LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Elisabeta Bogăţan: „Spirale“

Lunecăm pe spirale înstrăinate. (Ale aceluiaşi timp?) Ale unui timp diferit?)

Vântul îmi flutură pletele. Stau dreaptă acum în bătaia timpului în goană. Sau încerc să stau dreaptă. Poveri magnetice al căror înţeles nu-mi mai locuieşte conştiinţa  mă mai înclină, desigur, către marginea de reazem. Stau dreaptă în bătaia întâmplărilor în goană şi binecuvântez uitarea, urgisita uitare.

Pletele-mi flutură şi le simt albăstrindu-se sub privirea depărtărilor, le văd albăstrindu-se incert, cu acel ochi lăuntric cu care te văd  lunecând cu părul în vânt, uluitor de aproape, dar pe altă spirală. O, acum între noi este un singur pas de vid cosmic, vid în accepţia noastră, desigur, dar locuit, presupun, de energii neutre – aceleaşi energii pe care le-am simţit odată ( şi totuşi, toate devin „odată”) ridicându-se imense şi mai înduşmănite decât poate imaginaţia aprinde puterile iadului, să creeze fisura şi s-o transforme în ruptură, pregătind această mirare cu care ne privim acum, cu părul în vânt, de pe spirale înstrăinate.

Întinzi braţele, ca altă dată :

–  Mă iubeşti, aşa-i că mă iubeşti?

Şi eu îţi cad la piept fără un cuvânt şi ştiu că nimeni nu te-a iubit şi nu te va iubi vreodată mai mult decât mine, şi ştiu că tu nu ştii asta şi că vei cădea pradă întâmplărilor care vor da buzna să te înveţe înţelesul lui „prea târziu” şi al lui „niciodată”.

–  Hai să mergem după ciuperci!  îţi spun, ştiind că  asta te bucură nespus.

–  Haide, vii? te chem, potolindu-mi iar setea la acel răcoros izvor de bucurie: bucuria de a te bucura.

Bineînţeles că vii şi, călcând timpul, plecăm strâns lipiţi, pe un drum pitulat între dealuri, apoi şerpuit peste dealuri, printre tufişuri şi copaci, peste spinări pietroase de munte, gârbovite sub povara cerului.

–  Ia te uită câte vineţele!

Le privim neîncrezători  şi surâzând, adunându-le în grabă   şi îngreunându-ne veseli drumul.

–  Să ţinem minte locul ăsta, să  mai venim! ai spus atunci şi am ţinut minte, dar nu ne-am mai dus până acum când, întinzând braţele de pe spirale înstrăinate, am pornit călcând timpul. Până acum când, sub şuierul vântului prin acel spaţiu gol  dintre spirale, ne clătinăm între binecuvântarea uitării şi a aducerii-aminte.

ELISABETA BOGĂŢAN

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: