LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Melania Cuc: „Tablete“

Şi ce dacă, în jurul meu benzinăria arde şi s-a pătat cu sânge lentila concavă?  E timp de promenadă prin parcul în care pensionarii de mâine joacă  remi pe viaţă şi moarte.

Colacul meu de salvare este galben. Ca un soare ce stă cu picioarele reumatice în apă de mare.

S-a ciocnit de epavă altă sticlă cu şampanie franţuzească şi famfara cântă marş nupţial. Curg amintirile căpitanului de cursă foarte lungă ca un lapte de mamă peste luciul oceanului în care delfinii aşteaptă să nască pui geniali.

Memoria ancestrală este unica şi imperfecta răsplată pentru că mai  existăm în arhiva domnului Darwin.

Dincolo de cer este oraşul natal, un trotil cu capsa pusă şi stoluri de guguştiuci îmbuibaţi cu resturi menajere.

Şi vrăbiile gureşe culeg firmitura din gura tomberonului, vin pe furiş la amiază, ca un cetăţean onest şi cu surtucul cârpit pe la coate.

În programul de regenerare a pietrelor, care se  chinuie să crească în pavajul asflatic, precum un copil bolnav de nanism,- văd ultima literă din lozinca cu cearcăn de seceră şi ciocan .

 

 

 

 

 

Stă pe degetul meu arătător cicarticea, ca un rubin roşu de Caledonia.

Inelul anual creşte în  trunchiul arborelui sub ploaia nătângă şi nu mai e loc în malformaţia asta decât de oglindă. Conştientizez pericolul şi fila ruptă din calendarul care ştie mai totul despre  omenire.

Nechibzuite sunt calculele matematice cand creierul funcţionează perfect.

Roboţii se leagănă lângă oameni, în hamac d epăianjen, visând curcubeul .

Ce mutre mai făceau odată aristocraţii şi băieţii de prăvălie, aşa cum mânuiau un singur  zmeu de hârtie  deasupra oraşului cu vânătoarea la dropii oprită.

De ieri, nimic nu mai este sigur în picătura cernelii, nici pe mână ce scrie povestea cenuşăresei fără litere, fără hârtie.

Pe orizont au apărut din nimic lumini tropicale şi papagalii repetă negreşit numele seminţei de mirt ce s-a spart în măsele.

Speranţa mea se plânge că e frig  în miezul de vară, că… nu mai sunt bani şi  oameni dispuşi să intre cu   sacul de boabe în gura de moară.

 

 

Vieţuiesc precum moneda înnodată în colţul batistei cu care bunica îşi ştergea fruntea mai înainte de-a îngenunchea la strană.

Albastre sunt cearcănele genunchiului meu şi este luni, apoi …marţi, miercuri… Tot zile imposibil de trecut în pomelnicul pe care îl repet pe banda magnetică.

In rochie prelungă de seară, umblă boala incurabilă,  aşa ca un neguţător de sclave, intră în scandalul din portul cu piraţii încinşi cu rom de Jamaica.

Secolul despre care scriu ziarele noastre, nici nu există decât aşa, ca un pandativ ruginit  printre faldurile şi păinjenişul dintr-un muzeu părăsit.

Dincolo de fluviul fără nume  este pe rod pepiniera cu pui de om fructifer. Rămuriş în care îşi fac veacul omizile cu obraz palid ca borfaşii ce a spart ultima bancă din parcul copiilor.

 

 

 

Leg şiret de şiret, merg împiedicat ca un cal dresat să pască troscotul pe sub care râmele ară profund ca un batalion de mine kamikaze.

În restul timpului din clesidra cu vise albastre visez şi exist.

Numia acrobatul poate trece lin, foarte uşor şi cu burta lipită de coaja pâinii care abureşte în gura cuptorului.

Mie nu-mi este foame îndeajuns, nu mi-e sete de apă şi în recesiunea care îşi lasă urmele tinereţii pe stradă, cânt despre pace. Zilele mele alunecă neauzite şi cu merindea pe umăr.

Tu încă mai crezi că am putea fi o pereche perfectă pentru a construi, a demola zidul ce apără sfinxul de turişti şi de eterenitate?

Nevăzut îmi este aerul şi pulberea gândului din care iese perla cea mai scumpă a coroanei gata ghilotinate. În planul opus, pe drumul mătăsii, puşcaşii marini cară munţie retro şi sticle pline cu bere la rece.

 

 

 

Numai eu nu văd, nu aud  vocea  revolverului de serviciu…

-Start! Anunţă gornistul.

Iartă-mă, Precistă, sunt numai circarul distrat, un fel de evantai destrămat şi prin care trece ploaia artificială. În durerea asta a înverzit toată  orgada cu margarete sălbatice.

Sunt nebună şi goală pe sub şalul croşetat din bumbac. Trec neştiută dintr-un veac în alt veac.

Un maraton despre care îmi spui că, încă nu a fost inventat.

Bobul din blidul cu linte curăţă din inerţie bălegarul din  manejul pustiu.

Heghelia asta are motive serioase pentru a ierna în galaxia centaur. Sunt un om nebun şi un animal cu şaua de aur!

Am putea fi frate şi soră în combinaţia care face clopotul turmei de vite să bată… să bată.

Numai că, inima ta, prietene, are miros de gutuie brumată. O simt cum iese prin găuri de fluier, cum şerpuieşte  femeieşte printre tranşeile umplute cu flori de hârtie cerată.

 

 

 

 

O adevarata industrie de sentimente aruncate la groapa comună funcţionează din inerţie şi matriţa,  calapodul pantofului de cenuşăreasă este universală, reală ca ultima turmă de capre sălbatice.

Starea este aproape de bine şi simt cum, în gât s-au oprit toate notele muzicale pe care primadona le-a luat cu apă şi aspirină.

Bem pastila de întinerire dimineaţa şi seara, facem gimnastica minţii corect; un experiment strict intelectual despre care nu vorbesc în rimele schioape niciodată poeţii.

Cred în unul şi singurul Domn ce stă cu urechea lipită pe singurătatea mea de duminică dimineaţa.

Palma Lui în palma mea, fac podul mai uşor de trecut când explodează sub talpă pământul.

Cred  fără motivaţie în rolul pe care îl joacă perdeaua de ceaţă, roua ce-mi acopere ochii de nu mai văd cum  năvălesc furnicile, tăunii şi alte seminţe din cosmos, în odaia cu busuiocul care creşte direct din oglindă.

 

 

 

 

Lumea asta-i părelnică şi neiertătoare; mă întinde, mă prinde în cârlige pe frânghia cu rufele pe care maşina le spală, le rupe în bancnote de-o ,,sută…

Nu mai există acadele comestibile în prăvălia cu hălci de carne fără grăsime. Copilul meu plânge cu gura-n polenul cules de albine.

Cred în iubire din inerţie şi fără  resentimente.

Simt laşitatea asta ca pe un termometru în care fierbe mercurul pus direct la subsioara figurinei din porţean subţire de maissen.

-Sunt un ins liber! Liber!!!!

Cântă ţiganii, joacă nebuneşte peste focul din şatră. Ritmul ciocanelor lor bate argintul în cerceii  universului.

-Linişte!!

Strig cu gura lipită de nicovala peste care barosul cade la fix. Ce mai trai şi câtă tristeţe umblă de mântuială prin  sufletul destupat ca un bidon cu terbentină.

Explodează de ziuă,- eu n-am nici o parte din moştenire, nici vină.

MELANIA CUC

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: