LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~George Popa: „Homo intellectualis“

Blaise Pascal distingea două modalităţi de percepere şi înţelegere a existenţei, a lucrurilor: spiritul geometric şi spiritul de fineţe Activitatea spiritului geometric corespunde raţiunii, iar cea a spiritului de fineţe corespunde   intelectului – al unui intelect sensibil, în înţelesului formulat de Magister Eckhart: „Există o inimă a intelectului”.

Raţiunea, spiritul geometric lucrează cu ajutorul principiilor, al definiţiilor, al abstracţiunilor, priveşte imaginarul speculativ, adevărul matematic, – în timp ce spiritul de fineţe, intelectul, are văzul deschis spre real, şi anume, realitatea „fină, delicată”; se bazează mai mult pe vibraţia cognitivă şi simpatetică a sufletului. El înţelege vertical, cu intuiţii „d’une seule vue”, pe când spiritul geometric operează pe orizontală prin raţionamente  succesive. Astfel, domeniul spiritului geometric, al raţiunii sunt ştiinţele, domeniul spiritului de fineţe sunt religia, poezia, artele, misterul.  Spiritele ideale, afirmă Pascal, îmbină ambele modalităţi de a înţelege lumea, unilateralitatea fiind „absurdă”. La polul opus se situează „spiritele false”, care  nu posedă nici spirit geometric nici spirit de fineţe.

De observat că în accepţia curentă există o deosebire de nuanţă între intelect şi raţiune. Raţiunii o se atribuie o  activitate mai curînd rece, riguroasă, preponderent principială, în timp ce activitatea intelectului implică  o nuanţă de rafinament spiritual, de tensiune ideatică superioară. Intelectul este vizionar, pe când raţiunea este infirmă, scrie Kant.

Aşa se explică  aserţiunea lui Leonardo da Vinci: „Pasiunea intelectuală este superioară senzualităţii”, conceptul lui Spinoza privitor la   iubirea lui Dumnezeu – Amor intellectualis Dei, iar Joseph Winckelmann,  legând intelectul de ideea de sublim, recomanda pictorilor “să-şi înmoaie penelul în intelect”.

Şi iată cuvîntul lui Platon, care consideră că intelectul este cel care poate cunoaşte realitatea ultimă : „Există un loc supraceresc pe care pînă acum nici un poet nu l-a putut cînta şi nici unul nu-l va putea cînta vreodată… Căci el este realitatea adevărată – fără culoare, fără formă şi de neatins ; doar obiect de  contemplare de către pilotul  sufletului care este intelectul”. (Fedru 247c).

Hipostaze şi definiri ale intelectualului

Termenul de intelectual a fost şi este încă mult discutat în legătură  cu afacerea Dreyfus, plecînd de la care  s-a instituit  ideea conform căreia în definirea intelectualului intră sine qua non angajarea directă socială. S-a mai afirmat că intelectualii au apărut odată cu Voltaire, Diderot, Rousseau, Chateaubriand, Hugo, Michelet ş.a. În realitate, ideea de intelectual şi cuvîntul definitoriu  au fost formulate pentru prima oară de Petrarca, iar apariţia sa a avut loc cu mult mai înainte de a se imagina termenul, şi anume, în Grecia antică.

Dacă  intelectul este funcţia spirituală cea mai înaltă a  omului, întrunind viziunea şi cultivarea valorilor, nobleţea minţii şi capacitatea creatoare, Grecia antică a cunoscut acea miraculoasă densitate de mari „intelectuali”, creatori ai culturii europene – de la Thales şi Empedocle la Platon şi Aristotel, întemeietorii filozofiei; de la Eschile la Aristofan, care au pus bazele tragediei şi comediei; de la Esop la Pindar, întemeietori ai diverselor  genuri de poezie ; de la Fidias şi Praxiteles la Lisip şi Polyclet. care au creat acea formulă unică a plasticei tridimensionale imaginînd „secţiunea de aur”, „proporţiile divine”, canon irepetabil mai tîrziu  etc. Locuitorii Eladei au dat naştere la acea viziune a intelectualului, în care gîndirea  şi fapta creatoare făceau una, constituiau formula lor de viaţă, de inserţie în univers.

În Evul Mediu criteriul de intelectual consta în exerciţiul gândirii metafizice cristianice filtrat prin filozofia aristotelică. „Umanistă” prin excelenţă pentru acel timp a fost catedrala unde omul se întîlnea şi se confunda cu suprema sa proiecţie cosmică – divinitatea. În acel context, se detaşează celebri intelectuali liberi. Astfel, Dante  şi Eckhart şi-au luat mari libertăţi faţă de dogmatismul religios şi au  făcut apologia lirică – primul a iubirii pămînteşti îndumnezeită, celălalt a demnităţii divine a omului, mergând pînă la ideea că omul se autocreează ca Dumnezeu, identificîndu-se cu el. Pe de altă parte,  Boetius şi Giordano Bruno s-au situat  foarte înalt ca tensiune a gândirii, în apex mentis, ultimul imaginînd libertatea metafizică, spirituală ca zbor nelimitat al intelectului „dincolo de ceruri”, model la care s-a gîndit şi Eminescu.

De partea cealaltă a Europei, în Persia, Omar Khayyam oferă un exemplu de intelectual complet. Filozof şi poet, el a fost totodată matematician astronom şi medic, adică om al  faptei ştiinţifice şi sociale. Acestea toate, alături  de o viaţă petrecută în desăvîrşită nobleţe. Robaiyatele sale constituie un compendiu paradigmatic privind înţelepciunea în viaţă : a fi lucid de vanitatea existenţei, dar totodată să te bucuri la modul poetic de ceea ce îţi oferă frumosul naturii şi al vieţii.

Prin termenul de „intelectual”, imaginat de Petrarca, autorul Sonetelor înţelegea independenţa de gândire consecutiv desprinderii de totalitarismul religios, părăsirea Evului Mediu cînd domina obsesia păcatului adamic, pentru ca, în schimb, omul să se bucure de viaţă. Alături de prietenul său, hedonistul Boccaccio, Petrarca face  deschiderea spre umanism, Florenţa devenind  centrul principal al Renaşterii timpurii. Modelul ideal de intelectual a aparţinut Greciei antice şi Renaşterii. Mediul spiritual de largă respiraţie a făcut posibilă arteziana de genii din cele două epoci.

Kant, în Critica puterii de judecare, defineşte conceptul de intelectual – echivalent cu om superior – pe de o parte, prin latura etică: „Dar numai moralitatea îl face pe om să fie scop ultim, căruia toată natura să-i fie subordonată teleologic”, – iar pe de altă parte, prin voinţa comunicării bucuriei spirituale: „Căci om nobil e considerat cel care este dispus şi este în stare să comunice plăcerea sa şi altora, şi pe care un obiect nu-l satisface dacă nu poate simţi plăcerea pentru el în comunicare în baza unui contact originar, dictat de însuşi faptul de a fi om. Posibilitatea universală a comunicării frumosului îi măreşte valoarea la infinit …promovarea a ceea ce cere înclinaţia naturală a fiecăruia.”

Hölderlin şi Herder consideră că   experienţa poetică, cea prin care are loc reîntemeierea superioară a vieţii înălţînd-o către o idealitate axiologică,  reprezintă factorul catalizator al formării unui intelectual.  Ideologiile intelectualului au ca bază cultivarea valorilor absolute – adevărul binele, frumosul, sublimul.

Jacques  Julliard şi Michel Vinock (Dictionnaire  des intellectuels français, Seuil, 2002) definesc intelectualii ca fiind organizatorii de opinii ce conduc societatea, apărătorii valorilor universale împotriva părerilor partizane. Pentru Eduard Drumomd, a fi intelectual însemnează a avea o concepţie profundă despre lume şi despre ordinea socială, o viziune clară şi operaţională despre rolul jucat de fiecare, potrivit capacităţilor şi funcţiei sale. El posedă curajul opiniilor proprii,  curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Régis Debray vorbeşte de trei calităţi ale unui intelectual :  aptitudinea  de a-şi exprima poporului său concepţiile – efectul Mirabeau ; capacitatea de a emite un cuvânt  care depăşeşte individualitatea proprie, pentru a enunţa universalul – efectul Goethe;  abordează subiecte care depăşesc  domeniul personal de competenţă,  în numele adevărului – efectul Gorgias.

Jean-François Lyotard distinge trei funcţii ale intelectualului: intelectualul propriu zis, implicat social prin crearea unui limbaj de cuvinte şi probleme care interesează viaţa tuturor; cercetătorul, care descoperă o idee ce lipsea contextului ştiinţific universal ; visătorul, care caută în scrieri anterioare un „cuvînt suveran”, consonant cu meditaţiilor sale.

Joël Roman include în “figura de intelectual unificată” –  universitarul şi jurnalistul. Precizează însă că  exsită un divorţ crescînd între viaţa intelectuală  şi cea universitară prin faptul că aceasta din urmă tinde să formeze doar specialişti unilaterali (“pseudouniversitarii” lui Charles Peguy), deşi universitarul ar trebui să fie intelectualul de prim ordin, adică posesor al unei culturi “universale”, care îl face să vadă generalul şi nu particularul, fapt ce îi conferă o responsabilitate particulară faţă de societate. În ce priveşte jurnalismul, aici pîndeşte riscul corupţiei de ordin politic. Consecutiv,  afirmă J. Roman, jurnalistul devine o formă degradată a intelectualului. Acest fapt demonstrează că nu spaţiul public crează intelectuali.

Concluziv, s-a vorbit despre trei clase care domină scena  socială:  intelectuală, mediatică, politică : intelectualul este emanatorul de idei care pot călăuzi societatea, mediaticii le comunică şi le comentează, iar politcienii au rolul de a le aplica.

Criza intelectualităţii

Actualmente, o preocupare curentă dând naştere  la întrebări, explicaţii, încercări de a găsi soluţii, este constituită de „criza intelectualităţii”, „dispariţia sa mondială”. Către finele sec XX intelectualul a fost declarat o „fosilă depăşită”. O serie de factori au fost invocaţi în cauzalitatea  acestui fenomen.

Două  „molime”, afirmă  Jean-Marie Domenach (Enquêtes sur les idées contemporaines,  Seuil, 1987), şi anume, marxismul şi freudismul, au contribuit major la regresia intelectuală a individului. Marxismul a acţionat prin discreditarea religiei, ceea ce a dus la „pierderea instinctului cerului”, de care vorbea Mallarmé, la desacralizarea lumii şi la centrarea consumului material în viaţa umană, adică la ceea ce  Nietzsche, vorbind de omul sclav al digestivului, denumea  homo manducans (mîncăul). În ce-l priveşte pe  Freud, acesta a fost unul dintre principalii iniţiatori ai marasmului moral actual printr-o „filozofie  ruşinoasă care îşi bate joc de filozofie”, cum afirmă acelaşi Domenach, exploatarea pseudoştiinţifică a instinctului sexual, înclinaţia hormonală cea mai la îndemînă, mai obsesivă, absolutizînd-o şi generînd psihoza permisivităţii erotice pervertite şi nelimitate;  de aici explozia sexomaniei în societate şi în producţiile culturale – proză, poezie, teatru, arte plastice, mass media – cinematografie în primul rînd. – adică la ceea ce Eminescu anticipa vorbind de  „pornocraţie”. Or, invazia lui homo manducans et pornocratus nu mai putea lăsa loc intelectualului.

Astfel – schematic vorbind – de la cultura cerescului din arhaic – model Ghilgameş şi Mioriţa, urmată de cultura etajului cerebral – model anticii greci şi Renaşterea, trecînd apoi cu romantismul la nivelul inimii, acum „cultura” a coborît subombilical. S-au adăugat o serie de alţi factori :

– decăderea educaţiei în şcoli datorită ignorării sau discreditării autenticelor valori spirituale, la care se adaugă penuria modelelor de dascăli cu serioasă formaţie intelectuală şi har didactic, începînd cu şcoala primară şi terminînd cu  universităţile ;  iar cartea şcolară la diversele nivele suferă prin superficialitate, lipsa informaţiei riguroase, înlocuită cu rezumate, „pilule”, digests, propuse a fi uşor digerabile ;  a şti să înveţi pe altul presupune o mare responsabilitate  profesională şi etică ;

– media operează. pe de o parte,  prin faptul că se ocupă  de  cultura de consum, industria divertismentului ieftin, vulgaritatea pînă la obscenitate ; pe de altă parte, prin acţionarea ca o maşină de defăimare, de calomniere, jurnalistul pretinzîndu-se  un fel de procuror radical, de justiţiar absolutist ;

– politica,  factor major în pervertirea noţiunii de intelectual ;  amputat etic, intelectualul devine servilul politicului, al unor interese de grup ; are loc  caricaturizarea profilului său prin fuga de singurătatea creatoare  în favoarea expunerii publice gureşe – vedetismul  TV necesar şi suficient pentru a demonstra identitatea de intelectual, indiferent de ce debitează, de frazele filozofarde, cu verdicte definitive ; eseismul jurnalistic a luat locul autenticei gîndiri filozofice ;

– în ciuda invaziei neobişnuite  a editurilor, cartea este tot mai puţin citită, exceptînd literatura, sexofilă,  consacrată  prin premii Nobel şi naţionale; în schimbul cărţii, se preferă  internetul, unde informaţiile sunt aproximative sau chiar eronate, fiind postate de multe ori prin amatorism ; în spaţiul numeric narcisismul, fabricarea online de autori, indistincţia, dizolvarea ideii de originalitate şi proprietate intelectuală, fluctuenţa, instabilitatea textelor constituie tot atîţia factori creatori de pseudointelectuali;

– datorită consumului producţiilor subculturale, care au confiscat cartea, arta şi media,   are loc nivelarea, pierderea individualităţii, a personalităţii, prin pervertirea omogenă a „gustului”, a receptivităţii culturale.  În acest timp intelectualul autentic a devenit cavalerul tristei figuri al idealităţilor, izolat, exclus  social prin invazia ariviştilor, a mediocrităţii spontan coalizate.

Louis Althuser conchide :  condamnarea la moarte de către istorie a intelectualului se datoreşte faptului că „nu este condamnat la adevăr”. Carenţa dimensiunii morale a actualei societăţi  de consum se datoreşte decăderii intelectualităţii. Lipsa acestei călăuze – creatoare de direcţii, perspective, deschideri ideale – în viaţa de toate zilele şi în viaţa sufletească – are drept rezultat scăderea capacităţii de percepţie şi, de aici,  a interesului publicului pentru valorile spirituale.

Care sunt criteriile statutului de intelectual ?

În ciuda semnalării insistente a apusului intelectualului, noţiunea este aplicată, arogată în continuare, astfel încît se pune problema unei definiţii : ce este un intelectual ?

O carte a ziaristului  Paul Johnson, Intelectualii, (Humanitas, ed. III-a, 2006), ar fi trebuit, poate, să ofere criteriile definirii intelectualului,  avînd în vedere  că autorul  se ocupă de creatori precum Rousseau, Shelley, Lord Byron, Marx, Ibsen, Tolstoi, Hemingway, Brecht, Russel, Sartre, iar într-un capitol final, la o serie de nume mai recente.

Trăim într-o epocă în care se poartă literatura de scandal, bucurându-se de privilegiul de a fi deosebit de comercială, fiindcă  place cititorilor dornici să vadă mis à nu idolii, demitizate celebrităţile.  Aşa procedează gazetăreşte Johnson în cartea sa.  De altfel, el declară de la început că scopul lucrării este de a dezvălui ce se află dincolo de opera scriitorilor de care se ocupă. După ce menţionează succint meritele  numelui abordat, urmează o  lungă înşiruie de păcate: pletoră de soţii şi amante, însoţită de certuri, părăsiri, copii ilegitimi ignoraţi sau repudiaţi,  probleme sexuale, prietenii înşelate, inconsecvenţe de ordin politic, josnicii de tot felul, inclusiv în probleme băneşti. Minciunea, falsitatea, violenţa sunt căutate şi exploatate cu minuţie. Nu rare ori autorul trage concluzii negative pînă la dezastruoase pe informaţii discutabile sau chiar pe proprii supoziţii. Eminescu demasca procedeul: „Ei vor lăuda desigur biografia subţire/ Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost un lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt şi dînşii”… Întrebarea este – cui prodest? – şi care sunt părţile discutabile ale unui asemenea demers ?

Înainte de toate, autorul nu dă o definiţie a intelectualului, ca şi cum ea este înţeleasă de la sine. Din carte, pare că, pentru Johnson,  două ar fi criteriile : influenţa socioculturală decisivă şi voliţionalitatea dusă până la violenţă. În al doilea rând, se ştie că rare ori există coincidenţă etică între opera şi viaţa unui creator. Este uşor de prezentat la modul catastrofal defectele inerente firii omeneşti. Or, ceea ce interesează este aportul pozitiv, „lumina” pe care acel autor a  adus-o, cum scrie Eminescu în Scrisoarea I : „Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el./ Neputând să te ajungă, crezi că vrea să te admire ?/…Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege./ …Dar afară de aceasta vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale./ …Nu lumina/ Ce în lume ai vărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce  sunt/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. „

Dacă  există uneori discrepanţă între altitudinea  unei opere şi calitatea vieţii de rând a autorului, trebuie de amintit că marile creaţii sunt dicteuri, autorul este un medium, un mijlocitor.  În rest, nu rare ori el îşi petrece viaţa zilnică la fel ca omul obişnuit. Mai mult, uneori orgoliul pe care i-l conferă opera poate să-i inducă ideea unicităţii sale şi de aici îşi ia libertatea de a neglija controlul moral. Aşa s-a întîmplat cu Oscar Wilde, un asemenea comportament a fost pus pe seama lui Lord Byron, iar  despre François. Villon se spune că era un scandalagiu notoriu. Dar aici trebuie făcută observaţia că asemenea exemple nu justifică similare comportamente  în ideea că – prin analogie –  ele asigură un  gir valoric unei  opere mediocre.

Noţiunea de intelectual este axiologică. Adevăratul intelectual este un umanist, un promotor al spiritualităţii. Manifestînd demnitate şi elevaţie, el este dotat cu un puternic simţ etic, în sensul răspunderii faţă de existenţă, care însemnează promovarea vieţii – începînd cu natura, continuînd cu societatea, cu sistemul de valori culturale universale şi sfîrşind cu propria sa personalitate. Este semnificativ faptul că în greceşte cuvîntul  ήθος  (etos), însemnează atît „caracter”, cît şi „sălaş”. Prin urmare, în etică îşi are intelectualul atît caracterul, adică identitatea spirituală, cît  şi sălaşul. Eticul şi ontologicul se confundă.

Posesor al  unei cuprinzătoare culturi selective, intelectualul are largă deschidere asupra înţelegerii vieţii, posedă un înalt simţ al semnificaţiilor inerente lumii şi creaţiilor omului. În acelaşi timp intelectualul este un creator de noi valori  – introduce noi semnificaţii în circuitul axiologic al culturii.

Intelectualul este omul interior, preocupat cu a fi, în raport cu omul exterior, preocupat cu a avea, insul de consum material, gol de el însuşi, în conflict rapace cu ceilalţi şi cu natura în scopul  dominării şi acumulării.

Marii intelectuali posedă  acea responsabilitate cosmică particulară, constând în convingerea că – dată fiind  întrepătrunderea universală – energiile dezvoltate de ideaţia şi înfăptuirile lor benefice se fructifică în viaţa lumii.

Homo intellectualis este un model şi  un ghid spiritual. Aceasta este implicaţia lui socială – şi nu  neapărat servitutea politică. Tot ce el creează pozitiv – profesional sau/şi cultural – constituie un aport  comunitar inapreciabil  mai valoros decît cel  al unui politician, în sensul modelării spirituale a sensibilităţii şi a gîndirii celor din jur. Este bucuria comunicării frumosului, a sublimului, despre care vorbeşte Kant în definirea intelectualului ca om superior.

Cînd se va ieşi din agonie, cînd va lua sfîrşit  criza intelectualităţii, criza spiritualităţii – se întreabă conştiinţele îngrijorate de „apusul de zeitate şi-asfinţirea de idei”, semnalate  de Eminescu în Memento mori   ? Poate că atunci cînd societatea va ieşi din cercul vicios autorepetabil – „frenezie şi dezgust, dezgust şi frenezie”, de care vorbea profetic autorul Glossei, referindu-se la ”schimbările perpetui din sufletul modern”.

Intelectul nu este un automatism ca instinctul, afirmă Ortega y Gasset, ci este o entelechie, o stare superioară in nuce, pe care trebuie să o transformăm în identitatea cea mai nobilă a omului. Or catalizarea acestei  transformări revine prin excelenţă învăţămîntului universitar.

Astfel, decisiv pentru renaşterea intelectualului este înainte de toate acest for suprem al inteligenţei.   Cînd Universitatea se va schima în ea însăşi, va avea loc reinstituirea universalului moral, a universalului umanist.

GEORGE POPA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: