LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Scorpia care mă îmblânzeşte“ – 13 file de jurnal cultural

Moto :

„Dar fericit, de unde ştiu că sunt?”

-Nicolae Steinhardt-
Iar e o zi toridă. S-au anunţat 42 de grade Celsius. Nici n-ai putere să mai gândeşti, aşa cum stai seminudă, cu piciorul umflat ridicat pe speteaza canapelei în dungi grena, bej şi galben.  Nora Iuga o prezintă pe Daniela Raţiu cu romanul „In vitro”. Autoarea citeşte un poem din „ciorapul cu fir dus” – unul din primele sale volume de poezie.

Luis Mariano începe să cânte nemuritoarele canţonete napolitane. Pielea mi-e umedă şi din loc în loc apar la încheieturi mici iritaţii ca o spuză roşiatică, usturătoare. E un fel de urticarie, nu ştiu dacă de la căldură, ori de la ceva care nu mi-a priit în alimentaţie.

Scriu răstignită-ntre perne, într-o poziţie cât se poate de incomodă. Lumina îmi cade contre-jour. N-am putere să mă ridic. Gâtul mi s-a strâmbat. Suflu aer fierbinte ca un balaur care scoate flăcări pe gurile şapte.

Ah, Luis Mariano, ce catifea învoalată! Ce tinereţe îndepărtată!

Maestrul Herlea a împlinit 80 de ani. L-au sărbătorit pe faleza Dunării la Brăila. Mariana Nicolesco şi toţi laureaţii Festivalului Haricleea Darclee.

Stau cu uşile şi ferestrele larg deschise. Unele sunt sub camuflaj, ca să nu intre aerul fierbinte de afară. Mi-e frig de cald ce mi-e. Pielea are furnici pe dinăuntru.

Irina Hasnaş face nişte emisiuni muzicale absolut excelente. E ceasul cel mai suportabil al zilei, căci se transmite emisiunea „Vocea umană”. Mă trec sudorile de plăcere.

Secretul lui Marco Polo”, „Cântăreţul mexican”, ehei! Le ştiu de la 5-6 ani.

Mă dor urechile, gâtul, capul, ochii, dinţii şi sinusurile. Toate deodată şi pe rând, nu ştiu care e mai sâcâitoare durere. Sunt drogată cu Algozon şi Antistres.

Ah! Scorpia care singură mă îmblânzeşte ! poezia pe care o nasc şi  care încet mă ucide! Presărată cu muzica cea mai subtilă!

Uit de cei trei dinţi care mi se cariază cu viteza luminii, în acelaşi timp. „Mexico, Mexico!” răsună vocea cu impostaţie naturală a lui Luis Mariano, cu un ambitus ţinând, cred,  mai mult de trei octave. Bat ritmul cu piciorul stând şi cu mâna dreaptă. Sub soarele Mexicului, ritmuri tropicale demenţiale, paradisul inimii şi al iubirii! Francis Lopez şi Luis Mariano, doi magicieni.

Trebuie să urmăresc 9595 cu adorabilul doctor psihiatru Cristian Andrei. Începe şi Festivalul de la Bayreuth cu Wallhala lui Wagner.

Nu le pot avea pe toate. Mă mulţumesc cu ce am şi cu ce se mai poate, ca să-mi fac viaţa cât de cât suportabilă.

„Orice mutare dintr-o ţară în alta, dintr-un oraş în altul, dintr-o casă în alta, e un cutremur de pământ” – spune la radio prof. Jean Jaques Askenazi, doctor în neurologie la Universitatea din Tel Aviv, plecat din România în Israel în urmă cu mai mulţi ani. O viaţă şi o carieră ştiinţifică. Suntem încă pe „planeta Radio”. Profesorul care vorbeşte e recunoscut drept  „Omul care aduce somnul” specialist neurolog care se ocupă, într-adevăr cu…somnul şi visele.

„De ce doarme omul?!” – întrebare pe care şi-au pus-o toţi neurologii şi psihanaliştii de milenii.

În somn se produce o reînnoire a matricei cerebrale”. Omul rezistă fără somn 56-60 de zile. Există 82 de boli de somn după studiile făcute din 1952 de un basarabean Kleitman care a ajuns la Chicago.

Între o oră şi o oră şi 20 de minute, omul mişcă ochii în somn. În timpul somnului, creierul e viu, dar sub altă formă – fără conştiinţă. Apneea de somn – este boala sforăitului.

Profesorul e născut la Sofia. A stat în România, iar acum stă în Israel, profesor la universitatea din Tel Aviv. Vorbeşte impecabil româneşte, fără pic de accent străin. Evocă începuturile din perioada studenţiei la Cluj. În 1954 îşi dă doctoratul cu „Magna cum laude” la Cluj.

În timpul regimului comunist, considerat „liftă păgână” – în timpul şcolii a fost mutat din bancă, izolat de ceilalţi colegi, exmatriculat cu alţi colegi evrei din România.  Şi-au continuat şcoala într-o chilie a sinagogii din Craiova care a fost amenajată drept clasă, cu profesori improvizaţi.

Îmi place să ascult „poveştile altora” – atât de fascinante, atât de zguduitoare şi pilduitoare. Mă pun permanent în situaţia celor despre care aflu. Ce aş fi făcut eu în locul lor?

Îmi fac permanent vânt cu un evantai obosit şi cu 5 palete stricate.

Memoria de elefant este o deficienţă genetică – spune profesorul Askenazi. Memoria  are capacitatea de a se şterge singură. Este un fenomen neurologic obligatoriu. Problema oamenilor e că nu pot să uite.

Profesorul face declaraţii zguduitoare despre plecarea sa în Israel şi ce probleme a avut cu Securitatea. Când a plecat, însoţit fiind de colegi, s-a făcut că se împiedică şi a sărutat pământul cu buza stângă.

Vlad Voiculescu – neurolog i-a fost un permanent exemplu.

„Ce este omul? – O fiinţă care, spre deosebire de celelalte animale, poate comunica verbal experienţa lui, altuia”. A făcut cercetări legate de somn, nanomedicina, nanofizica. Nanocuantica.

Nimeni nu ştie pentru ce dormim?  Limbajul în care Dumnezeu vorbeşte cu omul este cel al geneticii. Există 32.000 de gene umane. 100 de miliarde de neuroni şi 400 de miliarde de celule din  jurul neuronilor.

*

Un duh de iubire mă paşte.

Vreau să ascult o poveste.

Mă frige văzduhul.

În miezul acestui rotund în care mă afund, într-o vibraţie tainică, gândurile intră în mine, precum la Oslo, fiordurile, muşcă din adâncul de munte.

Cuvintele mele îşi aruncă privirile peste umăr, până se prefac în fantome de sare.

În dreptul meu, aerul are o bordură liliachie.  Se răsfrânge precum lumina din sinele pietrei dezechilibrând întunericul.

Trebuie să ridic o stavilă din privirea rarefiată strivită de ţărâna cântătoare care sunt.

*

Gând auzit.  Să atribui altcuiva, ceea ce-ţi reproşezi de fapt ţie, dar nu ai curajul s-o recunoşti ca atare.

Ţâşnesc jerbe albe din fântâna memoriei. Dincolo de orice lest sufletesc, umbra mea, lovită de amnezie, devine albă pe dinăuntru.

De ţinut minte : Mai presus de operă trebuie să fie propria ta viaţă.

Scorpia mea – Poezia – mă îmblânzeşte cu biciul iubirii.

Încă o ispită de a conversa cu propriul craniu, ţinut între palme.
*

De ce scriu?

Ca să-mi aduc aminte. Ca să mă salvez de la flagelul uitării.

Orice fapt, afect, lucru întâmplat, se şterg mai curând sau mai târziu din memorie. Nu şi cele scrise.

Cândva, pe când începusem să ofer propria-mi fotografie, pe spatele căreia iscăleam, scriam câteva cuvinte, extrem de banale, dar cât se poate de adevărate : „O piedică în calea uitării”.

Am tezaurizat şi eu nenumărate asemenea „piedici” în calea uitării. Unora nu le mai ştiu numele posesorilor. Dar de câteva zeci de ani, pun şi eu „piedici”. Ele se numesc, fie versuri, fie eseuri, poveşti, mici dramatizări, panseuri, proze.

Aşa, ca să pun piedică uitării.

Şi uitarea  să cadă-n genunchi.

Să îmblânzesc uitarea Să îmblânzesc scorpia, ori scorpia să mă îmblânzească pe mine. Şi eu să cobor măcar un genunchi dinaintea acestor mici semne, exerciţii de memorie afectivă.

*

Povestea, scenariul constituie sublimarea cotidianului în epos, spune cineva.

Cesare Zavattini – marele, genialul scenarist al filmului neorealist italian din anii ’40-’50 – cel care a făcut cu Vittorio de Sica un tandem excelent. Printre filme : „Ciocioara” ; „Hoţii de biciclete” etc.

Roberto Begnini – un actor absoslut fermecător, vioi, creativ, demonstrativ, cu geniul în sânge vorbeşte despre Cesare Zavattini. Asociaţia Scenariştilor Americani îl recunoaşte şi premiază în 1977 (doar pe Charlie Chaplin îl mai onoraseră astfel). A scris 7000 de pagini pentru  un scenariu de film, spune Roberto Begnini. „La Verita” (1981); „Miracolo a Milano”.

„Nu e niciodată singur cel ce crede în lucrurile adevărate” – spunea Vincent van Gogh.

*
E miercuri, sfârşit de iulie torid. Iar merg „în turneu” cu actorul Constantin Cojocaru, pe care am învăţat să-l iubesc, pentru farmecul cu care povesteşte despre călătoriile sale în lume. De data aceasta mergem la Nurenberg. El a fost în 1967, eu am fost acolo în 1993.

Refac traseul cu el şi cu redactora emisiunii „Călător pe Mapamond” Raluca Rădulescu.

„Cea mai importantă descoperire într-un turneu – sunt oamenii” spune Costică Cojocaru. Are un şarm acest actor când îşi povesteşte peripeţiile, de speriat. Îţi taie răsuflarea.

Atât a călătorit acest om! 365 de kilometri pe jos în 2005 până la Santiago de Compostella. Apoi în Norvegia, Franţa, Tunis, Coreea, etc.

Tare mi-i drag de el cum povesteşte. Are o voce atât de ghiduşă încât, dacă nu l-aş cunoaşte, m-aş îndrăgosti nebuneşte de el, aşa cum în copilărie iubeam vocea lui Dinu Ianculescu.

E foarte plăcut să-l asculţi. Am uitat şi oboseala celor 144 de trepte urcate acum o jumătate de oră pentru că liftul era blocat la etajul 8. Căţeluşele sunt proaspăt îmbăiate şi dorm. Eu ascult şi visez. Îmi permit măcar atâta lux, căci visul nu costă nimic.

Iată-ne împreună în Danemarca. Trecem prin Ungaria, pe la Praga, în Germania, apoi în Danemarca, la Hans Christian Andersen în Ţara lui Turtă Dulce, cu casele făcute parcă din zahăr ars şi  căciuli din turtă dulce. Mergem apoi cu feribotul de aici.

Sărim apoi la Veneţia la hotel Albergo, cu „Vrăjitorul din Oz”.

Acest Constantin Cojocaru are un palmares impresaionant : 40 de ani de carieră artistică, 70 de roluri, 20 de călătorii în lume.

Turist curios sau gură cască. Are o fiică la Torino.  A fost şi în Elveţia nu demult. Povesteşte despre Montreau.

Şi-ar dori să treacă Atlanticul – să ajungă pe locul vechilor incaşi sau asirobabilionieni. Unde ar dori să se întoarcă? Peste tot.

La Cairo, la Conpenhaga, la Moscova. Dar în special în Spania.
*

Cât vorbesc cu Sorin se schimbă registrul de pelerinaje şi începe „Vorba de cultură” cu Ema Stere şi Attila Visauer având ca invitat pe actorul George Ivaşcu – director la Teatrul Mundi, emisiune în reluare.

E un alt tip de om şi deşi e comic, nu e atât de şarmant ca şi Constantin Cojocaru, dacă ar fi să-i compar.

Alt om sclipitor, încântător, seducător chiar, este Cornel Todea, care, cu a sa „Cafenea literar-artistică” din fiecare vineri, îmi face mereu câte un dar special, aducându-mi câte un invitat de marcă în casă, prilej de destindere, de amuzament, delectare şi deliciu spiritual maxim.

George Ivaşcu povesteşte despre filmul turnat în România despre Modigliani, unde rolul titular a fost interpretat de Andi Garcia, despre care a vorbit şi Dorina Lazăr la aceeaşi emisiune „Vorba de cultură”. A fost o creaţie monumentală a acestui strălucit şi frumos actor, Andi Garcia.

Şi toate aceste emisiuni, condimentate cu muzica cea mai stilată, pe gustul meu. Redactorii muzicali sunt adevăraţi profesionişti şi aleg melodii de referinţă. Acum e redactor muzical Viorel Grecu.

„Viaţa e ceea ce ni se întâmplă, în timp ce noi suntem ocupaţi cu altceva” – a spus cântăreţul John Lennan.

Ascult în cadrul aceleiaşi emisiuni pe Patricia Caas.

„Starea de obedienţă este aceea a apei care trebuie să ia forma vasului în care e turnată. Dacă se revoltă, dă pe afară” – spune George Ivaşcu. E vorba, cu alte cuvinte, de relaţia actor-regizor. Actorul trebuie să fie obedient, disciplinat, supus în faţa regizorului.

Attila Visauer mărturiseşte că, în clipa asta, ia notiţe.

Ema Stere întreabă cât de importantă în viaţa actorului este experienţa personală.

George Ivaşcu răspunde că actorului îi trebuie antrenament, exerciţiu. Spectatorul este un colecţionar căruia trebuie să-i oferi opera originală, punctează Attila.
*
„Chilipirim” – târg de carte, muzică şi film la Constanţa, prilej de lansări.  Volumul VII al cărţii atât de aşteptate şi mediatizate „Harry Potter de J. K. Rolling şi „Orbitor. Aripa dreaptă” – de Mircea Cărtărescu.
Julio Iglesias concertează astă seară la Bucureşti, după ce a fost la Sibiu, Bacău, Timişoara. Două ore de muzică de pe albumul Clasic-Romantic. Vor fi cca. 15.000 de spectatori.
*

Aşa cum se-nghesuie / spaţiu-n secundă/ culorile-n alb/ vin, mă inundă./ o stea muribundă/ se naşte sub geam./ Miresme abundă/ din lumea aceasta imundă. Ce mi-o fi venit oare? Iar mă bântuie scorpia.
*

Degetele mele dansează separat şi împreună pe muzică chineză. E ceva inedit, aproape inefabil, acest dans al degetelor abia atingându-se, unduind în aer după melosul oriental. Acum valsează pe Tema cu variaţiuni de Lui Ţuan. Appo, pe o muzică de inspiraţie folclorică executată cu mare virtuozitate la pian.
*

Peste 12.000 de specii de furnici sunt în întreaga lume care s-au adaptat oricărui mediu.

Şi noi suntem un gigant „roi planetar”.

Sfinx cântă „Şir de cocori” – ca să fim în sintonie.

Aproape că nu mi-i mai amintesc, deşi a fost o vreme când ştiam orice formaţie şi orice solist de muzică uşoară.

Ieri a fost pe TV Cultural o evocare a formaţiei „Mondial”. M-a emoţionat căci îmi aminteam aproape toate melodiile.

Azi noapte am stat de vorbă

Cu plopii şi cu vântul.

Mă cunoştea şi vântul

Mă cunoşteau şi plopii.

Mă cunoşteau din vremea

Când colindam pământul

Cu gândul şi cu ochii

Pe harta Europei”.

Maria Tănase cântă : „Asară ţi-am luat basma”, în încheierea emisiunii.

Academicianul Răzvan Teodorescu, fost ministru al Culturii şi Cultelor vorbeşte la „Suferinţele culturii” despre o problemă spinoasă: cea a artiştilor liber profesionişti. Propune să li se mărească îndemnizaţiile – vezi cazurile Gil Dobrică,  Johnny Răducanu, Gică Petrescu, Cornel Constantiniu şi alţii care au rămas fără mijloace de trai la bătrâneţe, fiindcă şi-au exercitat talentele în mod liber.
*

La „Dosar clasic” – emisiunea Corinei Rădoi,  ajunsă la al patrulea capitol Richard Strauss, se prezintă opera „Don Juan”, apoi fragmente din primul poem simfonic „Macbeth” şi în cele din urmă „Till Ulenspiegel”, transmisiune făcută de la Weimar.

Ascult „Till Buchoglindă” şi mă minunez. Cum de nu i-am dat până acum atenţie? Atâtea lucruri fundamentale pierd, cufundându-mă în cele fără importanţă!

E o capodoperă de gen.

Pe muzica Richard Strauss-iană, mâinile mele încep din nou dansul. E un balet aerian cum n-am mai dansat niciodată.

Artist socotit controversat, comentat, recenzat, în toate ziarele europene. Despre Simfonia „Domestica” în 1904, se spunea că această lucrare oferă o imagine picturală a vieţii de familie. Se prezintă câteva acorduri cu Scherzo, din Simfonia „Domestica” de Richard Strauss.

Încă o revelaţie!

O, nimic nu se compară cu muzica simfonică. Nu mă satur să ascult. Sunt lihnită, oricât aş savura. Senzaţie de jind continuu pentru pierderea inutilă de vreme. Franz Strauss a fost tatăl lui Richard Strauss.

În încheiere se prezintă Poemul simfonic „Moarte şi transfiguraţie”.

Nu găsesc cuvinte.
*
Anul 2007 este anul când se împlinesc o sută de ani de cercetăşie, cea mai mare organizaţie de tineret din lume. Tema acestui an este „A fi responsabil şi conştient de rolul tău în societate”.
*

S-a stârnit brusc un venticello! Sârmele şi o antenă dansează, se zbat,  se răsucesc, se contorsionează.  O adiere blândă mă face să respir ceva mai uşor. Mă ajută şi ceaiul de busuioc băut cald, şi-mi mai domoleşte durerea din beregată.

De pe pleoape şi de pe sprâncene cad boabe fierbinţi de sudoare. Părul mi-e leoarcă. La colţurile ochilor, broboane. Plâng cu lacrimi false.
*
Începe emisiunea „Paşaport european”.

Tot ce vreau e să te pot iubi zi de zi” –cântă Cristi Minculescu cu „Irisul” – său zbânţuit şi foarte zgomotos, dar plăcut. Fraza se repetă obsedant de 10-20 de ori. De altfel cântecul are cam două versuri : „Tot ce vreau e să te pot visa zi de zi/ Tot ce vreau e să te pot iubi zi de zi”. Cam atât.
*
Povestaşul Gabriel Marian Râlea ne spune istoria tânărului nobil Hermann care a dat numele oraşului HermannStadt. Plecat din Ungaria spre Transilvania, ajuns în pădurile Cibinului. Aici s-a aşezat prin anii 1000-1002 şi a clădit oraşul. A trăit 125 de ani acest Hermann. Incredibil, nu? Oricum, ne-a rămas de la el un oraş splendid, iată, acum, capitală  culturală europeană.

Pe aici a trecut şi Vlad Ţepeş cu fratele său Mircea şi cu tatăl  Vlad Dracul. Dracula a considerat oraşul cel mai frumos, dar la 4 ani după ce l-a părăsit, n-a pregetat să se întoarcă împotriva lui.

Aici erau bresle de meşteşugari. Exista un „Turn al slăninei”. Saşii din vremea aceea îşi puneau slănina în acest turn pentru zile grele, păzit de un paznic al slăninei. Dar  aceste provizii îi ajutau să supravieţuiască în caz de primejdii sau de asediu al cetăţii.

Vino iar dar pentru totdeauna. O, da!” – cântă în continuare Cristi Minculescu, acest bărbat straniu, misterios, cu vocea sa gâtuită, stridentă, beregăţită, cu ton de cap şi prelungiri  în acute. Şi totuşi, nu e total neplăcut, doar că e prea strident. Au împlinit recent 30 de ani de carieră muzicală şi au cântat la deschiderea concertului Rolling Stones, ceea ce e o performanţă, pentru că au participat circa 60.000 de oameni, pe stadionul Lia Manoliu şi unde o sticlă de apă minerală se vindea cu 200.000 de lei vechi (20 de lei), după ce spectatorii au fost siliţi să-şi lase sticlele aduse de acasă, la intrare. Şi asta pe o căldură de peste 38 de grade Celsius.

S-a dansat, s-a cântat. S-a leşinat. 3oo de persoane au leşinat în numele rock-and-rollului”.

Mult mai aşezat, Julio Iglesias a concertat pentru 15.000-20.000 de fani la Timişoara, Sibiu, Bacău şi în cele din urmă la Bucureşti, într-un concert de promovare a ultimului CD, „Romantic-Clasic”.

Foarte în vogă e trupa „Şucar Colectiv” – trupă românească de ţigani care face ravagii printre tineret. De gustibus.
*
Astăzi întrepătrunderea artelor e un deziderat în lumea compozitorilor. Dar trebuie să existe şi o legătură emoţională, absolut obligatorie.

Se prezintă pe Cultural un fragment din muzica filmului:  „Îngerul necesar” compusă de Cristian Lolea, un tânăr compozitor din generaţia 2000. E o muzică abruptă, bolovănoasă, deloc lirică, un mixaj pe calculator care mie nu-mi stârneşte nici o emoţie.

A face muzică din butoane, fără aportul creativ al compozitorului, mi se pare straniu. Se fac experienţe sonore, pur şi simplu, şi ce iese se numeşte muzică tânără.

Iarăşi se prezintă un fragment din muzica filmului „Un pod plin cu jucării stricate” – de acelaşi compozitor, Cristian Lolea. E ceva mai ludică, mai expresivă, dar tot nu mă pot acomoda cu astfel de muzică.
*

La ora 17,00 începe Stagiunea de vară Euroradio, de la Bayreuth, transmisiuni directe de la Festivalul Richard Wagner, care este un eveniment muzical de excepţie.  Aflu că aceasta este a 96-a ediţie.

Festivitatea începe cu opera „Maeştrii cântăreţi din Nürenberg”. De data aceasta, amfitrioană este Catarina Wagner, nepoata lui Richard din a doua căsătorie. Vor fi 7 spectacole până în 28 august.

Intrarea în sală se face în sunet de trompete care cântă un fragment din imnul oraşului, simbolizând demnitatea cântăreţilor.

Opera cea mai cantabilă din creaţia lui Wagner – în aranjamentul Catarinei Wagner, cu solişti de excepţie. La pupitrul dirijoral este Sebastian Weiger.

Începe un zumzet nedefinit de voci, de instrumente care se acordează. Dacă m-aş afla într-o sală de concert, acum aş avea mari emoţii. Va sosi şi Angela Merkel, cancelarul german. Concertul începe în acorduri triumfale, în forţă, dar sunt şi pasaje sublime, de un lirism înduioşător pentru impetuosul, capriciosul, năvalnicul Wagner, cel care îţi ia cu asalt toate simţurile. Nu degeaba Adolf Hitler îl cultiva cu precădere, căci s-au găsit circa o sută de discuri în buncărul în care au sfârşit Cel de-al III-lea Reich cu amanta lui Eva Brown. Abia acum au fost date la iveală, păstrate de un soldat care le-a găsit întâmplător, iar când a murit, nepoata lui s-a hotărât să le pună la dispoziţie autorităţilor.
*

Pe TV Cultural, alt monstru sacru : criticul şi istoricul de teatru George Banu – în emisiunea „Nocturne” a Marinei Constantinescu, preluată de la TVR  l.

O, începe corul wagnerian. Ce să ascult mai întâi şi cum să mă împart?

Acorduri sublime de clarinete şi flaute pe „aventurile teatrale galante şi elitiste” ale acestui mesager al teatrului românesc în lume.

Acest om, atât de expresiv, cu o minte pătrunzătoare şi spirit ascuţit ascunde o comoară de  experienţe actoriceşti, regizorale, teatrale în general.

Vine dinspre radio un parfum de sonorităţi absolut îmbătătoare.

Vestitorul magicului în teatru, cum îl numeşte Marina Constantinescu, câştigă de data aceasta în faţa lui Wagner, pentru că povesteşte întâmplări absolut fascinante. Îşi mângâie barba în chip senzual, cu o mişcare conştientă şi cochetă.

Ochii îi scânteiază straniu iar ea gesticulează la fel de cochet şi profesional, arătându-şi erudiţia şi simpatia.

Se prezintă cărţile : Trilogia „Cortina”, „Omul văzut din spate”; „Noaptea”.

Omul este văzut în această trilogie în trei ipostaze : Omul care se expune, care avansează către ceilalţi pe scena lumii; omul care se retrage discret, şi omul care dispare.

George Banu îşi pune din când în când degetul arătător pe buze ca şi când ar vrea să oprească şuvoiul de vorbe, într-o tăcere complice.

Când pătrunzi în noapte, te întâlneşti cu tine însuţi” – spune George Banu, acest „vagabond, hoinar” între Paris şi Bucureşti care stă în centrul Parisului iar aici, în centrul Bucureştiului, între diurn şi nocturn. Rafinat, subtil, elitist, scrie în limba franceză şi este, aşa cum mărturiseşte, „prizonierul unor adevăruri succesive”.

*

Pe TVR Iaşi, Dionisie Vitcu povesteşte cu şarmul şi vorba lui  moldovenească despre Creangă, geniul humuleştean, pe imaginea unor păpuşi (măşti) care întruchipează personajele vestite : Smărăndiţa popii, Nică a lui Ştefan, etc. O păpuşăreasă execută magistral modelele, capete şi măşti realizând eroii cât mai fidel şi cât mai hazos cu putinţă, în perfectă sintonie cu naraţiunile humuleşteanului.
*

Pe B1-TV, la „Naşul” se cântă melodii din filme celebre : „You can fly me to the moon”.  Un naist tânăr interpretează cu acompaniament de pian o melodie excelentă, stil jazz. Îl cheamă Nicolae Voiculeţ, e un virtuoz, se vede şi din avion.

E un jazz cu inflexiuni autohtone populare. Este bisat frenetic.

A doua melodie este absolut copleşitoare, cu acompaniament orchestral simfonic. O ultimă piesă cântată de mai mult cântăreţi este dedicată tuturor celor de acasă, cu acompaniament de pian.

Iar m-a trăsnit durerea de cap, deşi acum vreo două ore am luat un antinevralgic şi ½ de aspirină. Mi-au obosit ochii, urechile şi simţurile.
*

Pe „Cultural”, tenorul Valentin Racoveanu cântă în „Carmina Burana” de Carl Orff, cu Orechestra Filarmonică „Transilvania” din Cluj Napoca, sub bagheta lui Cornel Groza.

Iordache Basalic e baritonul care-i răspunde şi face rolul beţivului în partea în care toţi „beau”.

Soprana, în rochie roşe aprins, o pată de culoare distinctă în ansamblul orchestrei şi al corului, stă pe scaun şi-şi aşteaptă rândul la intervenţie.

Începe partea a V-a „Curtea Iubirii”. Intervine corul femeilor, cărora le dau răspuns curtezanii, amorezii, cavalerii.

Sunt jocuri ale dragostei, deloc nevinovate.

Soprana Elena Gherman este purtătoarea de mesaj. Iordache Basalic – surprinzător cum poate schimba tonalităţile de la soprană, la mezzo soprană, la tenor, bariton până la bas, în aceeaşi arie! Un adevărat tur de forţă şi o voce neobosită cu un ambitus cum rar întâlneşti.

Cândva aveam textul în latineşte şi în româneşte şi-l urmăream atent.

Îl ascultam atentă de câte ori mergeam la Angela Cioltan, şi ea îndrăgostită de aceste cântece profane descoperite într-o mănăstire de călugări, acum câteva secole şi prelucrate de Carl Orff.

Cunosc fiecare frază muzicală, e o lucrare extraordinară, foarte cunoscută şi apreciată, o bijuterie muzicală.

Pianista este şi ea remarcabilă. Iată ce triluri scoate soprana!

Fortuna – Imperatrix Mundi – ultima parte.

Se reia tema principală şi totul se termină în triumf absolut!

Dirijorul dă mâna cu soliştii şi cu capelmaestrul.
*

Orchestra condusă de Ionel Tudor şi Fuego concertează la Brăila. Prezentator Tavi Ursulescu.

Fuego încheie cu „Drumurile noastre toate” în ton de maneluţă. Păcat.

E un mic cabotin, îngropat în imense buchete de flori, dar la fiecare vers spune un „hei!” de parcă ar vrea să sară peste o groapă. Hei rup! Hop şi-aşa!

Prefer melodia originală. La urmă inventează versuri „Drumurile care la Brăila ne cheamă”. Asta se numeşte „şuşă”. E aproape să scape din braţe florile, introduce şi un „lai-lai-lai-la”,  „că drumurile noastre toate”, etc.

A comercializat şi a vulgarizat această frumoasă melodie.  Vai, vai!

Paul Surugiu, alias Fuego, a făcut „zbang” cu mămăliga-n geam.

George Grigoriu este evocat de brăileni prin acest festival prezentat de Octavian Ursulescu.  N-am răbdare să ascult toate „poveştile cu sponsori”.

-aici jurnalul se întrerupe pentru moment-

CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: