LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~George Petrovai: „Suferinta mântuitoare – motiv statornic în opera lui F.M. Dostoievski“

            Cititorii lui Dostoievski nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns, mereu se deschid noi si noi unghiuri de proiectie asupra operei genialului rus. Si e firesc să fie asa, date fiind sursele de inspiratie, respectiv de frământare artistică si dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte Biblia, inepuizabila Carte a Cărtilor, pe de altă parte nesfârsita carte a poporului rus, pe care artistul a citit-o si răscitit-o cu veneratie si pasiune pe întreaga durată a vietii sale de martir genial.

            De aici imensul său respect pentru înaintasii-ziditori ai literaturii ruse. Pe Puskin îl iubea si-l socotea – pe bună dreptate – chintesenta lirică a sufletului rus, iar despre Gogol mărturisea că ”noi toti ne tragem din «Mantaua» lui.” Dar dragostea si admiratia sa se îndrepta cu aceeasi sinceritate spre titanii literaturii universale: Shakespeare, Goethe, Schiller (multe din personajele lui sunt schilleri cu suflet de Quasimodo) sau Cervantes, a cărui capodoperă o definea drept romanul cel mai profund al omenirii, dar si cel mai trist. (Merită subliniată înrâurirea exercitată asupra lui Dostoievski de pictura lui Rafael si Rembrandt, dar si de alti maestri italieni ori flamanzi!)

            În egală măsură, pretuirea sa dreaptă si avizată s-a îndreptat spre marii lui contemporani: Nekrasov, a cărui moarte prematură a deplâns-o în cuvinte de mare simtire artistică (Jurnalul unui scriitor), Turgheniev – autoexilatul la Paris, care-l fermeca prin operă si stil, cu toate că omul Turgheniev îl nemultumea prin îndepărtarea de problematica rusă, dar mai ales spre incomparabilul Lev Tolstoi. O, despre cei doi titani ai literaturii ruse se pot scrie lucruri uluitoare! Cine stie, poate c-o voi face cândva…

            Unul (Tolstoi) apolinic, celălalt (Dostoievski) dionisiac; unul olimpian si armonios, celălalt asezat pe un pisc geamăn, însă la capătul unui drum extenuant, prăpăstios si bolovănos; unul rebel în problematica socială si criza sa religioasă, celălalt profund ortodox, dar etern nelinistit în varietatea temelor psiho-sociale si filosofice abordate, în pofida crizelor de epilepsie ce-l secătuiau de puteri.

            Desi contemporani (Dostoievski născut în anul 1822, după cum el însusi precizeză în Jurnalul unui scriitor, de fapt în 1821, Tolstoi în 1828), cei doi n-au avut sansa si plăcerea să se întâlnească în timpul vietii. Oare ce imbolduri artistice ar fi generat întâlnirea lor?!…

            Cert este că s-au apreciat imens, fapt confirmat de Anna Grigorievna Dostoievskaia, cea de-a doua sotie a lui Feodor Mihailovici. În jurnalul său cu amintiri legate de viata si activitatea genialului ei sot, Anna Grigorievna descrie vizita făcută lui Tolstoi după moartea lui Dostoievski. Contele si-a exprimat regretul de-a nu fi stat de vorbă cu marele dispărut si, printr-o suită de dovezi de-o incontestabilă sinceritate, a asigurat-o pe musafiră de consideratia statornică acordată operei lui Feodor Mihailovici.

            Nici nu era cu putintă altfel! Ambii au dat umanitătii capodopere de-o inestimabilă valoare artistică, ambii erau preocupati si angajati în problematica socială si moral-intelectuală a vremii, ambii – fiecare în felul său – erau credinciosi (unul ortodox fără poticnire, celălalt tolstoian), călăuziti în viată si operă de pildele Mântuitorului întru eradicarea grozăviilor ce măcinau Rusia si-i abrutizau pe locuitori.

            A, că mai erau unii care-l atacau si-l huleau pe Dostoievski! Dar el însusi citează un semnificativ proverb turcesc, unde se spune că cel pornit spre un tel, nu trebuie să se tot oprească si să arunce cu pietre în câinii care latră la el, pentru că atunci nu-si va atinge niciodată telul!…

            Iar telul lui Dostoievski a fost să efectueze radiografia epocii contemporane lui (este prin excelentă scriitor al prezentului), cu uimitoare sondări ale sufletului uman, totodată să creeze adevărate prototipuri de declasati, care – totusi – izbutesc să se salveze prin suferintă, smerenie, iubire si credintă în Hristos.

            Si l-a atins acest tel? Noi, cei care-i citim si recitim opera, spunem că da; el, cu o multime de proiecte înaintea mortii survenită în plină maturitate artistică, pesemne că s-a săvârsit din viată cu amărăciunea lucrului neîmplinit. Dar la mistuitoarea lui dăruire, putem avea convingerea că acest admirabil om tracasat de nevoi si creditori si permanent în febra scrisului pentru ca astfel să-si poată achita datoriile lui si ale altora (mai ales ale fiului din prima căsătorie), un asemenea om rar, zic, precis s-ar fi declarat nemultumit, chiar dacă si-ar fi realizat în întregime proiectele. Si asta numai si numai pentru a-i putea multumi pe altii…

            Acesta fiind omul Dostoievski, era cu neputintă ca artistul să nu-si înzestreze personajele cu calităti remarcabile, chiar dacă unele dintre ele apar ca exaltate, paradoxale ori bicisnice. Cele mai declasate fiinte – criminali, betivi si prostituate (multe dintre ele având ca model realitatea), găsesc la scriitor o pilduitoare compasiune si, după o necesară etapă de purgare prin chinuri morale si sufletesti, sunt luate de mână de el si îndrumate înspre singura cale a salvării – cea a ispăsirii propriilor păcate (situată în vecinătatea culpabilizării generale), adică a ”topirii” în armata smeritilor si pocăitilor, ce se străduiesc din răsputeri să apuce o felie cât mai mare din ”tortul” acestui gen de fericire.

            ”Poate că pământul a fost creat numai pentru a permite nasterea Omului!”, exclamă un personaj. Nu aceasta-i calea spre care este îndrumat Rodion Raskolnikov de către blânda si inimoasa Sonia Marmeladova? Si, Doamne, de ce fericire este inundat sufletul lui mult chinuit, îndată după autodenuntarea dublului asasinat comis! Suferinta îndurată l-a apropiat de Iisus, iar ocna va fi pentru el o perioadă propice de purificare si extaz divin: A pierdut libertatea exterioară, dar a câstigat incomparabil mai mult prin apropierea de cuvântul lui Dumnezeu si prin dragostea Soniei ce nu ezită să-l însotească în Siberia, anume si-a recâstigat linistea si pacea interioară.

            De altfel, afirmă un personaj din Amintiri din casa mortilor, ”si în puscărie poti să-ti folosesti timpul fără a fi coplesit de singurătate…” Iată, asadar, suportul permanent al echilibrului uman si chezăsia faptelor sale bune: legătura eficientă si neîntreruptă cu Dumnezeu prin credintă, umilintă si iubire!

            Pentru că în crestinism nu există deseuri bio-sociale, nu le întâlnim nici în opera dostoievskiană. Cele mai abjecte fiinte-personaje găsesc în cenusa sentimentelor lor suficiente resurse pentru umilintă si căintă, adică pentru îndreptare. Exceptie face doar Piotr Verhovenski, o montruozitate incurabilă chiar si în mijlocul ”demonilor” din romanul cu acest nume, singurul căruia autorul îi refuză fericirea pedepsei, fie si sub chipul sinuciderii.

            Frenezia si exaltarea sunt trăsături aproape nelipsite la personajele dostoievskiene, căci o putere mai covârsitoare decât aroganta si teama de ridicol – puterea schimbării prin căintă sinceră -, le face pe cele mai mândre dintre ele să cadă în genunchi si să îmbrătiseze picioare (aluzie la spălatul picioarelor ucenicilor de către Învătător), într-un cuvânt să se umilească până la răstignire. Există, am putea spune, la aceste personaje aparte o voluptate a umilintei si o dragoste a suferintei, precum isteria simtămintelor antipodale (ba dragoste, ba ură)  pe care le cunoaste mândra si imprevizibila Katerina Ivanovna fată de Mitea Karamazov, netrebnicul ei logodnic.

            După cum alte memorabile personaje dostoievskiene simt o stranie voluptate să se bălăcească în noroi (bufonul tragic Marmeladov din Crimă si pedeapsă, respectiv Mitea Karamazov).

            Chiar dacă cel mai adesea voluptatea smereniei este rodul exaltării, totusi, uneori ea se manifestă spontan, ca un gest fie încărcat de profunde semnificatii morale, fie de presentimentul unor cumplite fapte viitoare: Nastasia Filippovna, pentru a scoate în evidentă uriasa distantă morală dintre ea si inocentul print Mîskin, se pune în genunchi în fata acestuia, iar staretul Zosima la rândul lui îngenunchează în fata lui Dmitri Karamazov, pentru ca în acest mod să-i atragă atentia asupra nenorocirilor care-l pândesc din pricina firii sale pătimase, recte karamazoviană.

            Dar există vreun personaj dostoievskian absolvit de patimă? Până si nevinovatul print Mîskin este stăpânit în asa măsură de patima compasiunii, încât în final aceasta se dovedeste ucigătoare pentru Nastasia Filippovna! ”Nu mai simt dragoste pentru ea (Nastasia Filippovna, nota mea, G.P.), se apăra printul. Doar milă si groază!” ”Da, dar pârdalnica ta de milă este mai puternică decât dragostea mea”, îi răspunde cu năduf rivalul său Rogojin.

            Poate că cel mai pur personaj al lui Dostoievski (l-am numit pe printul Mâskin), el care îsi imagina că lumea poate fi salvată prin frumusete si curătenie spirituală, sfârseste într-un mod lamentabil: se idiotizează complet după orele petrecute alături de Rogojin, asasinul Nastasiei Filippovna, si este retrimis la spitalul de alienati mentali din Elvetia, adică acolo de unde a purces la începutul romanului. Ce putea să facă mai mult bietul print, el, care sub aparenta de idiot, ascundea nu doar ingenuitate, ci si o inimă atât de simtitoare, încât deseori izbutea să pătrundă până în miezul lucrurilor?!…

            Nu se cheamă utopie a astepta o reală schimbare a lumii supusă păcatului prin forta binelui, milei si simtirii? Nu, răspunde scriitorul, căci mai importantă decât victoria este calea care te duce la victorie, cu toate eforturile si sacrificiile pe care le incumbă. Iată de ce sacrificiul printului nu este inutil, ci necesar si perfect îndreptătit din punct de vedere moral: Semintele binelui trebuie semănate pretutindeni, chiar dacă multe dintre ele vor cădea între mărăcini sau pe sol nefertil, deoarece vor da rod când nu te astepti. Că doar lucrarea lui Hristos a arătat uriasa fortă a binelui învesmântat în iubire sinceră si atotcuprinzătoare…

*

            Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: ”De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas, va fi cel mai mare în Împărătia Cerurilor. Si oricine va primi un copilas ca acesta în numele Meu, Mă primeste pe Mine (Matei 18/4-5)”.

            Pesemne că de aici decurge insistenta scriitorului de a descoperi la unii maturi calităti specifice copiilor: inocentă, căldură, iertare, bucurie sinceră si spontană. Printul Mîskin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil si că asa va rămâne toată viata. Dimpotrivă, el însusi mărturiseste cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe care-i iubeste si cărora stie cum să le vorbească, si că societatea maturilor îl oboseste, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni…

            Tot asa, Alexei Karamazov, ”fratele” mai mic al printului, caută cu insistentă si bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliusa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate.

            Dar si alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, desi în cea mai mare parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când printul Mîskin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot asa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară si temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?…

            Există la Dostoievski o categorie de adolescenti extrem de înzestrati, asa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice si sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ti însusesti întelepciunea lumii decât să-ti mentii ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea.

            Cu sigurantă că cele mai oribile personaje din întrega creatie dostoievskiană o constituie ticălosii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjectiune fără egal după opinia scriitorului (si a noastră).

            Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov – betiv, afemeiat si linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare fată de cele două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce priveste raporturile lui cu ”apucata”, precum si fată de copiii proveniti din cele două căsnicii: Mitea, Ivan si Aleosa.

            Dar cu toată indiferenta de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjectiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de mosier care pune câinii să sfârtece un biet copilas, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.

            Duiosia lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare si compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor îsi păstrează puritatea!) si chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odiosii lor călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovatilor si prin canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună stiintă la sinucidere o biată fetită, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese.

            Dar, cu îndreptătită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de mintile si instinctele respingătoare ale unor degenerati: Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemătii, îsi curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toti si de toate se spînzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după ce-si omoară părintele si-l jefuieste, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârseste prin a-si pierde mintile.

            Spovedania este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuintată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse sau grosolane – caută (si până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de asa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între hipercerebral si hiperfecal, zonă în care orice este cu putintă, dar nimic nu-i la întâmplare.

            Cu această ocazie, Dostoievski îi pune chiar pe eroii săi, cu o tinută atât de neeroică, să-si cotrobăie prin tainitele cele mai ascunse ale sufletelor, căci este sansa (chiar cu pretul accentelor isterizante de autoacuzare!) iesirii din subterana izolării, totodată este nevoia imperioasă a ruperii tăcerii si a (re)stabilirii legăturilor cu Creatorul si cu unii dintre semeni.

            Chiar asta se urmăreste în Spovedania lui Nikolai Stavroghin si cea a lui Ippolit Terentiev, nihilistul din Idiotul, ambii – desigur, la scară diferită – fiind extrasi din lumea tenebrelor si, în final, redati ei.

            La o adică, nu tot o lungă spovedanie este trista relatare a personajului-povestitor din Umiliti si obiditi, romanul de tinerete al lui Dostoievski? La fel, nu tot o lungă si dureroasă spovedanie, de data asta chiar a scriitorului, este romanul-jurnal Amintiri din casa mortilor, care relatează cumplita sa experientă din ocnă, cu scene de cosmar parcă decupate din Infernul lui Dante? Iar Mitea si Ivan nu i se spovedesc fratelui mai mic Aleosa, primul pentru a-si descărca preaplinul inimii sale arzătoare, celălalt pentru a-si despovăra mintea bântuită de demonii înfumurării si ai necredintei?…

            Iată o mostră sui-generis din încercările de purificare la care artistul îsi supune unele personaje: În casa Nastasiei Filippovna sunt ”înghesuiti” o parte consistentă din eroii romanului Idiotul. Este ziua de nastere a gazdei, atmosfera e încordată ca în orice fază ce premerge declansarea loviturilor de teatru, si, la un moment dat, pentru destindere si amuzament pe seama unora dintre invitati, ”bufonul” Ferdîscenko propune demararea unui joc de societate în care fiecare să-si istorisească, cu curaj si sinceritate, cea mai urâtă faptă din viata sa…

            Dar Însemnări din subterană – cheia de boltă a viitoarelor capodopere dostoievskiene -, ori splendida nuvelă Smerita, nu sunt ele de fapt zguduitoarele spovedanii ale unor suflete mediocre, care-si procură delicii din torturarea semenilor (unul o biată fată, celălalt sotia) cu manifestările lor maladive, iscate dintr-o tentatie irepresibilă de despicare a firului în patru si duse până la absurd?

            Toată creatia dostoievskiană este străbătută ca un fir rosu de problematica omului în dezbatere existentialistă, un existentialism crestin preluat de la Pascal, ”împărtit” cu Kirkegaard si apoi transmis existentialistilor din secolele următoare.

            A, că scriitorul rus era ortodox! Ei, da. Cum rezultă cu claritate din Jurnalul unui scriitor, Dostoievski era animat la acea vreme de un ortodoxism atotmistuitor si pătimas (iată că nici mai târziu n-a scăpat de patimă, după ce cu greu reusise să se lecuiască de patima alcoolului si a jocului la ruletă), un ortodoxism panslav, adică pus sub sceptrul tarului (chestiune serios rumegată de rusi încă din vremea tarinei Ecaterina a II-a), care ortodoxism – credea el – va cuceri lumea cu forta sa si va determina falimentul catolicismului apusean, după părerea tuturor panslavistilor, catolicismul fiind vinovat de ateism, socialism si nihilism.

            Iar prăbusirea catolicismului potrivit rationamentului panslavistilor, trebuia să ducă cu necesitate si la disparitia protestantismului activ si meticulos, acesta apărând în istoria crestinismului ca o reactie împotriva abuzurilor comise de prelatii catolici (vânzarea de indulgente, lux, destrăbălare). Ori nemaiexistând obiectul protestului, e limpede pentru oricine că si protestul va înceta, prin urmare, credinciosii Apusului vor fi definitiv câstigati la dreapta credintă în expansiune.

            Opozitia dintre Rusia si Occident, în plan intern dintre partidul slavofililor si cel al occidentalistilor, este transată de Dostoievski în favoarea primilor. Autorul chiar se arată indignat de multe dintre cele văzute de el însusi în timpul peregrinărilor prin Apus, opinie întărită printre altele de afirmatia depreciativă a generălesei Lizaveta Epancina la adresa produselor occidentale: ”Nici măcar pîinea nu stiu să o coacă cum se cuvine!…”

            Este uluitoare această naivitate a artistului în probleme de credintă, de regulă el fiind dotat cu tact, simt al măsurii si profunzime în analizele întreprinse! Dar poate fi acuzat de rea intentie ori de tendinte de învrăjbire? Nici pomeneală. Un om care a suportat ani de ocnă pentru triumful ideilor generoase ale tineretii, ajunge ca tocmai datorită chinurilor îndurate să cunoască frumusetea lăuntrică zămislită de credintă si iubire, ceea ce înseamnă că toată viata lui de om liber si-o va dedica binelui si dreptătii sociale. Si asta în pofida faptului că omul Dostoievski n-a rămas până la sfârsitul vietii credincios acelor idei generoase ale tineretii, a căror sustinere si promovare era cât pe-aci să-i aducă moartea pe esafod, dacă în ultimul moment pedeapsa cu moartea nu i-ar fi fost comutată în deportare si ani grei de ocnă. Doar cu câtiva ani înainte de-a trece la cele vesnice, adică atunci când a gustat din glorie, el si-a atins un alt tel al vietii – acela de-a aduce omagii tarului său, la curtea căruia, de altminteri, era apreciat si bine primit.

*

            Cine altul dacă nu Dostoievski pune chestiunea ”firului de ceapă”, a acelui bine infim făcut aici pe pământ, fir ce mai apoi (la interventia îngerului păzitor) se dovedeste aproape salvator chiar si pentru zgripturoaica ajunsă în iad?

            Mântuirea omului fiind problema centrală a dezbaterii dostoievskiene, nu surprinde pe nimeni că subtilul artist abordează transant în Fratii Karamazov raportul dintre rai si iad.

             (În paranteză fie spus, acest roman are o atare însemnătate pentru scriitorul Evgheni Evtusenko, încât în încântătorul lui roman Dulce tinut al poamelor, el îi împarte pe muritori în trei categorii: cei care au citit Fratii Karamazov, cei care nu l-au citit încă si cei care nu-l vor citi niciodată. E drept că putin mai jos, întrucât este scriitor al epocii cinematografiei si televiziunii, Evtusenko admite si categoria auxiliară a oamenilor care au vizionat filmul turnat după celebrul roman al lui Dostoievski…)

            Nicăieri în literatura si cultura universală nu am întâlnit o atât de fină distinctie între rai si iad ca în acest faimos roman dostoievskian. În fond, totul se reduce la canonul moral generat de imensa libertate cu care oamenii au fost investiti prin jertfa lui Iisus. (Jean-Paul Sartre, existentialistul ateu de mai târziu, va fi de părere că oamenii sunt condamnati la libertate!) Oamenii, ne asigură Dostoievski, care în această viată au ignorat porunca divină de-a iubi, în viata de dincolo se vor chinui nemaiputând să iubească, iar tortura lor va atinge cote de neimaginat atunci când acest dar de pret al Creatorului le va fi prezent sub ochi prin înfătisarea fericită a celor ce iubesc, în fond continuarea firească si binemeritată a strădaniei lor pământesti.

            Prin urmare, nu mai este cazul să se răspundă la întrebarea dacă ”iadul are tavan sau nu”, atâta timp cât el este prezent în noi. Dar tot în oameni este prezent si raiul, adică mijlocul eficace de neutralizare a răului si de promovare a binelui.

            Cunoscând prea bine firea paradoxală a omului, Dostoievski si-a înzestrat personajele cu trăsături angelice si demonice. Iar ele nu se simt câtusi de putin incomodate de coexistenta dragostei si a urii fată de aceeasi persoană (cazul Katerinei Ivanovna), ba chiar de iubirea născută din ură. Semnificativ în acest sens este ceea ce la un moment dat îi spune Lizei eroul fără nume din scrierea Însemnări din subterană: ”Te si uram fiindcă te-am mintit!” Si mai departe: ”Eu, ca să nu fiu tulburat de nimeni, as vinde lumea-ntreagă pe doi bănuti, făr-a sta pe gânduri. Dacă-i de ales: să se dărâme lumea ori să-mi beau ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”.

            Dacă Lev Tolstoi rămâne apolinic în creatia sa până si atunci când ne prezintă drama si în final sinuciderea Annei Karenina, linia artistică a lui Dostoievski este una eminamente dionisiacă. De fapt nu este constantă, necum progresivă, nici valoarea romanelor realizate în perioada deplinei sale maturităti scriitoricesti (ultima perioadă a creatiei). Romanul Adolescentul, de pildă, este departe de ceea ce l-a impus pe Dostoievski în literatura universală si în constiinta lumii: Crimă si pedeapsă, Idiotul si Demonii, pentru ca în Fratii Karamazov, ultima mare realizare, el să izbutească deodată o sinteză si o splendidă încoronare a întregii sale creatii.

            Întâlnim în literatura marelui artist o continuă întretăiere de planuri si destine, un amestec de oameni bolnavi (dementă, ftizie, epilepsie) si de oameni pe cale de-a se îmbolnăvi, de adolescenti care tin mortis să pară maturi si de bătrîni care fac pe cocosii (bătrânul Karamazov se luptă pe viată si pe moarte cu fiul lui Mitea pentru dobândirea favorurilor Grusenkăi), respectiv de măscărici laolaltă cu reprezentanti ai lumii sus-puse. Pe scurt, un magistral ghiveci social, pe care scriitorul îl elaboreză cu migală si ni-l serveste în chip magistral.

            Crimele si suspansul adiacent sunt prezente în marile romane dostoievskiene. Cu exceptia amplului roman Demonii, care ”păcătuieste” prin numărul mare de crime si sinucideri, sumbră prevestire a hecatombelor secolului 20, actiunea celorlalte romane mari (Crimă si pedeapsă, Idiotul, Fratii Karamazov) se construieste cu abilitate în jurul unei crime, care fie că deja s-a înfăptuit si partea cea mai consistentă a romanului se ocupă de procesele psihice ce-l torturează fără milă pe criminal până la autodenuntare (Crimă si pedeapsă), fie că asasinatul pluteste în aer taman de la intrarea pe scenă a unor personaje precum Rogojin si Mitea Karamazov.

            Dar dacă în privinta lui Rogojin nimeni nu se îndoieste că-i capabil s-o ucidă pe frumoasa Nastasia Filippovna (pe care o iubea cu patima descreieratului), si asta deoarece ”îi ardeau ochii ca de febră”, Fratii Karamazov, prin măiestria cu care se tese intriga si se strânge plasa acuzatiilor împotriva lui Mitea, se constituie într-un impecabil roman politist, strălucită replică dată palpitantelor scrieri de acest gen ale lui Edgar Allan Poe.

            Desigur, cazul nevinovatului Mitea, găsit vinovat si condamnat să-si ispăsească pedeapsa la ocnă, este inspirat din realitatea vremii, dacă avem în vedere erorile judiciare la care Dostoievski face referire în Jurnalul unui scriitor, erori datorate excesului de zel al magistratilor, ca si grabei cu care acestia, cu concursul juratilor, pronuntau sentinte nedrepte, în dorinta de-a scăpa de cazurile respective. Citim în Jurnal cum scriitorul, revoltat la culme de această stare de lucruri, a luptat din răsputeri până la stabilirea adevărului si corectarea unora dintre erorile judiciare.

            Si iată cum Mitea cade victimă firii sale pătimase de natură karamazoviană, iar previziunea staretului Zosima se împlineste. Scriitorul ne lasă pe noi cititorii să dezlegăm enigma: este vinovat de crimă Ivan Karamazov, autorul moral, ori bratul mârsav care a înfătuit-o – bastardul Smerdeakov?!…

            Epilepsia, boala de care a suferit însusi Dostoievski, este prezentă în multe dintre romanele sale:Umiliti si obiditi (micuta Nelli), Idiotul (printul Mîskin), Demonii (inginerul Kirillov, teoreticianul si făptuitorul sinuciderii), Fratii Karamazov (Smerdeakov). Dar cu câtă precizie a descris scriitorul rus nu doar crizele de epilepsie, ci si alte afectiuni ce măcinau fără milă societatea timpului său, ca de pildă frecventa si neiertătoarea ftizie! De subliniat că autorul cartii Personalităti accentuate în viată si literatură, profesorul si medicul psihiatru german Karl Leonhard, îl citează foarte despe F.M.Dostoievski pentru uimitoarea precizie cu care a descris unele tulburări psihice.

            E de mirare cum acest om, scriind doar în intervalul dintre două crize succesive de epilepsie, a putut elabora o operă atât de importantă pentru cultura si gândirea universală. Un miracol? Mai degrabă o dovadă evidentă si pilduitoare de om adevărat, care prin credinta sa statornică în Dumnezeu si în valorile umane, a izbutit să-si poarte crucea până pe Golgota creatiei artistice, asezând-o cu iubire la picioarele Mântuitorului.

            Si astfel a devenit nemuritor!

GEORGE PETROVAI

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: