LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Gheorghe Postelnicu: „Forever“

Lui Dimitrie

EXISTĂ  oare ceva mai trist decât un tânăr de 24 de ani într-un cărucior cu rotile ?

Adrian a locuit 15 ani în Minnesota, până când i-au murit părinţii într-un accident de automobil, El a rămas singur prin clinici de recuperare, apoi statul american a fost de acord să-l încredinţeze bunicilor din România. Vorbeşte cu greutate şi cântă nişte cântece de jale cu un fel de chiuituri. E un tânăr zdravăn, cu ochii negri ca ai unei păpuşi africane. Un român autentic din SUA. Ambasada îi trimite reviste şi cărţi. Îşi dă examenele la universitate prin corespondenţă. Se va întoarce acolo? Pentru bani. Noi ai cui rămânem? Ai lui, „forever”.

E bine că cele mai cunoscute cărţi ale omenirii sunt reeditate în forme  prescurtate şi în desene animate. A fost odată ca niciodată, că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. De atunci, viaţa a devenit un joc în care fiecare dă ceva de care ceilalţi au sau nu au nevoie. De cele mai multe ori sfaturile şi vorbele de bine îţi intră în sânge şi distrug globulele albe, La o adică, nici cele roşii nu mai sunt aşa multe, când treci lama de ras peste vene. Dacă nu te-ar opri strămoşii, ai face nu ştiu ce prostie.

Mii de gânduri. Doar vreo două-trei supravieţuiesc. Nimic nu e imposibil din leagăn sau din cărucior.

După ce se înserează, stă multă vreme afară.

—Mă uit la partea întunecată a cerului.

Plânsetul unei bufniţe răsună peste sat. Adrian încearcă să pună totul într-o ramă neagră care să-l separeu de trecut. Până la urmă, lumina vine dintre frunze. E lumea adevărată.

—Aerul lucrează pentru mine.

—Totul e să ai răbdare.
O lume multicoloră umplea sala de aşteptare a aeroportului. Razele asfinţitului se luptau cu o pâclă portocalie înainte de a cădea pe vârful turnului de control.

Ţine-te tare!

Adrian este de nerecunoscut. Obrajii lui au un roşu pătat cu un fel de galben spre locul în care ar trebui să se afle urechile. Viorica strânge buchetul de frezii dintr-un instinct în care mă trage şi pe mine. Băiatul zâmbeşte neomenesc prin buzele croite din transplanturi. Îmi port privirea pe alte părţi ale corpului şi mă întreb care sunt proteze şi ce e adevărat şi viu în trupul pe care altădată îl purtam pe umeri, pe şaua calului, pe ghidonul bicicletei.

Umbra asta nu e bunicul? I’m sorry. Nu e nimic de capul lui. Poate părul, dar păcat că e atât de alb, şi sprâncenele. Baba burtoasă cred că e bunica. Zâmbeşte tot timpul. O fi tâmpită? Nu trebuie să mă iau după zâmbet.

O.K. Eu sunt Adi, şuieră băiatul.

—Noi suntem bunicii tăi. Maia şi taiu.

All right, all right!

Înviorat de prelungirile trupului său, întrezărea în făpturile îmbătrânite originea şi devenirea sa. De aici încolo toate sunetele vor merge spre cuvânt, dar cuvintele se schimbaseră şi va trebui regăsite.

Viorica cheamă timpul care îi aduce zeci de imagini. În faţa acestei apariţii copleşitoare simţi o ciudă cum nu mai încercase din anul pierderii singurului nostru copil.

—Bieţii de noi!

What?

Viorica: Slavă Domnului că…

Adrian: Ce mormăi?

Viorica: Vorbesc singură, mamă.

Ce oboseală să creşti copii, apoi nepoţi. Îi pare rău pentru acest gând şi începe să-l acopere cu altul. Caută prin viaţă ca printr-un dulap cu vechituri. Sunt obosită. Ce obosită sunt! Se uită spre apus, dar soarele nu se mai lasă privit. În ochii ei se oglindeşte un astru stins. Ea ştie că suntem doi. Rămânem doi. Umbrele noastre sunt lipite în aceeaşi inimă, desenând un monstru cu două capete şi patru braţe.

You, old man, vrei o ţigară?

—Nu fumez, dar nu ne deranjează fumul.

—Eşti emoţionat?

—Eu? Nu ştiu. S-ar putea. Astăzi…

—Ai vrea să conduc eu?

—Doamne fereşte!

—Începem o viaţă nouă!

Şi, într-adevăr, am început. Apă curentă. Încălzire centrală. Calculator. Internet. Telefoane mobile. Au dispărut încet-încet dezordinea şi stinghereala din casă. Nu fără greutate, a dispărut şi învălmăşeala din capul meu. Locul îmi palce din nou şi mie; încep să am melancolii.

Stăm zi şi noapte lângă el. Asta gândim şi asta facem. Îl scot afară, îl înfăşor într-o pătură. Pisica şi câinele nu-l părăsesc o clipă. Visez că merge singur, cum pe faţă îi creşte o piele nouă şi fire de păr, arătând ca bărbaţii.

Unii au impresia că singura avere a omului sunt copiii. La 30 de ani, Viorica ar fi renunţat la orice, chiar şi la o parte din viaţă pentru a avea un copil. Cu ce s-a ales că la 32 de ani l-a adus pe lume pe Ştefan, numai ea poate mărturisi. Adevărul este că următorii 25 au trecut cu toate nimicurile copilăriei şi adolescenţei băiatului care a devenit, la rândul lui, tată. Eu plecam dimineaţa şi veneam seara. Între noi a fost un perete în spatele căruia Viorica vorbea, râdea, plângea, dar astea nu se vedeau şi nu se auzeau. Se ştiau în cer. Nici nu cred că are alte amintiri, deşi într-un sfert de secol am tăiat 30 de porci, am avut d mai multe ori grindină şi de câteva ori a fost secetă. Casa a avut nevoie de mai multe reparaţii care au înghiţit muncă şi bani, dar toate astea pe ea au lăsat-o indiferentă. Pe primul plan erau lecţiile lui Ştefan, oreionul, sinuzita, viitorul lui.

Dar nepotul?

Pentru el, Viorica s-a pensionat înainte de vreme. Ca să aibă timp să-i sterilizeze biberoanele, să-i facă baie. Să-l ducă la grădiniţă, să-l înveţe cântece şi poezii. Obişnuită să vorbească încet, ca să nu-i supere pe ceilalţi, nici vocea nu i se mai aude bine. Parcă sună slab şi îndepărtat. Eu? Ce să spun? Alegeam orezul, râşneam cafeaua, mulgeam caprele, şi făceam multe alte lucruri. Am trăit bine până când au plecat peste ocean. Frumoşi, integri, încrezători.

—Nu ne e teamă! spuneau, cu emfază, la plecare.

Pentru ei zidurile se prăbuşeau, îngerii cântau, viaţa se schimba. Plutea în jurul nostru, la Otopeni, o aromă de eter şi de leuştean. Ceva amar şi ameţitor. Razele străpungeau perdelele şi se aşezau pe muchia geamantanelor. Să creşti un copil, apoi un nepot sunt lucruri pe care merită să le faci. Dar cine nu face azi aşa ceva?

După 14 luni a apărut un zvon limpede de viaţă, un ecou care ne-a făcut dintr-odată să  credem că vedem un film. Nici forţa munţilor, nici tenacitatea apei nu treziseră în sufletele noastre atâtea sentimente. Adrian a făcut câţiva paşi pe lângă zidul casei, ajutându-se de mâini, dar mai mult de cioturile din proteze. Dezorientat ca un copil rătăcit. Ca un copac rupt de vânt. În vremea asta s-a lăsat înserarea. O umbră vânătă acoperea încet lumina. Pe cer creşteau stele albe. Am nevoie de mai multe clipe ca să le desluşesc.

Adrian stă acum în picioare, cu palmele încleştate de barele căruciorului. Pe frunte are şuviţe de păr îmbibate cu sudoare. Uriaş în avântul unei superbe renaşteri. Mai erau şi alte lucruri pe care se ferea să le recunoască. Învăţase să vorbească cu păsările şi cu animalele care veneau lângă el. Ele au mutat paravanul din faţa minunilor, l-au scăpat din strânsoarea calculatorului şi a revistelor pentru care devenise o pradă uşoară.

De aici încolo pot reînvia jocuri, prietenii, călătorii, iubiri. Mai târziu va fi stăpân pe senzaţiile provocate de dans, de sărut, de alergare, după cum va regăsi orori, ciudăţenii, miracole. Îşi va recăpăta controlul asupra luminii şi universului.

—Cum e să stai în cărucior 30 de luni?

—Te face mai bărbat.

—Cum?

—Pot vorbi mai convingător despre una şi despre alta.

—De exemplu?

—Despre Isus, despre rai, despre iad.

—Şi acum?

—Pe moment, vreau să înţeleg de ce nu mi-e somn.

Au mai trecut şase luni. Adrian se poate ridica singur. Merge binişor. Are mustăcioară. După moartea soţiei, mie mi-a crescut barba ca o dalie albă. Omul înfloreşte la bătrâneţe, când îi trebuie atâta curaj ca să trăiască…

—Trăim ca să ne aducem aminte, spunea Viorica.

I’m sorry, i’m sorry…

Un vânticel de seară scărmăna pomii şi se ivesc sfioase stelele. Bezna vine încet din pădurile din jur, de la miazănoapte de pe gorganele cu tei de la miazăzi din nifonele cu pini. Primii lilieci iau cu asalt grădina. Toate par împăcate şi la locul lor, iarba şi florile, aerul de primăvară şi cărăbuşii cafenii. Sufletele pământului se reped să scormone văzduhul, să-l sfâşie înaintea altora, şi lasă pe cer, până când apare luna, nişte oase albe, sprijinind primele constelaţii.

La sfârşitul lui august, călare parcă pe o balustradă,  Adrian galopează spre trenul personal. Este nespus de frumos. Nu contează cum arăta mai înainte. Am uitat. De ce se întoarce în Minnesota? Acolo sunt patinoare, de-aia. Şi bazine acoperite. Şi Nelly de pe Internet.

Dar eu rămân al lui. Forever.
Din volumul „14 POVESTIRI”

Un comentariu »

  1. Frumos! Ideile au o anumită ordine care lasă proza de acest fel să respire liber şi să ducă în mod natural epicul spre deznodământ.

    Comentariu de nica | septembrie 21, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: