar Iluzia Vieţii nu vom cunoaşte niciodată adevărata realitate.

Cine suntem noi de fapt?

De unde venim şi încotro ne îndreptăm paşii?

Cu toţii vom spune:către moarte.

Dar de ce către moarte? De ce nu către viaţă sau către un alt vis sau o altă realitate transcedentală?

Atunci când mergem pe o stradă avem cunoştinţa visului nostru că mergem pe acea stradă.Noi ştim că visul nostru este o realitate.

Este o realitate doar pentru noi nu şi pentru o altă realitate transcedentală unde strada din visul nostru pe care-l denumim realitate poate să fie orice altceva chiar şi un ocean sau iceberg.

Un accident de circulaţie poate fi într-o altă realitate transcedentala cu totul altceva.În cadrul unui accident participanţii pot avea alte şi alte însemnătăţi într-o altă realitate transcedentală. Automobilul poate fi un munte sau un râu, oamenii pot fi absolut orice cuvânt posibil în infinitatea de realităţi transcedentale.

Atunci de ce se produce acel accident aici? Fiindcă devine un  eveniment în sine.

Acest eveniment nu se mai produce şi în alte realităţi transcedentale? Chiar dacă se produce are cu totul alt aspect.

Oricât de greu ne-ar veni dar şi adevărata iubire este rezultatul unui accident din visul vieţii noastre, iar acel accident este un eveniment care se produce în sufletul nostru.

Acest eveniment într-o altă realitate transcedentală poate fi un vulcan, un fluture, un munte sau orice imagine posibilă sau pe care noi nici măcar nu ne-o putem imagina.

Ce poate fi iubirea din sufletul meu faţă de un alt minunat suflet aflat atât de departe uneori de sinele meu dar şi atât de aproape?

Ce poate fi oare această simbioză dintre două suflete?

Ce poate fi iubirea atunci când simţi că nu poţi să dormi noaptea că fiecare strop de rouă devine cristal în inima ta, când orice adiere de vânt primeşte conotaţii magice?

Dar ce poate fi iubirea atunci când simţi că nu mai poţi, că-ţi doreşti mai mult decât orice pe lume să fii alături de sufletul iubit?

Dar ce poate fi iubirea în alte şi alte realităţi transcedentale dar sufletele noastre?

Să fie sufletele noastre o cascadă, o adevărată Niagara sau un simplu zâmbet, un flirt al unui Înger. Să fie sufletele noastre o simplă toană a unei zâne sau un fulger al unei ploi de vară?

Toate acestea ar putea fi sufletele noastre şi încă multe altele pe deasupra.

Dar ce se întâmplă de fapt în acea realitate transcedentală atunci când simţim că suntem cu adevărat îndrăgostiţi, că iubim atât de mult încât ne doare.Că aerul din încăpere nu mai poate fi respirat, că distanţele sentimentale, spirituale sau fizice ne ucid?

Ce să fie atunci când zorii vin mai trişti ca niciodată căutând o scuză sau un argument persoanei pe care o iubim atât de mult, Marii noastre Iubiri?

Ce sunt toate acestea?

Ce sunt privirile pierdute în orizonturile pustii ale neîmplinirii sau cele din ochii care se pierd unii în alţii adânc în interioarele sufletelor?

Cu toţii ne dorim Marea Iubire fiindcă suntem clădiţi în acest sens.

Folosim atât de adesea expresia aceasta a sufletelor pereche.

Cu toţii ne-o dorim adevărată fiindcă am vrea ca atunci când ne găsim cu adevărat sufletul pereche să se termine definitiv acest zbucium continuu care este propria noastră existenţă.De fiecare dată rezultatul vine crud şi exact.

Zbuciumul vieţii noastre nu se va termina niciodată atât timp cât vom trăi.

Atunci mai avem nevoie de sufletul nostru pereche?

Oh, da voi răspunde eu fiindcă acesta este albia în care curge fluviul vieţii noastre dint-o altă realitate transcedentală, acesta este nesfârşitul pe care se sprijină orizontul inimii noastre în alte vise sau realităţi transcedentale.

Sufletul pereche este ceea ce aspirăm noi  şi am vrea să înţelegem despre noi, este ceea ce considerăm a fi perfecţiune, puritate şi nemărginire la propria noastră fiinţă.

Paradoxal toate aceste minunate dimensiuni pe care le dorim fiinţei noastre lipsesc cu desăvârşire fiind o speranţă, un vis despre perfecţiune ale acesteia.

Atunci această speranţă şi vis de perfecţiune se materializează în viziunea pe care o avem despre sufletul nostru pereche.

Mai mult decât atât chiar dacă avem impresia că ştim ceea ce ne-am dori ca fiind perfecţiune, aceasta rămâne de fiecare dată doar o simplă impresie falsă şi atât, fiindcă atunci când se produce evenimentul unei Mari Iubiri, realizăm că de fapt ceea ce credeam noi despre perfecţiune este fals, iar ineditul, dat de noua imagine despre perfecţiune transpusă în iubit sau iubită ne dă acea trăire intensă de dragoste sufocantă, tocmai fiindcă aflăm noul nostru etalon despre perfecţiune care devine astfel întodeauna mult mai superior celui vechi .

Toate acestea se pot produce şi atunci când cele două suflete nu sunt suflete pereche?

Ce anume sunt sufletele pereche atât de des invocate?

Chiar există aşa ceva sau este doar o fantezie folosită deseori pentru a atrage într-un fel sau altul partenerul?

Răspunsul meu este ca Da!Există suflete pereche.

Cum Binele are perechea sa în Rău şi frumosul în Urât, cum noi gândim pe baza unei logici bivalente în care sunt etern acele două elemente, atunci noi niciodată nu putem fi un întreg atâta timp cât gândirea noastră este axată pe dualitate.Atunci fiecare are un alt suflet alături de care formează dualitatea respectivă.

Deşi deseori am fost dezamăgit că nu îl voi putea găsi vreodată, pe sufletul meu pereche, l-am căutat  plin de dorinţa de a-l simţi şi a vedea măcar o singură dată.

L-am căutat până când am obosit şi în urmă cu mulţi ani am hotărât că Destinul nu mi-e astfel hărăzit în a-l găsi.

Dar cum deseori se întâmplă să găseşti atunci când nu cauţi şi când te aştepţi mai puţin, acest suflet a trecut şi pe strada mea.

Era o zi ce părea oarecare dar apoi am realizat că era la fel de importantă ca şi data morţii sau a naşterii mele când probabil apar tot ca nişte zile întâmplătoare dar de fapt importanţa lor e capitală pentru mine, ca de altfel pentru fiecare dintre noi.

Deşi nu am iubit de la început acest minunat suflet, deşi l-am dezamăgit şi torturat îndelung cu aparenta mea instabilitate, am reuşit să înţeleg că atunci când nu cauţi vei afla şi că atunci când nu vei iubi la început vei trece de fapt prin cea mai mare iubire care va deveni iubirea vieţii tale.

Nici nu am ştiut ce înseamnă să iubeşti până a nu apărea în viaţa mea.

Abia acum am înţeles că marea iubire nu constă în dependenţă faţă de o persoană anume şi nici în egoism ci le întrece cu mult pe toate acestea.

Este ca şi atunci când te afunzi în eternitatea propriului tău suflet, în acel loc unde crezi că îţi aparţine numai şi numai ţie dar de fapt îl întâlneşti pe celălalt.

Acolo abia îi simţi privirea adâncă şi realizezi că şi tu eşti în sufletul său la fel de etern de prezent  în cele mai intime unghere ale sale.

Realizezi că nici să plângi, să strigi, să faci orice nu mai are nici o importanţă.

Realizezi că toate câte sunt şi toate câte vor mai fi sau nici măcar nu sunt, nu valorează nici cât cea mai nesemnificativă frunză ruginită căzută din pomul vieţii fiecăruia dintre noi.

Şi atunci simţi nevoia să atingi sufletul cu mâna, să-l strângi în braţe, să-i simţi respiraţia, să-l ştii mai aproape de tine decât eşti tu însuţi.

Vrei să-l săruţi, să-ţi împarţi întreaga ta viaţă cu el.

Iubirea te tulbură atât de mult încât realizezi că este cu mult peste ceea ce numeşti tu viaţă.

Atunci realizezi că oricât de mult ai încerca să-l strângi în braţe, oricât de mult ai încerca să-l săruţi, oricât ai încerca să-i simţi respiraţia, toate acestea nu pot fi realizate niciodată, fiindcă vei săruta doar omul, căruia îi vei simţi respiraţia şi pe care-l vei îmbrăţişa.

Vei realiza că întotdeauna acel suflet va fi cu mult peste viaţa ta. Precum eşti tu peste viaţa lui.

Vei înţelege că a fi alături de acel suflet pereche nu se face nici prin mângâieri şi nici vorbe sau săruturi ci mult mai mult, printr-un zbucium fără precedent pe care oricât de mult ţi l-ai dori ai ajunge să nu-l mai poţi duce fiind atât de dureros de dulce, foc mistuitor care va arde în tine toate clipele eterne ale vieţii tale.

Şi ce va mai rămâne?

Ce va mai rămâne în locul meu şi al lui?

Cenuşa unei amintiri?

Din care va mai renaşte asemeni Păsării Phoenix o nouă iubire?

Din cenuşa acestui zbucium nebun?

Aceasta e viaţa noastră a sufletelor pereche, aceea de a se căuta mereu iar atunci când se întâlnesc să se mistuie reciproc cu focul iubirii lor.

Doamne Dumnezeule!

De ce nu laşi ca cele două focuri mistuitoare să fie numai unul?

De ce laşi să se poată uni doar focuri străine unele de altele?

De ce doar aceste focuri?

De ce Doamne?

Privesc şi acum adânc în ochii sufletului meu pereche.În ochii care la început mi-au fost atât de străini.

Simt că este mai presus de mine, de fiinţa mea.

Că viaţa mea nu are nici un sens fără de el dar mai ştiu că împreunarea ne-ar ucide, fiindcă ne-am mistui reciproc fiind fiecare mult deasupra vieţii celuilalt.

Suntem ca polii unui magnet care se atrag doar fiindcă sunt opuşi dar dacă s-ar uni vreodată ar dispare întregul magnetism.

De aceea ne vom atrage mereu căutându-ne în celălalt la nesfârşit până când moartea ne va face să uităm unul de celălalt pe momentul unei clipe eterne.

Să nu uităm că şi acea clipă oricât de eternă ar fi este doar o clipă şi nimic mai mult.Şi atunci?

Atunci ne vom căuta iarăşi la nesfârşit, în acelaşi nesfârşit în care ne-am născut pentru a putea muri din nou învăluiţi oare tot în această mantie a deşertăciunii, a neputinţei de a ne apropia vreodată?

Te Iubesc,Te strig,Te caut mereu în inima mea.

Acum că te-am găsit ce-mi mai rămâne decât să-ţi spun poate cel mai dureros Adio din întreaga mea viaţă, frumosul, adoratul şi mistuitorul meu suflet pereche.

Aş vrea să te îmbrăţişez dragul meu suflet pereche dar ştiu că nu pot atinge ceea ce se află peste mine, peste viaţa mea, peste această fărâmă de suflare care sunt atât de înstrăinată de sine.

Ştiu că tu eşti cel care mă poate aduce din înstrăinarea în care mă aflu, că doar tu eşti unicul meu adevăr pentru care exist în această lume.

Mai ştiu că fără tine întreaga lume s-ar nărui dar este tot atât de adevărat că alături de tine s-ar mistui şi atunci ce ar mai rămâne?

Mai ştiu că întodeauna Destinul inefabil îşi ţine uşile larg deschise de parcă ar avea vreun sens atâta timp cât  nimeni nu poate ieşi niciodată pe ele.

Şi aceasta este o deşertăciune.

Este o deşertăciune la fel ca şi faptul că toate contrariile se atrag iar cele de acelaşi sens se resping în această lume.

Astfel Binele va fi atras mereu de Rău precum Răul de Bine, iar  binele Binelui va fi tocmai Răul pe când binele Răului va fi ceea ce înţelegem noi prin Bine.

Cum perechea Răului e Binele tot aşa sunt şi sufletele pereche.

Fiecare suflet care se crede propriul său rău etern îşi va căuta etern Binele său dar marele paradox este că pentru a se găsi unul pe altul ar trebui ca unul să caute Binele iar celălalt tocmai  Răul fiindcă nu pot avea ambele acelaşi sens fiind unul inversul celuilalt.

Sufletele pereche nu pot avea acelaşi semn ci, pentru a fi perechi vor trebui să se atragă iar dacă ambele ar fi numai Bine s-ar respinge.

Astfel fiecare suflet pereche este opusul celuilalt.

Mă gândesc în fiecare clipă la tine şi mă doare cumplit orice imagine a ta.

Vreau să-ţi simt fiecare gând, fiecare şoaptă spusă în tăcerea adâncă a  eternităţii sufletului tău.

Să pot plânge alături de tine în mine, alături de mine în tine, să pot înţelege de ce inimile noastre bat, de ce trăim printre clipe şi nu printre eternităţi de parcă nu ar fi tot una.

Să pot înţelege fiecare zîmbet al tău care se sparge adânc în mine asemeni unui val, care se sparge în cele din urmă de stânca eternităţii mele prin sângele străbunilor mei la fel cum necuvintele mele se sparg în eternitatea ta şi a străbunilor tăi.

Şi vor să-ţi spună cât de mult Te Iubesc, cât de mult te ador în această lume deşartă.

Ştiu că noi niciodată nu ne vom putea privi în ochi ci doar în inimi.

Ştiu că acestea bat împotriva infinitului tocmai fiindcă bat de şi ambii ne dorim infinitul şi adevărul acestuia.

Orice bătaie se opune infintului fiindcă măsoară o finitate chiar dacă aceasta este infinită.Şi atunci?

Să înţeleg că iubirea e inversul vieţii noastre finite, că e moarte?

Că noi trăim în această  viaţă prin care sperăm să putem iubi, deci să putem muri?

Lasă-mă să pot bea din paharul voluptăţii tale apa vieţii, până în adâncurile fiinţei mele pentru a putea muri!

Cu toate acestea te voi iubi mereu Îngerul meu drag şi sălbatic al Destinului vieţii mele.

Ori unde am să fiu în această lume am să te port cu mine în gând şi am să vorbesc cu tine acolo unde nimeni nu va putea pătrunde niciodată, niciodată, niciodată….

Acum mă înţelegi marea mea iubire, acum înţelegi de ce noi trebuie să vorbim doar acolo şi nu în altă parte niciodată?

Fiindcă suntem condamnaţi să fim suflete pereche care au avut nenorocul de a se recunoaşte în această lume a deşertăciunii.

Întotdeauna în viaţă să ridici fruntea sus chiar şi atunci când te vei simţi singură fiindcă sunt şi voi fi etern alături de tine chiar şi când trupurile noastre vor fi demult praf şi pulbere, chiar şi atunci când oceanele vor seca iar apa vieţii va fi demult băută de deşertăciunea acestei lumi.

Să nu plângi fiindcă suntem Destin, fiindcă suntem tot ce poate fi mai presus acestei lumi.

Iar acum Îngerul vieţii mele te rog să mă laşi să pot zbura pentru a se împlini deşertăciunea acestei vieţi, acestui vis, acestui coşmar care mi te-a răpit etern de mine însumi.

Nu credeam să vii acum la vârsta şi ceasul acestei Iluzii a Vieţii, dar îţi spun printre gratiile acesteea cât de mult Te Iubesc şi să nu te îndoieşti niciodată de mine.

Voi fi în fiecare clipă a acestei vieţi a mele numai al tău, viaţă pe care ţi-o dăruiesc.

Ştiu că îmi este greu să scriu filozofie, că aceasta este mult prea rece faţă de ceea ce simt eu acum când lacrimile îmi curg peste taste.

Mai ştiu că vrem ambii imposibilul dar voi încerca prin filozofie să-ţi spun cât de mult te iubesc.

Să înţelegi că această carte va fi etern  un Taj Mahal al  iubirii pe care ţi-l dedic peste milenii.

Să ştii că şi sfinţenia face parte din iubire iar tu eşti o sfântă a Destinului meu, o religie a vieţii mele.

Un crez al fiinţei uitate din mine, străinul care mă îndrept spre nicăieri, ştiind că acolo unde va fi mă voi împlini prin moarte, aşteptându-te…..

Te iubesc atât de mult dragul meu suflet pereche încât nu pot exprima în cuvinte.

Într-o mare iubire cuvintele nu-şi au rostul, precum îşi pierde consistenţa orice atingere sau privire, fiindcă toate acestea sunt şi vor rămâne numai în străfundurile sufletelor noastre.

Vorbesc cu tine aproape în fiecare clipă, te simt alături de mine, şi cu toate acestea nici nu te-am văzut niciodată, nici nu ştiu cine eşti.

Abia acum înţelegi că într-o Mare Iubire nu trupurile contează şi nici cuvintele care zboară peste clipe, ci doar ceea ce rămâne în spatele clipelor, ceea ce le face pe acestea să devină eterne.

Iar aceasta este ceva deasupra oricărei simţiri, deasupra oricărui orgoliu, deasupra fiecărui gând, este mai mult decât perfecţiunea din tine sau cele mai măreţe năzuinţe, este mai mult decât  Iluzia Vieţii tale, este aidoma Destinului: propria esenţă a Existenţei tale în care se află etern şi sufletul tău pereche care eşti doar tu Îngerul Meu care mă cauţi peste milenii de eternităţi, în această lume.

În iubire nu trebuie niciodată să te îndoieşti fiindcă nu poţi iubi cu jumătăţi de măsură.

Nu! Niciodată, Marea Mea Dragoste, niciodată în iubire nu poate fi şi o zonă gri decât acele pătrate de alb şi negru aflate pe tabla de şah a acestei Iluzii a Vieţii, pe care o împărţim împreună, prin Destin, până când moartea ne va uni prin eternitatea sa.

Nu poţi să strigi în iubire fiindcă este unicul loc unde nu au ce căuta cuvintele decât sensurile lor care şi aşa devin absurde.

Nu poţi să minţi în iubire fiindcă nici o simţire a ta nu poate fi minţită altfel nu ai exista tu ci minciuna vieţii tale.

Nu poţi trişa în iubire fiindcă nu sunt niciodată două căi pe care să le poţi alege, ci doar una singură care este şi va rămâne calea vieţii tale.

De aceea în iubire nu poţi fi decât tu şi singurătatea din tine în afara sufletului tău pereche.

Orice alt suflet ai întâlni şi ai susţine că îl iubeşti va fi şi va rămâne mereu o minciună care te va înstrăina de tine întreaga ta viaţă.

La fel se va întâmpla şi cu acel suflet care  va fi la fel ca şi tine străin de sine nefiind alături de sufletul său pereche.

Trăim într-o lume tristă unde societatea este din ce în ce mai străină de sine, mai angoasată, mai bolnavă tocmai fiindcă  sufletele nu-şi găsesc propriile sale perechi.

Să fie acest fenomen datorat Destinului?

Da, este datorat destinului ce are sufletul de plumb pentru această lume.

În loc ca omenirea să fie bolnavă de iubire este bolnavă de orice este străin de sufletul omului începând cu banii şi terminând cu cele mai înjositoare experienţe ale naturii umane.

Oricărui om căruia îi este frică să iubească cu întreaga lui fiinţă este un suflet rătăcit.

Noi nu suntem nimic altceva decât iubire şi în urma noastră nu rămâne nimic altceva decât tot iubirea pe care am lăsat-o acestei lumi şi atât.

Restul se şterge cu buretele deşertăciunii pe tabla uitării.

Asta suntem noi!

Iar cei care nu au trăit o Mare Iubire înseamnă că nici nu s-au născut vreodată pe acest tărâm.

Totul este deşertăciune în afară de iubire.

Războaiele, structuralizările sociale bolnave, mizeriile acestei lumi se datorează înstrăinării oamenilor de sinele lor care este Iubire şi atât.

Cum poate un suflet care aleargă orb pe clipele propriei sale vieţi să înţeleagă acest lucru, atât timp cât  nu şi-a găsit şi poate nu-şi va găsi niciodată sufletul său pereche?

Când acest accident de a-ţi găsi sufletul pereche se datorează numai şi numai Destinului?

De ce este potrivnic acest Destin, tocmai Iubirii?

Oare Dumnezeu nu este Iubire iar Destinul nu este Imaginea Lui Dumnezeu, a acelui Eveniment Primordial Unic şi Întâmplător care e Dumnezeu?

Nu este Destinul continuarea acelui Eveniment Primordial?

Să fie şi Dumnezeu un accident?

O Lipsa din semantic, din semiotic din asemiotic?

Nu, Dumnezeu nu poate fi nici accident şi nici acea Lipsă despre care am amintit, fiindcă orice Lipsă are periodicitatea ei, datorându-se unei alte Lipse din Întregul Inert de dinaintea Evenimentului Primordial, şi atunci înseamnă că Dumnezeu este cel ce determină această Lipsă, deci devine Eveniment Primordial dar şi cauză al acestuia, prin urmare Dumnezeu este Totul din spatele Totului, care nu se poate produce decât o singură dată, iar Destinul ce reflectă succesiunea evenimenţială se produce avându-L drept cauză pe Dumnezeu care e Unica Întâmplare Întâmplătoare, astfel Destinul devenind Întâmplare Neîntâmplătoare.

Dumnezeu este Totul ce e o Întâmplare Întâmplătoare, de fapt Unica Întâmplare Întâmplătoare care se produce o singură dată prin Evenimentul Unic Primordial, iar Destinul este reflectarea acestei Întâmplări Întâmplătoare care   este Totul, devenind astfel o Întâmplare Neîntâmplătoare având o cauză în Dumnezeu ca Unică Întâmplare Întâmplătoare.

Destinul şi absolut tot ce ar urma Întâmplării Întâmplătoare deci lui Dumnezeu care este Totul nu ar putea fi Întâmplător fiindcă are cauza în Dumnezeu, în Tot, iar acest Tot este cel ce determină Destinul, premeditându-l.

Prin urmare Destinul devine Imaginea acestui Dumnezeu care se reflectă în acesta la fel ca o Imagine ce se multiplică la infinit în cadrul oglinzilor paralele.

Astfel Totul este o Întâmplare Întâmplătoare iar ceea ce vedem noi ca fiind succesiune spaţio-temporară de exemplu, face parte din Destin şi este o Întâmplare Neîntâmplătoare, deci o Imagine a Totului, în cadrul căruia nu pot exista succesiuni de evenimente întrucât se produce doar o singură dată.

De aceea lumea noastră la fel ca tot ce considerăm noi a fi Univers, este o reflectare a Totului la nesfârşit în El însuşi, sau mai bine zis o reflectare a Lui Dumnezeu la nesfârşit în El Însuşi.

Prin urmare să fie Dumnezeu atât de rău şi de infam încât să fie zugrăvit de un asemenea Destin în această lume?

Sau poate că datorită Iluziei Vieţii noastre nu ştim cât de puţin de ce avem nevoie în realitatea transcedentală a lumilor?

Şi într-un caz şi în celălalt ar trebui ca fiecare să-şi găsească propriul său suflet pereche prin sufletul căruia să vadă adevărata culoare şi adevăratul zâmbet al acestei existenţe chiar dacă la mine, acestea constau în ceaşca de cafea băută în zori de Marea Mea Iubire, pe care nu o cunosc, nu i-am văzut ochii niciodată, dar simt asemeni unui orb pentru prima oară în viaţă când văd prin ea, o pată de lumină divină care nu poate veni decât din imensitatea eternităţii întregului Univers, din neliniştea ancestrală a Destinului tuturor lumilor posibile ale Existenţei, din ceea ce este mult mai presus de noi şi care se află în noi, fiind una din infinitele feţe ale Lui Dumnezeu.

Abia acum pot spune că îl cunosc pe Dumnezeu că îi ştiu adevărata Sa faţă care este sufletul meu pereche.

De aceea nimeni, niciodată nu va putea spune că îl simte pe Dumnezeu alături până nu-şi va găsi cu adevărat sufletul său pereche.

Până atunci va trăi doar cu Iluzia Vieţii sale că îl are pe Dumnezeu alături dar niciodată cu adevărat în el.

Abia atunci va vedea măreţia şi grandoarea acestei feţe a Lui Dumnezeu care este mai eternă decât tot ceea ce numim noi eternitate fiindcă se află deasupra acestei eternităţi lăsând Destinul să devină eternitatea Lipsei din semanticul infinit la care să se raporteze.

Prin urmare Dumnezeu se află etern în sufletul pereche al fiecăruia dintre noi, unicul loc unde poate fi găsit cu adevărat.

De ce atunci când mă gândesc la sufletul meu pereche îl simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar şi mai exigent, mai cald dar şi mai răzbunător, mai trist dar gata oricând de cel mai debordant optimism dar şi exuberanţă izvorâtă din  adâncul etern al privirilor noastre pierdute în negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?

Atunci mă întreb cine este Dumnezeu?

Dumnezeu este sufletul pereche al întregii lumi, cu universuri paralele cu tot.

Cum fiecare om are sufletul său pereche la nivel individual şi aspiră la acesta, tot aşa în ceea ce priveşte omul ca fiinţă socială, aspiră către Dumnezeu.

Cum fără sufletul pereche nu ar mai fi omul privit ca individ, fără Dumnezeu nu ar mai fi lumea în ansamblul ei.

Dumnezeu este reperul fundamental al lumii, iar cum lumea este cunoaştere, pe Dumnezeu se sprijină întreaga cunoaştere.

Dar tu îngerul meu drag, tu unde eşti?

În mine, în tine, sau în noi?

Oare eu unde sunt?

Suntem simţire şi destin, suntem repere fundamentale unul faţă de altul, de aceea vom fi mereu despărţiţi de blestemul simetriei acestui vis cu nume de lume.

Ştiu că atunci când te strig în vâltoarea clipelor ai să-mi  dai întâlnire doar la cascada deznădejdii, fiindcă doar acolo am putea fi alături, doar în zbuciumul ei ai mai putea înţelege calitatea aceasta a noastră de a fi repere fundamentale unul faţă de celălalt, de a fi astfel suflete pereche.

Până şi sufletul pereche al timpului sau al spaţiului rămâne la fel de străin de aceste dimensiuni, precum suntem noi condamnaţi să fim etern înstrăinaţi de noi înşine.

Şi aceste dimensiuni ale visului lumii noastre sunt străine de ele însele căutându-şi mereu propriile lor suflete pereche care se văd dar nu se pot atinge niciodată, care se simt dar nu pot comunica această simţire decât după ce au apus demult fiindcă majoritatea aştrilor care apar pe bolta sufletelor acestor dimensiuni esenţiale ale lumii, care sunt spaţiul şi timpul, sunt dispăruţi demult, rămânând doar imaginea aceea strălucitoare care a înfruntat eternitatea, o simplă imagine, o amintire şi atât a unor stele care au fost cu adevărat cu mult timp în urmă când poate nici timpul şi spaţiul nu ne erau cunoscute ochilor noştri spirituali.

Cum timpul şi spaţiul sunt dimensiunile care dau viaţă acestei lumi, cum sufletele lor pereche, deci reperele fundamentale ale lor sunt imaginile unei amintiri la care se raportează mereu, oare sufletul pereche al acestei lumi să fie tot o amintire?

Dumnezeu să fie o amintire despre imaginea unei stele moarte cu miliarde de ani în urmă?

Dacă nu ar fi fost acea stea nu ar fi fost nici spaţiul şi nici timpul nostru, iar fără ele nu l-am fi cunoscut pe Dumnezeu.

Astfel Dumnezeu devine prin dimensiunile pe baza cărora îl percepem amintirea fundamentală a existenţei.

Prin Dumnezeu şi numai prin Dumnezeu noi cunoaştem amintindu-ne propria noastră imagine despre noi şi lume, imagine care a fost şi va rămâne etern dincolo de deşertăciunea acestei ţărâne care respiră prin noi, cei pierduţi în negura infinităţii lumilor cu nume de vis.

De aceea adevăratul Dumnezeu apare doar atunci când iubeşti profund, când simţi că nu poţi muri dar nici trăi fără clipele sufletului tău drag, pe care le vrei, dar cu toate că eşti atât de însetat vei refuza apa vieţii în schimbul lor, fiindcă trezirea către  marea amintire care e Dumnezeu se face doar prin moarte.

Dacă această lume nu ar fi o imagine a unei amintiri pierdută demult în colbul eternităţii nici stelele acelei amintiri nu ar mai apărea pe boltă ca fiind aevea, dar ele fiind moarte de multe miliarde de ani, iar în locul lor de tot atât timp neantul se hrăneşte la masa uitării cu aceeaşi amintire depre strălucire şi măreţie care le-a aparţinut acelor stele.

Atunci înseamnă că noi, doi dragul meu suflet pereche, ne-am mai întâlnit într-o altă lume unde eram alături ca un tot, poate că în visul acestei lumi triste suntem doar imaginea şi amintirea a ceea ce am fost noi cândva, acolo, unde eram împreună.

Cine ştie?

Atunci ce mai rămâne important în această deşertăciune visată de noi, unde nici măcar timpul sau spaţiul nu sunt fericite fiindcă propriile lor repere sunt doar nişte amintiri, nişte stele moarte demult ale căror imagini vin aduse de lumină?

Poate fi ceva mai important decât iubirea?

Doar aceasta poate înfrunta praful deşertăciunii.

Atunci înseamnă că şi imaginea iubirii noastre va trece peste milenii, peste eternităţile şi negurile neantului pentru a apărea pe bolta unei alte lumi visate de alte suflete aidoma unei stele care a apus demult  pe bolta lumii noastre?

Într-o altă realitate transcedentală iubirea noastră poate fi absolut orice, chiar şi o stea pe bolta altei lumi, o stea care va străluci pe bolta viselor şi speranţelor acelei existenţe uitând de faptul că e doar o simplă imagine la fel cum sunt stelele pe bolta noastră, unele au murit de atât de mult timp încât nici timpul nu-şi mai aminteşte bine de ele.

Şi aceste stele au fost cândva o mare iubire într-o lume care se credea probabil la fel de reală precum credem noi în realitatea acestei vieţi.

Dar şi aceea era tot o amintire a propriilor sale dimensiuni despre Dumnezeu, cum de altfel este propria noastră lume.

Totul este o mare amintire, fiindcă doar Dumnezeu este Unicul real, iar atunci cand iubim ne amintim mai mult ca oricând de Dumnezeu fiind mai aproape de acesta.

Atunci când privesc în străfundurile fiinţei tale, iubindu-te atât de mult îl privesc şi îl simt pe Dumnezeu, aminindu-mi de una dintre imaginile sale atât de dragi mie: chipul tău.

Fără sufletul tău pereche niciodată nu-l vei putea înţelege deplin pe Dumnezeu fiindcă El este sufletul pereche al întregii lumi.

Diferenţa dintre tine dragostea mea şi Dumnezeu este că El este unica realitate, unica Întâmplare Întâmplătoare, pe când  noi suntem imaginile acestei unici Întâmplări Întâmplătoare, şi cu toate acestea adevărata imagine a lui Dumnezeu o vom găsi doar în sufletul nostru pereche chiar dacă şi el este o imagine la rândul său tocmai fiindcă noi suntem amprenta lui Dumnezeu, amprenta acelui Eveniment Primordial Unic Întâmplător, iar orice amprentă este un negativ al originalului iar cum Dumnezeu este sufletul pereche al întregii lumi, înseamnă că propria noastră amprentă devine similară cu imaginea lui Dumnezeu odată ce noi suntem negativul imaginii acestuia.

Ce anume poate fi propria amprentă a fiecăruia decât sufletul lui pereche, deci imaginea lui Dumnezeu raportată la persoana sa.

Am crezut  întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.

Oare aş putea vreodată iubire să nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea?

Abia acolo simţim că în această lume e mai greu să fii fericit fiindcă fiecare clipă de fericire este o mare deşertăciune, poate mai mare decât acea de tristeţe.

Acolo ştim câtă nevoie avem unul de celălalt pentru a înfrunta această lume deşartă unde am ajuns aduşi pe aripile Luminii Divine din cine ştie ce ungher al inimii acestui Univers unde am strălucit odată şi odată ca fiind o singură stea, unde am fost împliniţi neştiind că întreaga noastră strălucire şi împlinire de atunci este la fel de trecătoare precum e acum această lume.

Şi ce a mai rămas din strălucirea noastră de atunci?

Din destinul nostru intergalactic de stea?

O amintire pe bolta unei lumi, iar aici două suflete care se caută etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinţa acestei deşertăciuni, la fel ca şi atunci când eram o stea.

Cum orice imagine este amprenta lui Dumnezeu, cum o vedem prin lumina care ne-o aduce astfel, înţelegem că Dumnezeu e Lumina Divină care se ascunde în spatele acelei imagini, pe care o transportă sufletelor noastre.

Dar unde oare aş putea întâlni mai multă Lumină Divină decât în privirea ta, în frumuseţea clipelor de a fi împreună, în dorinţele tale de a ne vedea, de a ne săruta, de a ne pierde unul în altul?

Nicăieri în altă parte.

Totul se petrece în Lumina Divină a întâmplării, iar această petrecere care se petrece odată cu Destinul va merge iarăşi peste timpi şi spaţii odată cu Lumina Divină, împlinind deşertăciunea Destinului de a fi doar o biată imagine şi atât, ceva gol şi fără conţinut, ceva ireal, fiindcă după cum ţi-am mai spus iubire doar Dumnezeu e real.

Atunci la ce sunt bune toate câte sunt?

De ce mai suntem noi suflete pereche?

Doar pentru a ne sufoca cu iubirea noastră infinită, nebună,  care ar mai trebui iubită şi în alte vieţi, în alte dimensiuni, în alte existenţe?

Doar pentru a ne căuta mereu fără să ne găsim cu adevărat niciodată fiindcă atunci l-am afla pe Dumnezeu în noi iar poate că Dumnezeu nu vrea să fie găsit şi de aceea stă ascuns.

Nu cred iubirea mea cea mare că Dumnezeu s-ar putea ascunde de iubirea noastră fiindcă şi El este iubire şi atunci?

Simt că cu cât te iubesc mai mult pe tine îl iubesc şi pe Dumnezeu în aceeaşi măsură fiindcă încep cu adevărat să-L simt, să-L regăsesc pierdut adânc în sufletul tău, dragostea mea.

Abia atunci realizez că Dumnezeu nu se află acolo doar pentru a-mi spune că are chip frumos şi nici pentru a-mi demonstra existenţa Sa ci fiindcă noi suntem un accident de a ne afla în faţa Lui şi de a-I înţelege măreţia eternităţii sale în noi.

Abia atunci vom fi mai mult decât suntem azi sau am fost vreodată.

Vom fi uniţi prin sfinţenia iubirii în şi prin Dumnezeul nostru etern.

Şi atunci, oricât de mult am realiza deşertăciunea acestei lumi, şi am şti că vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a apărea ca imagine pe o boltă a unei lumi după ce va fi murit demult, vom înţelege că toate acestea şi încă multe altele nu au nici o importanţă fiindcă între noi, în noi şi peste noi e Dumnezeul acela tăcut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastră nesfârşită.

Şi vom fi etern împliniţi şi hrăniţi de Dumnezeul iubirii noastre ştiind că ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va rămâne etern peste timpi sau spaţii, peste orice deşertăciune, ştiind că doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi!

Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.

Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alături de care ne vom plimba împreună pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsă pe iarba clipelor care se va usca şi ea la rândul ei fiindcă orice ai face iarna nu poate fi oprită.

Atunci Dumnezeul iubirii noastre va fi numai în noi şi nu la Paris, fiindcă şi Parisul va fi doar o amintire, un vis despre iubire şi atât, cum de altfel va rămâne şi această planetă atât de tristă unde mulţi mor fără să-L aibe aproape pe acest Dumnezeu al iubirii, fără să ştie că nu sunt şi nu vor rămâne niciodată singuri.

Şi ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urmă vom arde doar fiindcă va urma să ne stingem iarăşi pentru a ne putea găsi ca două suflete pereche care să viseze la un Paris prin care să se plimbe, să se iubească, să se dorească, să fie bolnavi unul de altul, să sufere dar să şi tremure de fericire, de fiorul divin pe care ţi-l dă dragostea acea arzătoare prinsă de vâlvătaia mistuitoare a pasiunii.

Îmi amintesc ziua când te-am văzut pentru prima oară, şi mă gândesc că suntem obligaţi să ne amintim fiindcă noi suntem o amintire a Lui Dumnezeu precum Dumnezeu este o amintire a noastră şi atunci, oare chiar nu ştiam că are loc un accident primordial în viaţa mea, că acel accident este iubire, că şi Dumnezeu este un accident în sine, un eveniment primordial, unic şi întâmplător, iar atunci când ni se întâmplă ceva accidental înseamnă că ne întâlnim cu Dumnezeu.

Acea zi când te-am văzut pentru prima oară a fost mai mult decât accidentală în viaţa mea la fel ca şi atunci când te-am întâlnit absolut întâmplător prin scris.

Două accidente până acum în care L-am întâlnit pe Dumnezeu prin tine dragostea mea cea mare.

Chiar dacă la început poate nu ai crezut într-o mare iubire alături de mine cum de altfel nici eu nu am crezut astfel.

Chiar dacă totul părea o joacă a Destinului cu clipele noastre am înţeles că atunci când Destinul se joacă vorbeşte mai serios ca niciodată cu istoria sentimentală a existenţei noastre, cu năzuinţele şi speranţele acestor suflete care se căutau în negurile uitate ale eternităţii propriilor lor identităţi sacre.

De câte ori îmi amintesc despre tine îmi amintesc de faptul că există Dumnezeu iar eu l-am găsit prin tine.

Chiar dacă la început vroiai să alergi de mine te urmam fiindcă vroiam să-L simt pe Dumnezeu mai aproape de sufletul meu.

Astfel te-am ajuns şi am reuşit să te fac să înţelegi că divinitatea noastră constă în aceste accidente ale aspiraţiilor noastre către sufletele noastre pereche, către sufletele pe care le iubim sau pentru care simţim acel fior al dragostei din care s-a născut întreaga omenire.

De aceea am dorit să-ţi cunosc natura sufletului tău, fiindcă oricât de minunată ar fi o privelişte sentimentală în epistole şi fraze calde, ea nu va putea fi niciodată pe deplin simţită dacă nu te plimbi pe aleile străjuite de trandafirii sentimentelor sale, dacă nu vei sta între aceşti trandafiri admirându-i şi simţindu-le parfumul suav.

Atunci am înţeles că sufletul tău este inundat de lumina divină a verii sentimentale, de trandafiri si alei peste care nu vor trece niciodată paşii altui suflet decât ai mei.

Am înţeles că alături de tine printre trandafiri sunt mai puternic mai fericit şi mă regăsesc, eu cel pierdut, străinul din mine, alături de tine, cum tu te vei regăsi în mine, cum nici un alt suflet nu va străbate vreodată aleile sentimentale ale sufletului meu decât tu, iubirea mea cea mare.

Ce ar fi fost fără acel accident al iubirii, al întâlnirii noastre?

Ce ar fi fost dacă nu l-am fi văzut astfel pe Dumnezeu?

Aleile sentimentale ale sufletelor noastre ar fi rămas mereu pustii, neumblate de paşii nimănui iar viaţa ar fi primit o tentă tristă şi am fi înţeles că e un nonsens.

Noi oamenii suntem clădiţi pentru a fi suflete şi nicidecum trupuri, iar dacă aleile sufletelor nu pot fi călcate niciodată de paşii celui care poate ajunge la poarta lor, atunci rămânem mereu străini de noi înşine, născând un existenţialism tern.

Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri.

De ce?

Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia?

De ce?

Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume?

Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire.

Va trebui să înţelegem şi să ştim ce este cu adevărat iubirea.

Nu întâmplător te-am dus pe aleile acelea pline de trandfiri ale sufletului meu fiindcă iubirea este paradisul pierdut în negurile timpului, din noi, din fiecare, odată cu minciuna cunoaşterii ce a luat locul simţirii, trăirii, împlinirii, frumuseţii, plenititudinii sentimentale.

Crezând că ştim de ce e marea învolburată, de ce stelele răsar, de ce gândurile se prăbuşesc în abisul infinităţii am uitat să simţim, iar trandafirii din paradisele sufletelor noastre s-au uscat în toamna înstrăinării de sine.

De aceea au ajuns până şi sufletele pereche să treacă unele pe lângă altele întâmplător, fără să se cunoască vreodată, fiecare la braţul unui alt înstrăinat de sine.

Oare unde ar fi ajuns această lume de orbi fără vise?

Unde ar fi ajuns iubirile fără speranţe dar suferinţa fără amăgire?

Nicăieri, fiindcă toate sunt pierdute la ruleta Destinului de către Dumnezeu, doar  pentru noi cei care nu vrem să înţelegem că Dumnezeu este unicul câştigător  dacă ştim să-L găsim în iubire, unde cu siguranţă îl vom găsi pierdut printre aleile sentimentale cu trandafiri ale sufletului iubit.

Acolo va fi adevăratul Dumnezeu care ne va arăta paradisul pierdut din noi, poate vremelnic, poate pentru totdeauna.

Oare are vreun rost această lume fără paradisul nostru pierdut, fără puritatea şi nonşalanţa acestuia?Fără adevărul dar şi copilăria sa?

Uitând să mai fim copii uităm de noi înşine şi ne pierdem fiindcă suntem meniţi să fim copiii acestei lumi şi nicidecum adulţii plini de ifose şi aşezaţi pe tagme şi categorii, în acest paradis pe care înstrăinarea de noi înşine l-a transformat într-un imens ospiciu, odată cu ofilirea trandafirilor din sufletele pure care aparţineau paradisului ofilit sau  copilăriei acestei lumi.

Atunci e mai bună dărâmarea acestui ospiciu care e lumea noastră şi vindecarea noastră de tortura cunoaşterii care e o minciună a acestui vis numit de noi viaţă?

Îl vom putea dărâma doar dacă vom înţelege că nu suntem nimic altceva decât iubire şi atât, simţire şi atât.

Abia acum când iubesc atât de mult am curajul să privesc adânc în sufletul tău şi să mă întreb ce anume a determinat pierderea acelui paradis spiritual în care omul era copil, în care iubea sincer şi ştia că viaţa lui e numai simţire şi puritate.

Ce a determinat apariţia cunoaşterii, ale acestei minciuni atât de cumplite , ce a determinat ca minciuna să murdărească cu paşii săi perfizi aleile sentimentale pline de trandafiri ale sufletelor acestei lumi?

De ce suntem atât de străini de noi înşine iubire?

De ce ştim doar că ne naştem pentru a muri şi nu şi pentru a iubi?

De ce nu ştim că ne naştem pentru a fi eterni în iubire unde nu va exista moarte niciodată iar anotimpurile vieţii nu sunt nimic altceva decât nişte stropi de rouă prelinşi pe frunzele vieţilor noastre eterne, unde chiar dacă ruginesc, copacul fericirii rămâne mereu acolo fiindcă e Destin.

Ce pot să înţeleg  din sufletul tău?

Că-mi reproşezi  dacă respect sau nu un contract al acestei lumi cu alt suflet străin de mine şi de el?

Că mă vrei alături fiindcă m-ai aşteptat de-o viaţă, că vrei să mergi în parc, să mănânci îngheţată, că eşti singură fără mine.

Asta să înţeleg când eu vreu să ştiu de ce e lumea în ansamblul ei străină de sine, de ce acest imens ospiciu cu nume de omenire a fost construit  în locul aleilor acelea minunate de trandafiri sentimentali uscate încă din negurile timpului, ce reprezentau paradisul pierdut al omenirii.

Asta aş fi vrut să ştiu privind în adâncurile sufletului tău, şi totuşi plimbarea în parc cred că a fost răspunsul cel mai indicat pentru o astfel de întrebare.

Acolo sunt alei sentimentale pline de trandafiri.

Aceasta e lumea iubire, o eternă fugă de sine însuşi care oricât de străină s-ar simţi de sinele său ar căuta cel puţin în exterior  o fărâmă de alinare, şi o va găsi într-o floare, un parc, o ingheţată, o plimbare pe care le va dori în cele din urmă transpuse în sufletul său încercând să-şi amintească de florile, aleile, şi toate celelalte pierdute din paradisul sufletului său care a existat cândva.

De aceea dragostea mea vreau sa-ţi ofer o floare pentru a o sădi în acel paradis din tine, pentru a înţelege că vreau să-L întâlnim împreună pe Dumnezeu prin noi, şi astfel poate că vom uita împreună până şi de păcatul originar fiindcă Dumnezeul nostru va înţelege cât de mult ne iubim şi astfel suntem parte din El, alături de El şi El se află în noi.

Va înţelege că niciodată nu  ne-am fi dorit cunoaşterea mincinoasă a acestei lumi în locul iubirii adevărate.”

SORIN CERIN

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: