LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ion Marin Almăjan: „La cosit de oameni“*(povestire)

Vară. Fierbinte. În anul Domnului 1960.Duminica. La prânz. În cuină, la masa joasă, cioplită din bardă, pe scaune cu trei picioare şi ele cioplite  din bardă, bărbatul, muierea şi copilul îşi scufundă lingurile în strachina ciobită. În liniştea adâncă, ce bălteşte peste sat, sorbitul celor trei  domină încăperea. Prin uşa deschisă a cuinii se poate vedea fântâna cu roată acoperită cu şindrilă, curelnicul şi cocina, uşa grajdului, iar dincolo de gard părul bătrân trecut de suta de ani, cu trunchiul gros ,de care copilul îşi lipeşte adesea obrazul ascultând zumzetul dinlăuntrul său, iar mai departe pădurea, bătrână, adâncă, necuprinsă.

Poarta grea din stejar, scoate un geamăt prelung. Cei trei opresc mânatul lingurilor. Stau cu urechile ciulite, cu privirile aţintite spre colţul de unde ar trebui să apară oaspetele neaşteptat. Pietrişul scrâşneşte sub paşi grei de cizme butucănoase, de cizme militare, ferecate cu potcoave. Apar în formaţie. În frunte   brunetul, tuns perie, cu mustaţă luată scurt cu foarfeca, cu trăsături aspre,tăiate din piatră. Calcă hotărât, neşovăitor, ca şi cum s-ar  afla pe un teren cunoscut, familiar. În urma lui vin doi miliţeni, cu uniformele ponosite, strâmbe, aşezate pe ei parcă cu furca, în batjocură. Privirile lor aleargă hăituite în toate părţile, scormonesc colţurile casei, umbrele, uşile. Pe umăr,  adânc înfiptă în trupurile diforme, cureaua roasă a carabinei. În urma lor, şovăitor, cu capul plecat, târşindu-şi opincile de gumă încălţate peste ciorapii groşi din lână, îmbrăcat cu un laibăr jegos ce abia îi acoperă pântecul revărsat peste nădragii din doc , colectorul. Tot satul îl strigă Băşină. Nimeni nu-şi mai aminteşte de numele lui real. Doar activiştii de la raion îi spun tovarăşul Dumitru. După prenume.

Bărbatul întinde lingura, o cufundă în strachină, continuându-şi prânzul. Femeia şi copilul urmăresc împietriţi grupul oprit în uşă.

-Am venit să luăm cota de grâu cu care ai rămas dator statului, comunică sec, aspru, cel din capul grupului.

-Luaţi, dacă voi aţi semănat, răspunde bărbatul, printre înghiţituri.

Străinul îi face semn colectorului:

– Du-te , deschide poarta şi bagă cocia sub şupă.

Din nou se aude ţipătul porţii, tropăitul cailor şi  duruitul roţilor căruţei.

-Urcaţi în pod, comandă străinul. Prin ocnă aruncaţi în căruţă sacii cu grâu. Miliţenii se grăbesc să asculte ordinul.  Urcă scara ce duce spre  pod. Prin ocnă sacii cu grâul abia adus de la batoză scot un zgomot surd, când se lovesc de  fundul căruţei. Minutele se târăsc ca nişte bivoli răniţi. Unul din saci nimereşte în capul loitrei. Aceasta îl  spintecă . Şuvoiul de boabe aurii  curge amestecându-se cu pietrişul de pe jos, cu balega proaspătă a calului

-Asta-i tot , strigă din pod unul dintre miliţeni.

-Cum să fie tot? Mai căutaţi ! Precis că banditul a dosit  undeva grâul.

Trece un timp îngheţat, împietrit. Unul din cai bate nervos din copită. Undeva izbucneşte un strigăt de cocoş. Altundeva se aude un muget de vacă.

-N-am găsit nimic, tovarăşe comandant, strigă iarăşi miliţianul.Am răscolit fânul, paiele, nimic.

-Bine, acceptă străinul. Vom vedea…

Gazda a terminat de mâncat. Iese din cuină,  ştergându-se la gură cu podul palmei. E îmbrăcat cu izmene largi, peste ele cu o cămaşă ală,  largă la poale, pe pieptul căreia înfloresc roşii ”puii” cusuţi de mâna muierii.

-Aţi luat tot? Aţi căutat bine  nu mai e şi altul ?întreabă neutru.

Căpetenia îl priveşte  surprins. Ţăranul acesta trunchios, calm, mult prea sigur pe sine, îl nelinişteşte

-Voi l-aţi semănat? mai întreabă omul. Voi aţi arat, voi aţi secerat? Pe pământul vostru a crescut?

Ultimele vorbe şi-au pierdut  cumva înţelesul. Gazda a intrat în grajd, lăsându-i nedumeriţi pe cei patru. Miliţenii îşi scuturau de păianjeni uniformele ponosite, străinul aprinsese o ţigară şi părea să aştepte încuviinţarea din partea gazdei ca să plece cu cocia plină de grâu.

Gazda a apărut în uşa grajdului  cu o coasă. O ţinea de parcă se pregătea să cosească. Câteva secunde s–au cântărit din priviri, el şi străinul. Apoi omul s-a năpustit  asupra lui. Coasa a şuierat prin aer bucuroasă să taie carne de om…

*Înainte  să se facă colectivizarea agriculturii din Republica Populară Română puterea comunistă a hotărât ca fiecare ţăran să predea  cote ( un bir) din aproape toate produsele  obţinute de acesta din gospodăria proprie. Adesea recolta de grâu, de porumb, carnea de pasăre sau de vită nu-i ajungea să-şi plătească cota. Cum datoria faţă de stat era o datorie ”patriotică ” săteanul fie se împrumuta, fie cumpăra, dacă avea cu ce Dacă nu lua drumul închisorii. Întâmplarea acesta, care  s-a petrecut în realitate,  m-a obsedat încă din acei ani. N-am avut curajul s-o scriu atunci. O scriu acum, deşi sunt convins că pentru mulţi va părea o poveste oarecare din celălalt veac…

ION MARIN ALMĂJAN

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: