LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Forin Contrea: „Portret în gri minor“

Nu l-am văzut de mult pe Marc, să tot fie vreo patru luni de-atunci, nici n-are deosebită importanţă ziua şi locul exact când, destul că arăta cam tras şi gălbejit la faţă, ca unul măcinat de-un rău interior. E drept că respingea energic orice părere a cuiva că el ar fi cumva bolnav. De fapt, părea preocupat; citeam în ochii lui ceva sticlos ce nu-mi plăcea defel, dar n-am băgat de seamă lucrul ăsta decât mult mai târziu când, îmi veneau în minte împrejurări puţin bizare legate de prezenţa sa.

Ningea intens. Prin ceaţa cenuşie, profilul său, cam descărnat, se profila pe ziduri, ca umbra vreunui personaj fugar, care-ţi rămâne apoi mult timp în amintire. Mi se părea atât de adâncit în sine, că  n-am mai vrut să-i tulbur voiajul interior, intersectat probabil, de lungi meandre prin subconştient. Curând trecu după un colţ de stradă şi dispăru-n mulţimea care se grăbea mişcându-se febril.

Mi-ar fi plăcut, pentru moment, să-i prelungesc imaginar traseul prin labirintul străduţelor din vechiul cartier, dar m-am simţi curând blocat în gândul meu, de-un nevăzut ecran opac. Ştiu prea puţine lucruri certe despre el, mai mult din auzite, din zvonuri fără confirmare, ce totuşi, conturează un caracter puternic, dar căruia în general, îi place să se insinueze în mulţime şi să rămâie neobservat.

De mă gândesc atent, îl ştiu de multă vreme, eram colegi de clase paralele, nu prea apropiaţi psihic vorbind, deşi-i apreciam atunci o fantezie aprinsă, ce răbufnea din când în când în poante dure şi trăznite, de un umor cam sec, dar fără răutate. Imaginez puţin pe marginea realităţii, sperând să fiu cât mai aproape de ce a fost esenţial. Pretenţie iluzorie; cum să alcătuieşti un chip adevărat din amintiri confuze şi fragmente de-ntâmplări, oricum le-ai lua, banale?

Mi-l amintesc pe coridor visând, nu mult, doar o secundă, dar de-ajuns, cu ochii ţintă-n depărtări (prin ochelarii cu lentile tari privirea se accentuează dezvăluind un gând ascuns chiar sieşi), spre ceva alb care vibra în zbor razant pe valurile înspumate. Întoarse capul brusc parcă trezit din somn. Văzând că nimeni din jurul său nu i-a luat în seamă gestul, porni vijelios pe scările abrupte, răcnind după o minge rătăcită afară din teren. Alţi doi, la fel ca el, interveniră cam haotic spre poarta adversă. N-am reţinut urmarea, nici n-are interes.

Îl mai revăd în alt moment neprecizat, aparţinând cu toate acestea, aceleiaşi perioade. Când se certa cumplit, mai ştiu eu pentru ce, cu veteranul clasei, un ăla mare şi obez mişcându-se rapid, nervos, de neimaginat pentru înfăţişarea lui de elefant placid. Doi pumni în spate-n joacă, palme peste umeri, ceva aşa, fără de noimă, intersectat diagonal de sunetul strident al soneriei. Rămâne-n amintiri sclipirea jucăuşă din privirea lui, şi-un aer de vitalitate nestrunită pe cenuşiul coridorului pustiu.

Cred că l-am mai văzut de-atunci de multe ori, dar nu l-am remarcat în mod deosebit. Capriciul sinuos al amintirii nu-l reţine. Or, pur şi simplu n-a mai fost şansă de-al observa în vreunul din momentele cruciale pentru existenţa lui. Nici un regret, chiar de aş regreta, cu ce folos? E drept, mi-ar fi mult mai uşor să-i înţeleg traseul interior de-aş fi ştiut mai multe despre părinţii săi, ori,  despre fraţi, surori, ori de-a fost singur…

Înclin să cred că n-a avut prea multe ocazii atunci să se arate euforic, ba, mai degrabă invers; tensiunea interioară i se imprima pe chip imperceptibil, cel mult o umbră de zâmbet fin, tăios, şi în privire, fermă hotărâre de a sfida. Dar poate mă înşel.

Îmi vine chiar acum în minte un alt moment; eram deja studenţi… Într-o excursie, era un trenuleţ electric; vagoane ca de tramvai arhaic, verde-nchis. Aglomeraţie, mers în viteză, sacadat.

Parcă-l mai văd stând pe-o platformă-n soare. Vânt răcoros îi mângâia, zburlindu-i, părul. Apoi, din grupul veseliei s-a balansat pe scara platformei, şi iarăşi a urcat triumfător. Simţii că-ngheţ; să-l prindă-n goană un stâlp, capu-i zbura prin aer ca-n coşmare. N-a fost nimic, decât emoţia intensă ce încă o resimt când mă gândesc.

Nu l-am mai văzut de mult timp, după aceea. Sincer să fiu, nici nu simţeam dorinţa, preocupat pe-atunci cu alte treburi. L-am întâlnit în treacăt, era o pauză, cea mare pare-mi-se, dar sigur nu-s, şi n-am cum să verific. Pe bănci, caiete, foi ministeriale, ici colo câte-un indigo. Mai ştiu ce-a fost pe tablă? Acelaşi murmur cunoscut pe coridor. Se discuta, probabil, despre meci.

Intră  căutând ceva, stătu cu Mike de vorbă, părea c-ascultă concentrat dar nici atunci şi nici după aceea n-am înţeles ce l-ar fi putut interesa atât de mult. Nu-s curios de felul meu, dar m-a frapat, chiar amuzat expresia lui, puţin năucă. E prea facil să inventez o scenă, prefer s-o las nelămurită, exact cum cred c-a fost… Venind către ieşire ne-am salutat de formă, schimbând protocolar un set şablon de formulări gen: „Ce mai faci?”, „Mersi, la fel”, fără a fi mai câştigaţi cu asta nici cognitiv, nici afectiv. Un fel subtil de-a observa că trece vremea, lăsând-o practic, să se scurgă în neant pe lângă noi, ca apa dintr-un robinet uitat deschis… Eram, ce-i drept, cam înciudat pe mine însumi, că n-am nimic să-i spun, eram se vede, impregnat de acel aer nevăzut numit „plictis” ce împâcleşte nervii, înceţoşează gândul, lăsând acces privirii doar spaţiul imediat, drapat cu vag şi iluzoriu.

Ani au trecut din nou, pe nesimţite. Sar peste amănunte ce nu-şi au rost aici. Am fost plecat în alte părţi din ţară; imperative de tot soiul de ordin profesional. Destul să-mi închid ochii, încă mă văd peregrinând prin trenuri lungi pierdute-n dealurile albăstrii.

Impresionat de-un episod fugar: când încă ne luptam ţinându-ne de ce ne-a mai rămas din anii studenţiei: un cântec tineresc cu ritmuri avântate. Cântam cu disperare simţind că melodia se pierde-n spaţiul gol de pe câmpie. Oricât grăbeam cadenţa; voiam cu orice preţ să dăm impresia de voioşie, falsă în fond, a celor cărora timpul pare că n-a muşcat din suflet. Cântul suna fără să vrem strident, mai fals, din ce în ce mai fals, până-n momentul când spontan, fără a ne mai spune nimic în plus, l-am înghiţit cu-n greu suspin. Imensa tăcere pluti apăsător în noi şi dincolo de noi…

Era exact ca-nfăţişarea lui Mark, când l-am zărit grăbindu-se în gară, cu o geantă mare după el, ochind din mers cadranul ceasului dreptunghiular ce atârna de un stâlp, să se-ncadreze în spaţiul strâmt dintre două garnituri. Pe chipul lui vedeam doar grija de a fi la timp, mai mult nimic. Nici n-am fost sigur că era chiar el, şi-n acest caz, ce-a mai rămas din personalitatea lui, demult atât de expresivă.

Ceva echivalând cu o lămâie stoarsă. Şi-am tresărit gândindu-mă că eu însumi nu arătam altfel.   (Timişoara, 1986)

FLORIN CONTREA

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: