LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Dimitrie Grama: „Rita“

Un scurt text din seria inceputa cu Artur Silvestri, „cotidianul mistic”.

Nu stiu de ce in ultimul timp, amintiri si imagini din ce in ce mai clare, imi rascolesc linistea de om, care de acum incolo ar trebui sa inceapa sa uite cit mai multe. Sau poate doar in acest fel, intorcindu-ne, vrind-nevrind, in copilarie, in tinerete, amintirile ne fac sa ne acceptam batrinetea?

Poate ca doar asa se explica faptul ca dupa aproape jumatate de secol de uitare, Rita s-a re-intors sa ma invete sa-mi accept batrinetea, asa cum odata mai demult, m-a invatat sa-mi accept tineretea.

Aproape toata copilaria si adolescenta mi-am petrecut vacantele de vara la Ilidia. „Casa Mare” a fost nationalizata, dar nu stiu prin ce aranjamente, sau poate doar din mila ca am pierdut destule, familiei i s-a ingaduit sa foloseasca trei camere de dormit si niste dependinte din curte, printre care si bucataria de vara.

Mai aveam noi o casa stramoseasca, la „Socacul Mic”, casa lui Mos Adam, dar acolo nu a mai stat nimeni de zeci si zeci de ani si era, in mare, nelocuibila, insa avea o gradina mare si frumoasa prin mijlocul careia curgea un piriu de munte. Acolo cultivam rosii, ardei, castraveti, fasole verde, ceapa, pepeni si struguri, tineam gaini si porumbei si toate aceste produse simple care cresteau de la sine, ne asigurau aproape tot consumul alimentar.

Eram mai multi verisori si eu eram cel mai mic, fiind cu noua ani mai tinar decit Ilie si Ion, cu vreo sapte ani mai tinar decit Adam si Victoria si cu patru ani mai mic decit sora mea Felicia.

Nu intotdeauna toti verisorii erau acolo si mai ales in ultimii mei ani petrecuti la Ilidia, eram singur, aia mai mari avind deja alte treburi mai importante la oras.

Eu, in schimb, am fost trimis cu regularitate la Ilidia, ca si cind parintii mei ar fi semnat un contract cu autoritatile locale, contract care trebuia respectat cu orice pret.

Adevarul este ca mie imi convenea de minune acest aranjament, deoarece aproape trei luni de zile eram liber, scapat de ochii vigilenti ai parintiilor, scapat de continua sacaiala:

-„te-ai spalat pe maini? La ora sase sa fi acasa! Sa nu te duci singur la strand! Sa nu uiti sa cumperi paine!, etc.”

La Ilidia eram insa „controlat” de strabunica, Mama Mara, de bunica Mama Nita si de Minodora, o verisoara de-a mamei, care toate ma adorau, avind o parere despre mine poate cu mult mai buna decit o meritam. Cred ca felul meu de a vorbi, mai domol, fara injuraturi si mai ales interesul pe care intotdeauna l-am avut de a „asista” si „ajuta” la bucatarie, le-a convins pe aceste femei ca sunt un suflet curat si bun.

Mi se ingaduia orisice si eu profitam din plin de aceasta generozitate si nu-i deloc de mirare ca eu spre deosebire de ceilalti verisori, abia asteptam sa vina vara, sa plec la Ilidia.

Aventura incepea pe peronul garii CFR din Resita, de unde impreuna cu un adult, mama ori bunica, luam personalul de Timisoara. Imi placea sa trag adinc in piept fumul de locomotiva, chiar cu riscul de a-mi intra un pumn de funingine in ochi.

La Berzovia trebuia sa schimbam trenul, sa luam personalul de Oravita si asezati pe valize asteptam vreo trei-patru ore la umbra unui nuc imens care ne mai scapa de razele fierbinti si necrutatoare ale soarelui de vara. De la Berzovia la Oravita mergeam la clasa a doua, in vagoane cu banci tari de lemn, dar care pareau mai curate decit cele de la clasa intaia cu scaune imbracate in tesatura albastra cu pete mari de grasime si de transpiratie. Mama se ferea de acele locuri spunind ca sunt pline de purici si de paduchi.

Plecam dimineata devreme din Resita si abia inspre seara ajungeam la Oravita. Acolo, la gara, ne astepta Trifu Tiganu cu trasura. Asta era datoria lui „de onoare”, fiindu-ne in trecut, din neam in neam slugi, atit el cit si tot neamul lui. Acum cu toate ca era liber si mult mai „bine vazut” de comunisti decit eram noi, el isi continua misiunea lui „de onoare” mostenita. Trasura fusese de fapt a noastra, dar bunica i-a dat-o lui, altfel oricum era nationalizata odata cu casa.

Adevarul este ca tiganii Ilidiei nu-i suportau pe comunisti, mai ales ca putinii comunisti ai satului erau venetici adusi acolo din Moldova sau Oltenia si spre deosebire de alte sate si orase din regiune, tiganii nostrii au ramas tot asa cum au fost ei din timpuri stravechi, necompromitindu-se cu noua ordine, cu noua putere.

Cum se oprea trenul in gara la Oravita, Trifu ne lua bagajele si dupa ce, galant, o ajuta pe mama sau pe bunica in trasura, indemna caii la drum si incepea sa motaie pe bancheta din fata a trasurii, caii stiind singuri drumul.

Pe vremea aceia nu era inca electricitate la sate si cum se lasa noaptea, aveam impresia ca trasura era trasa pe un drum de stele, drum croit de siluetele cailor si de figura usor inconvoiata a lui Trifu Tiganu.

Drumul de stele se termina in fata casei, unde intotdeauna ne astepta Baba Vuta, mica si uscata si cu un chistoc de tigare in coltul gurii. Venea repede la noi, spunindu-ne cu voce ragusita: „sarumana conita si coane Livait”, ne saruta intr-adevar mana si apoi mindra ne conducea la bucataria de vara unde pe masa erau asternute bucatele de bun-venit, intotdeauna aceleasi: paine proaspata facuta in cuptorul nostru de paine, brinza de munte si cas, rosii, ardei si castraveti din gradina. Ne spunea „pofta buna” si se retragea undeva in intunericul misterios al interioarelor casei, sa nu ne deranjeze pina cind ne terminam cina.

Baba Vuta facea parte din aceiasi familie de tigani care de vreo suta cincizeci de ani avea „grija de noi”. Ca asa se faleau tiganii nostrii;-„lasa conita ca avem noi grija de baiat” si intr-adevar nimeni nu ar fi indraznit sa ne faca vreun rau, fara sa riste un conflict, mai mult sau mai putin violent cu „protectorii” nostrii tigani.

Cine stie, poate ca de frica tiganilor, ne-au ingaduit comunistii sa folosim o parte din „Casa Mare”.

Intr-una din vacante cind tocmai mi se schimbase vocea si nu-mi gaseam rostul prin sat, Baba Vuta a venit la mine si fara nici un fel de introducere, cu voce de risnita veche, mi-a spus: „conasule, am o fata pentru dumneata”. Mi-au trebuit citeva secunde bune pina cind sa inregistrez si sa inteleg mesajul babei, dar corpul meu tinar cred ca a inteles direct despre ce era vorba.

„E fata curata, nepatata” mi-a spus Baba Vuta. „Vin maine cu ea aici”.

Nu stiu cum, dar a doua zi tocmai s-a potrivit ca bunica si strabunica sa fie plecate la Oravita, la cumparaturi si chiar inainte de ora prinzului, Baba Vuta a venit cu fata de mina.

N-am recunoscut-o, nu o mai vazusem pina atunci. Parea sa fie cam de aceiasi virsta ca mine, in jur de vreo cincisprezece ani. Pieptul tinar i se zbatea nelinistit in bluza subtire de in prin care puteam sa-i vad sfircurile de culoarea ciocolatei.

Instantaneu membrul mi s-a intarit ridicindu-mi fara rusine nadragii scurti de vara in fata tigancilor.

Atunci Baba Vuta a spus simplu: „asta-i Rita” si a plecat lasindu-ne singuri in curtea casei.

Nici eu nici Rita nu am spus nimic, parca eram muti si eu, mai mult ca sa-mi ascund erectia, m-am asezat pe banca de granit din spatele fintinei.

Rita a venit si s-a asezat linga mine descoperindu-si picioarele o palma buna deasupra genunchilor, invitindu-ma parca sa le studiez. Spre deosebire de picioarele mele muschiuloase de alergator, ale ei erau suple, tari si moi in acelasi timp.

Cu aceiasi simplitate cu care Baba Vuta imi vorbise, Rita intorcindu-se spre mine si atingindu-mi umarul cu pieptul ei tare, m-a intrebat: „conasule, te-ai culcat vreodata cu o tiganca?”

Am dat din cap ca nu, dar nu i-am spus ca nu m-am culcat cu nici o femeie, tiganca ori netiganca. Rita m-a luat atunci usor de mina si ridicindu-se de pe banca, mi-a spus: „hai sa mergem in casa”.

Am urmat-o ametit, in transa, si ea care spre nedumerirea mea cunostea bine casa, m-a dus in „cancelarie”, camera odata, mai demult, folosita ca biblioteca si birou de lucru, dat acum folosita de mine ca dormitor. Obloanele mari de lemn de la ferestre erau aproape complet inchise, sa tina racoare in camera, nelasind sa patrunda decit un firicel timid de lumina care nu izbutea sa scoata camera din semi-intuneric.

Rita s-a asezat pe pat tragindu-ma linga ea. Fara graba si-a scos rochia subtire, raminind complet goala. Nu pot sa-mi explic de ce, dar tocmai atunci virilitatea m-a tradat, parasindu-mi un membru moale si umil in pantalonii scurti de vara. Am dat sa ma ridic, sa plec de acolo, dar Rita s-a intins in pat si cu miscari hotarite, aproape ca m-a fortat sa ma inting linga ea.

Mi-a dat jos pantalonii si coapse catifelate si sini tari au inceput sa-mi mingaie corpul incremenit in spaima si deznadejde.

„Nu-ti fie teama ori rusine, asa-i la inceput”. Aceste cuvinte parca soptite de o vrajitoare de pe alte tarimuri, mi-au fortificat din nou membrul. Tinindu-l cu o mina sigura de mijloc, Rita mi-a spus: „conasule, Dumnezeu nu s-a zgircit cind ti-a dat” si cu un zimbet ciudat pe buze s-a intors inspre mine, incalecindu-ma.

Mai intai, tinindu-mi strins de mijloc organul rusinos, si l-a plimbat de la buric in jos, frecindu-l usor de locul umed si fierbinte unde picioarele ei suple se legau de restul acela de ciocolata.

Ca si cind ar fi inceput un cintec sau o ruga profana, Rita a inceput sa sopteasca cuvinte pe care eu nu le intelegeam si cind vocea ei a inceput sa-i tremure in cintec, s-a lasat greu peste mine lasindu-mi membrul liber sa o patrunda. S-a miscat apoi in cercuri marunte deasupra mea, sub mine, unul in altul pina cind brusc corpul i s-a indoit din spate ca si cind ar fi vrut sa strapunga plafonul cu sinii ei tari. In acelasi moment organul meu viril a explodat intr-o fintina arteziana, facindu-ma sa tremur, sa gem si sa lacrimez.

O buna bucata de vreme am ramas nemiscati, Rita cu capul culcat pe pieptul meu. Inainte de a pleca, am intrebat-o cind mai poate sa vina si ea mi-a raspuns doar atit: „conasule, eu vin atunci cind stiu ca-i bine.” Eu as fi vrut sa vina in fiecare zi, dar Rita a venit numai de patru sau cinci ori in toata vara aceia.

La sfirsitul vacantei, Trifu ne-a dus cu trasura la Oravita. Eu am tacut tot drumul pina la Resita si tot restul anului am fost tacut si ingindurat ca si cum cineva mi-ar fi dezvaluit o comoara pe care atunci cind incercam sa o folosesc, se transforma intr-o povara necrutatoare.

Reintors la Ilidia in vacanta urmatoare cu speranta sa o re-intilnesc pe Rita, Baba Vuta mi-a spus ca Rita e maritata intr-un sat vecin, la Socolari.

Nu am mai vazut-o niciodata pe Rita , dar amintirea ei m-a obligat sa ma reintorc acolo, la Ilidia, unde ea este etern o vrajitoare tinara si frumoasa.

O vrajitoare inmarmurita in timp.

DIMITRIE GRAMA

din ciclul:”Ilidia, cotidian mistic”

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: