~Gheorghe Postelnicu: „Deputatul“

AVOCATUL vorbeşte ca un învăţător. Dacă în sală s-ar afla o tablă, nu m-ar mira să înceapă să scrie probleme sau ortograme. Când ridică tonul, strânge uşor pleoapele, pentru a demonstra că, ceea ce se întâmplă cu clientul său nu merită privit, ci înţeles temeinic. Ţine de amândouă capetele un creion, ca şi când l-ar putea rupe în orice clipă, în asta constând forţa argumentelor sale. Fostul învăţător pare să cumpănească bine vorbele. Din această cauză, între sprâncene i s-a format o adâncitură, şi pe chipul său alunecă o umbră. Îmi pare rău de el.

Procurorul, un tânăr delicat, cu o chelie cafenie ca ciocolata cu lapte, este palid şi cam tras la faţă. La urma-urmelor, nu e o nenorocire să cheleşti, doar suferim cu toţii de câte o boală. Cerul, neted ca oglinda. Spre miazănoapte, nişte creţuri de un cenuşiu fantomatic. Şi de tânărul procuror îmi pare rău.

Cât a vorbit el, răsfoind cărţi groase, avocatul făcea pe sub masă nişte mişcări cu vârful pantofului, de parcă ar fi şters scuipaţii de pe parchet, sau ar fi stins mucurile de ţigară. Când i s-a dat din nou cuvântul, s-a ridicat brusc, dar nu a început să vorbească imediat. Mai întâi s-a uitat pe fereastră, mişcând uşor buzele: aveam impresia că numără maşinile din parcare. Îmi place să-l ascult şi bucuros mi-aş petrece multă vreme în preajma lui, dacă asta nu m-ar costa o groază de bani. Are şi talent la desen. Până ne-a venit rândul, a făcut schiţa unei vile cu balcoane largi, cu grădină şi alei . A pus fântâni arteziene şi o antenă parabolică . Atunci când preşedintele de şedinţă a început să moţăie, a montat porţile din fier forjat, probabil acţionate prin telecomandă.

— Prietenia? Pe malul gârlei sau pe o bancă în parc, mă previne el.
Deputatul adunase pământ de peste tot, aşa cum aduna grăsime sub bărbie. La judecătorie nu venise niciodată. Era pufos ca o omidă şi tot ca o omidă se răsucea, încât te umplea de scârbă. Ce vrei de la mine? l-am întrebat. Pleacă, du-te omule, dar larvele se deplasează cu greutate, ca şi omizile verzi. I-am pus mâna în piept. A sărit şoferul lui. Cu el am avut mai mult de furcă. Au dreptate cei care spun în sat că, dacă e cineva în stare să obţină ceva, acela e deputatul, iar, dacă trebuie făcută o donaţie importantă la biserică, tot el o face.

Nu cumva ei au scos legile? Nu ei au împărţit lumea? Şi astea le-am spus judecătorilor, dar nu cred că asculta cineva. Doar avocatul, care îmi făcea semne să mă opresc, dar trebuia să le-o zică cineva odată. Procurorul a cerut de la un an şi şase luni la trei ani. Foarte minuţios când e vorba de detalii, afirma întruna că el este apărătorul legii. Care legi?

l-am întrebat, şi preşedintele a ameninţat că evacuează sala şi l-am lăsat să bată câmpii, urmărind un gărgăune care intra şi ieşea pe fereastră, până când s-a prins în nişte pânze de păianjen, între drapelul naţional şi stemă. În această întâmplare nu mai era vorba de o dispută juridică, precum între magistraţi, nici de una lăuntrică, aşa, ca între mine şi deputat, ci de o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Pe la ora trei s-a citit hotărârea: un an şi jumătate. Cuvintele sunt duse în stradă de elicea ventilatorului, amestecate cu huruitul motoarelor, cu ciripitul păsărilor. Un porumbel cenuşiu s-a apropiat de fereastră, dar mai mult n-a putut face, tocurile având gratii dese. Avocatul caută sprijin pentru capul său mare. Îmi spune să nu ne descurajăm, deoarece sentinţa nu este definitivă.

—Nu-i nimic, nu-i nimic. Rămâne Curtea de Apel, poate şi Curtea Supremă.

M-am abţinut să-l contrazic, omul părând în acele clipe sub înrâurirea zeiţei legate la ochi. Oricum, mă consideram în câştig: cu puţin timp înainte, aflasem că nu mai aveam de trăit decât şase-şapte luni. N-aveam niciun motiv să-i strâng mâna fostului învăţător şi nici să întorc privirea spre clădirea ponosită. Acolo unde au loc chestii de-astea, nu e bine să rămâi. Am luat soarele în spate şi am plecat la gară.

Este foarte cald şi în trenul personal, dar şi asta mă lasă indiferent, la fel ca dealurile roşii, lunca sufocată de crivină, apa râului care părea coada unui crocodil. Dacă ar fi trebuit să inventez eu povestea, aş fi găsit alte nume decât Popescu şi Ionescu, aşa cum îi cheamă pe avocat şi pe procurorul chel, sau Zizi Popa,  ca pe deputat. Aş fi dat nume cu rezonanţă locală, cum ar fi Chira, Ştirbu, Jarcă, încât cititorul să-şi poată spune: „Aşa trebuie să fie” sau „Aşa trebuie să arate.”
—Pot fi un mare ticălos, recunoaşte Zizi.

Un păr negru şi des îi umple faţa, nările, gâtul.

—Pentru mine, oamenii sunt de două feluri, a continuat el.

Şase luni. Cel mult şapte. După care…Soţia nu ştia asta. De-aia a insistat să vorbesc cu deputatul, deşi eu ştiu că nu e nevoie să-mi spună alţii ce să fac. Nici ea, nici doctorii. Lor poţi să le dai totul, nu pot face minuni, dar sunt în stare să ia bani şi de la morţi. Bănuiam eu de unde vine usturimea. Dacă adaug şase luni la 49 de ani, nu se fac nici 50. Totuşi sunt un om bătrân, trecut bine în a doua parte a vieţii. Cine să ofteze după mine? Dragoste nu există. Nici dragoste, nici părere de rău. Nimic. Un român, un bădilean, un contabil, care a crezut în ce a fost învăţat să creadă: în nimic. În Dumnezeu? Asta-i bună! Să stai cocoşat în faţa icoanei, atent să nu-ţi alunece ochelarii spre vârful nasului…

—Sunt indivizi care îşi văd de treabă, şi alţii care se răscoală. Între aceştia din urmă se găsesc recuperabili, dar şi încăpăţânaţi care merită să facă închisoare pentru faptele lor.

„Arată bine”, a apreciat de multe ori nevastă-mea, enervându-mă de fiecare dată. Soţia mea e o femeie de treabă şi eu o iubesc. De ce-o fi insistând să mă împac cu Zizi Omidă? Şi cu pământul pierdut şi cu o condamnare? dar nu pot să vorbesc prea mult despre toate astea, ca să nu ne supărăm. Când ne întâlnim seara acasă, Violeta mai curând îmi povesteşte despre elevii ei din clasa a VIII-a şi uneori reuşesc să mă prefac amuzat. Haine ca ale ei, mamele elevilor n-ar purta în ruptul capului. Încep s-o mângâi şi îi spun că nu e chiar atât de greu să fii profesoară de chimie. Ea crede că am devenit răi cu toţii, poate şi eu, fără să-mi dau seama. Atunci mă supăr şi partea de jos a corpului îmi amorţeşte. În definitiv, ce ştie ea despre mine?

Abia la o săptămână de la proces am acceptat să merg la deputat. De ce n-o fi venit ea, doar spune că arată bine. Nu-i adevărat că toţi oamenii sunt ticăloşi. Unii au rămas blânzi. Cam puţini şi greu de găsit. Unul dintre ei este Violeta şi-mi pare rău când o supăr. „E important pentru tine să te împaci cu el. Aţi fost colegi, aţi copilărit împreună, aţi…” Mi-a strâns degetele, dar durerea am simţit-o mai jos, în zona ganglionilor.

E uşor să spui: n-am nevoie de nimeni. Ba chiar e bine, ca să nu-ţi faci după aceea reproşuri. Soţiei nu i-am spus nimic de durerile mele, aşa că ea nu ştie cum stau lucrurile. Poate că nu şi-a dat seama că ies noaptea afară de multe ori, altfel m-ar întreba: „Ce e cu tine?” Ea are un somn liniştit. Desigur, i-au mai apărut riduri pe faţă şi ţine uneori buzele strânse. Şi părul are destule fire albe. Nu multe. Altcineva n-a observat, dar eu văd bine.
—Locul de casă face mai mult decât nişte şuturi în fund, apreciez eu.

—Ne putem împăca.

—În ce fel?

—Să-mi cazi la picioare.

—Cum? mă reped eu la el.

—O singură dată. Mă rogi în genunchi să te iert.

Cel mai bine ar fi fost să nu-l iau în seamă sau să plec imediat. De felul meu sunt liniştit, dar nemernicii mă scot din fire. Iată explicaţia pentru care i-am răsturnat tava în poală. Sandvişurile şi cafeaua i-au pătat cămaşa şi pantalonii. Nici măcar nu credeam că mai sunt în stare de aşa ceva. Am scos batista şi am încercat să-l curăţ. Mutra lui speriată mi-a făcut milă. Lasă! Habar n-are el că pe lumea asta sunt copaci şi iarbă, lacuri cu peşte, căsuţe liniştite. Casă e asta în care stă el? Pe mine mă văd şi astăzi bătând cuie, tăind scânduri, tencuind pereţii. Două camere şi o bucătărie mi-au fost de-ajuns până la 49 de ani. Cicatricele de pe corp sunt amintiri ale călătoriei mele prin viaţă.

Fă aşa şi aşa, lasă-l în pace pe Cutare, se trezesc unii spunând, încât ajungi să-i ocoleşti. Dacă ar fi oamenii făcuţi ca să asculte toate sfaturile, am umbla cu toţii goi ca Adam şi Eva. M-am enervat prea tare. Usturimea se schimbă în durere profundă şi mă ia cu ameţeli. Plec împleticindu-mă.  Şase luni începând de astăzi sau de când am fost la policlinică ?

Vor veni să mă aresteze mai înainte sau între timp vor afla că nu mai sunt aici. Şi într-un caz şi în altul, totul va dispărea: recamierul, crivitalul, caprele, eu.  Există lucruri mai importante şi la ele m-am hotărât să mă gândesc începând de mâine. Datorez această luciditate unei rafale de vânt care a smuls frunzele pălite din copaci şi le-a aruncat pe jos. Nu contează cine vine mai întâi ; mă voi descurca într-un fel sau altul.

GHEORGHE POSTELNICU