LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Marian Drumur: „Comorile din stadionul părăsit“

Numai un microscop cosmic, de-ar exista, putea detalia anii trecuţi, în spaţiul carpato-dunărean, un teritoriu ca al comunei Prizăreni… loc precum oricare altul… rural pătruns de nostalgii citadine.

Cu entuziasm nestăvilit a primit comuna vestea, de la însuşi fiul satului ajuns parlamentar în capitală, că va fi ridicată la rangul de oraş… cu nişte mici condiţii (conform legii): baie publică, monument al revoluţionarilor martiri, autogară, post local de radio, stadion, urmând ca din fondurile substanţial sporite ale viitorului oraş să se finalizeze chipurile reţelele de apă potabilă şi canalizare.

ORAŞ! Nucleul viitoarei metropole! Creşterea ameţitoare a preţurilor terenurilor agricole, astfel ca toţi autohtonii să devină rentieri milionari! Oportunitate majoră! Chilipir curat!

În primul rând consiliul comunal a stabilit, într-o adunare extraordinară plenipotenţiară, direcţiile strategice şi detaliile tactice, având ca punct de plecare alocuţiunea capului obştei:

– Bă neamule, a zis nea Jupuţ, primarul, e rost de fonduri extrabugetare, ăhă, Banca Mondială, Phare, UE, numai să fim pe fază. Albiliţă, preiei baia comunală, Bătăiaşu rezolvă monumentul că are biná… lasă intervenţiile pentru mai târziu! Coşcobane, e vreo problemă cu autogara? Dane, faci postul de radio, să-mi zici dacă-ţi trebuie vreo piesă, ceva! De stadion mă ocup eu, că e vorba de teren! Pentru, contra, abţineri?! Scrie, Ebenoiule, unanimitate, doar trebuie semnat! Hai, că avem şi alte treburi!

Spiritul progresului s-a strecurat în gospodării, printre problemele recoltelor, şeptelului, dărilor, sănătăţii, câte altele. Emulaţia întreprinzătorilor s-a moderat un pic la chestiunea finanţărilor; prima soluţie s-a aflat în taxa de tranzit – maşini, oi, turişti, orice trecere prin comună se transforma într-o sumă anume de lei. Chiar şi aşa, trebuiau idei novatoare pentru îndeplinirea baremului.

Meşterul Cobiliţă (Albiliţă era porecla moştenită de la tată-su zugravul) a propus şi a obţinut concesiunea „Casei comunale de naşteri”, clădire publică ce stătea oricum degeaba, pentru cuvenita metamorfozare. Domnul Bătăiaşu (patronul viitorului holding, în prezent asociaţia familială „ImperialConstruct” S.R.L., nea Lică pentru prieteni) a turnat o şapă taman lângă cişmeaua publică ridicată cu ocazia alegerilor locale, apoi a rămas în expectativă, comanda monumentului îl depăşea. Coşcoban a vorbit cu văruţul Andonie, să intervină la „Transnaţauto XXL” să pună cursa zilnică şi în week-end, că face sală de aşteptare la staţia existentă, extinzând-o în chioşcul abandonat al lui Mizin, ba chiar a invitat toată conducerea firmei la inaugurare, ceva extra ca promisiune. Dan radioamatorul a avut de ales între transformarea superheterodinei alcătuite cu nebănuite sacrificii în staţie de emisie-recepţie sau achiziţia unei scule profesioniste, ceea ce necesita timp de meditaţie şi studiu de fezabilitate pentru nea Jupuţ. Pauză!

Stadionul însă, ei da, era adevărata provocare, că nu se putea concepe fără echipă corespunzătoare. Pentru început echipa de oină redusă a şcolii generale a fost iute preschimbată în echipă de fotbal – „Prizara 001″… restul pe parcurs. Mirajul marilor campionate molipsise partea bărbătească, de la Bubaru care jucase la A.S. Funicularul (A Se Se Fu Te Te, sloganul de bun venit al adversarilor) şi Pumpiţer portarul până la moşnegii din vatra comunei ce tăifăsuiau rozând seminţe ungureşti ecologice (decorticate). Amenajarea făcea toţi banii dar mai ales rachiul, fiindcă depresiunea în care demarase lucrarea, fostă Balta Sărăriei, înnămolită mai an datorită secetei, era locul unde echipa năimită de săpători lipoveni (buldozerele cu barbă, că cine dintre localnici ar mai fi pus mâna pe cazma când îl aşteptau ofertele privatizaţilor citadini?) găsise un medalion de aur şi-l băuse zdravăn la „Leul şi cârnatul”, birt economic, descriind în felurite chipuri revelaţia descoperirii.

Dintr-o impardonabilă omisiune (cum s-a exprimat public parlamentarul fiu de comună), numele Prizăreni n-a fost trecut în decretul de avansare… probleme tehnice, concurenţa care nu doarme… dracul ştie! Adio!

Baia comunală s-a privatizat, sub formula „acţiuni de 1 euro” şi s-a metamorfozat în „Salon De Masaje Vigorante”, text însoţit de facerea cu ochiul, monumentul, la faza de postament, a fost numai bun pentru un chioşc de băuturi, autogara… păi autogara exista dinainte, iote ghereta şi stâlpul cu tăbliţă, postul local de radio a rămas în locuinţa lui Dan radioamatorul, unde fusese şi până atunci sub denumirea oficială „staţie de recepţie UUS”.

Fostul viitor stadion, ajuns groapă colectoare de apă meteorică (avea şi balta memorie protocronică), străjuit de baraca şantierului (o mizerie, dar ce bun adăpost a devenit mai târziu), a pus stăpânire pe memoria colectivă sub forma legendei comorilor de pe vremea Blajinilor. Nu se putea să nu treacă măcar o dată pe săptămână localnicii prin preajmă, pasămite cu treburi, mai ceva ca pe Corso. De-a dreptul îi trăgea aţa pe unii! De fapt pasajul era tradiţional, se vedea după îmbrăcămintea candidaţilor: la început cea bună, apoi cotidiană, apoi pestriţă de „second hand”, semn că începuse schimbarea sufletului, că trecerea devenea ireversibilă.

Îndărătul Arcului de Triumf (o pancartă semicirculară pe doi şarampoi) panorama depresiunii oferea alternanţa luciului de apă cu scurmăturile umane şi semiluna păpurişului. Câte un câine îşi legăna liniştit burta pleşuvă peste încreţiturile undelor… iar hăituiseră cu pietre şcolarii navetişti vreun rătăcit, nelăsându-l să iasă la liman. Dincolo de baracă iniţiaţii arătau desişul de păducel în care o târâse Sculău pe Angelica, chitit s-o violeze… atâta a miorlăit fata a iertare că i s-a făcut lehamite (asta el zice) şi mai târziu l-a bârfit că ce bou a fost… mare greşeală! După nici o sută de metri, canalul colmatat al fostei Uzine Electrice Experimentale (o roată de apă cuplată la un alternator de camion, invenţia de picnic a familiei Spoitoru), smârc taluzat, deviaţie din râul Caprei, primenit uneori la ruperile de nori, făcea turmele tranzitorii de oi să ocolească. Deosebirile subtile de sezon numai iniţiaţii le puteau percepe. Primăvara se înfăţişa năpârlită acolo, printre făgaşele naturale, vara sleia miasmele. Toamna întindea iluzia belşugului sub explozia buruienilor; pe lângă nucul de pe creastă se aciuau hoinarii, risipind coji dezghiocate. Venea iarna, zăpada înşelătoare se brăzda cu urmele săniuţelor, uscăturile combustibile erau tăiate fără cruţare.

Nu se ştia în ce constau comorile, dar sigur se aflau pe fundul apei, chiar mai adânc. Se zvonea că la un anumit nivel subacvatic se desluşesc puncte albastre şi apa se desface în şuviţe reci-calde. Mai apărea câte unul de sărea în groapa cu apă de ploaie şi lintiţă, speriind broaştele, dar ăştia erau amatori. Descântecul, în el se afla taina dezlegării, numai că pe acesta nu-l desluşiseră nici obişnuiţii locului. Zicea Ocneală orbul (dar cine se uita în gura lui?) că trebuie rostit de-a-ndoaselea unul din numele Necuratului, că aşa făceau bunicii ca să îndepărteze piaza-rea. Mai ştii? Poate de aceea bolboroseau unii bătând şleaurile!

Venea bunăoară instructorul auto (fără autorizaţie, fireşte, că era singurul) cu motorabla lui recondiţionată prin vopsire, reperabil datorită dârei vineţii de gaze ce plutea hăt după ora lui, apărea ciclic căprarul, de-şi făcuse ghidonul biţoaclei „Carpaţi” din coarne de berbec şi studia figuri de „mountain byke”. Dom’ învăţător făcea excursii tematice de ştiinţele naturii: pruncii mişunau după gâze şi reptile, el zugrăvea peisaje pe cartoane, nucleul unei posibile expoziţii, zicea. În sezon alerga după fluturi Nechiţel, fost sărac cu duhul, promovat aurolacul comunei ca oarecari subvenţii să fie vărsate intermitent de „Societatea pentru Ocrotirea Persoanelor Defavorizate” în contul comunităţii. Degeaba!

Dar veneau tot mai puţini, au prins să se rărească locuitorii, cumva i-a lovit dorul de ducă. Câte unul dispărea din localitate, semn că dăduse peste o bucăţică de comoară. Alţii anunţau că pleacă – ba la copii, ba la neamuri. Jumătate din consiliul comunal s-a dus aşa, pe nepusă-masă, într-o ţară caldă din comunitatea europeană, zileri. S-a surpat comuna, au început să apară figuri schimbătoare – azi erau unele, mâine-zi altele dar toate înţolite unisex.

Poate probarea descântecului a fost blestem pentru localnicii ahtiaţi, fiindcă din comună n-au mai rămas decât şapte fumuri, câteva suflete din acelea convinse că nu vor afla comori decât în ceruri.

MARIAN DRUMUR

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: