LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Melania Cuc: „Prin omătul Kogaionului“

–Uuuuuăăă! Slobozi el, urletul, aşa cum învăţase în prima copilărie.

Repetă chemarea cu sforţări uriaşe, scoţând din gâtlejul acela, sclerozat de ne-folosinţă, strigătul de chemare la supunere necondiţionată.

Se iviră din ceaţă, primele haite; unele sătule după vânătoarea din toiul nopţii trecute, altele flămânde şi îndărătnice, ca apa care nu se lasă zăgăzuită de nimeni.

Apoi, lupii singuratici, bătrânii cu canini înfipţi în jugulara amintirilor de altădată, dar care nici ei nu s‑ar fi dat înapoi de un ospăţ cu carne caldă şi moale…

Ultimul sosit era o lupoaică foarte frumoasă, radiind de minunea naşterii căreia‑i făcuse singură faţă.

Abia se îndurase să‑şi lase puii singuri în cotlonul din stâncă şi să răspundă intereselor acelei făpturi, care nu avea nici colţi, nici blană, nici măcar gheare, doar… izul acela iute‑acru al veşmintelor, şi în faţa căruia, ei, cei mai puternici, adevăraţii stăpâni ai pădurii se închinau, îşi duceau până la capăt gestul de supunere oarbă, aşa cum le fusese transmis din vechime.

Lehuza îşi purta trupul şui cu mândrie făţişă, lăsând la vedere ţâţele drepte şi ugerele grele.

Avea urechi mici si ascuţite, ochii apropiaţi unu‑n altul şi un miros fin, de… strănuta întruna.

Lăsa să se înţeleagă doar că se supunea ritualului, dar şi că ştia, simţea că era rost de hrană vie la doar o alergătură, acolo, lângă viroagă.

Se atinse ca în treacăt, de bărbatul în care sângele se porni pe dată să fiarbă.

El îi prinse coada, apoi şoldurile rotunde, greabănul, gâtul cambrat ca la femeia frumoasă.

Dezmierdă în neştire fără să aleagă, până ajunse cu sfârcul degetelor la pântecele în care se plăsmuise minunea vieţii.

Ai fi putut jura, că ea, lupoaica aia vicleană îl juca pe Mutu pe degete.

Femela avea pleoapele grele, mârâia moale, se topea sub înfrigurarea aceea nemai­întâlnită şi care unea cu blestem de moarte două specii evident, sublunare.

Şi lucrurile ar fi scăpat de sub control sigur dacă Mutu nu şi‑ar fi amintit la timp că el era acolo Stăpânul.

O dovedi, lovind‑o pe femela su­perbă peste gura, din care limba‑i scăpă gata retezată şi picurând bale amestecate în sânge, pe omătul reavăn.

Mutu nu se opri, o snopi, o umili sub ochii haitelor străine şi defel indiferente la ce avea să se întâmple cu rostul lor de acolo înainte.

Masculii în putere îşi ridicară perii suri în coamă, scoteau colţii la omul laş şi cu care nu mai voiau să facă pace, să meargă mai departe prin veacuri de pustietate.

Atunci apăru pe cerul de deasupra tuturor zăganul, se alinie cu umbra peste soare, schiţă semn numai de iniţiaţi cunoscut, apoi dispăru în aerul străveziu ca fulgul de păpădie.

Se lăsase liniştea densă, în care numai clănţănitul de colţi loviţi unul în altul, se auzea ca venind din toate părţile.

Omul scăpă un răget de durere mortală şi, pentru prima dată de când trăia departe de oameni, căută şi scoase din traistă prâsnelul şi cremenea amnarului. Apoi şi iasca.

Lovi una‑n alta!

Scânteia se iţi ca dintr‑un fulger în miniatură şi apoi, un firicel de fum alb năvăli, jarul se înteţi, deveni suficient de aprig ca să mistuie cele câteva vreascuri uscate, aduse acolo, în creier de munte de stihii, nu de oameni.

Miraţi, nu speriaţi, lupii se ridicară brusc pe picioare; colo, nişte organisme programate genetic să se hrănească cu carne şi sânge chiar dacă le era sau nu le era foame.

Mutu privi fiarele triumfător aproape şi, cu jarul cărat direct în podul palmei lui răpănoase, delimită cercul magic, de jur împrejur, închizând în semn şi animalul sălbatic şi omul, care era din ce în ce mai nesigur pe situaţie.

Lor, fiarelor, nu era nevoie ca gân­gavul să le vorbească.

Animalele înţelegeau cu cine trebuiau să se pună şi cu cine nu, pe acel capăt de lume cu nebănuite dinafară, cutume.

Damful de sudoare umană odată scăpat de sub cămeşoiul soios,  se îndesă, pe rând, în nările lupilor.

Era o altă provocare şi câţiva dintre patrupezi dădură semne făţişe de furie. Dar, asta doar pentru o clipă mai lungă ca veacul.

Apoi se lăsă din nou liniştea primordială, de se putea desluşi cum, de dincolo de jnepenişuri, apa sălta din izbuc, bătea, spărgea stânca dincolo de care dansa ca sa nu moară o femeie sau poate un înger alcătuit din fulgi de zăpadă.

Era un dans păgân, exersat din memorie viitoare pe uvertura agoniei lebedei negre.

Din locul lui, din mijlocul haitei de lupi, Mutu se lăsă pe genunchi, pentru ca mai apoi să se facă una cu pământul acoperit până-n gingii de neatinsa zăpadă.

 

MELANIA CUC

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: