LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Dialoguri cu mine însămi. Prietenii care nu m-au trădat niciodată“

-fantezie de  dimineaţă-

Totdeauna, cuvintele au exercitat asupra mea o putere magică.  În catifeaua lor,  cu franjuri  coloraţi, m-am înfăşurat întreagă. Şi uneori mă ascundeam în  spatele acelor catifele călduţe. Nici un alt joc nu însemna atât de mult pentru mine. Dacă le aveam pe ele, nu mă consideram singură. Îmi ajungeam miemi. Şi eu lor. Există o comuniune tainică.

Ne copilăream împreună. Toate jocurile, toate bogăţiile lumii le puteam dobândi prin cuvinte. Era de ajuns să le potrivesc unul cu celălalt. Precum formulele magice.

Le căutam, le aşteptam, le amuşinam, le mângâiam, îmi construiam din ele castele, le apostrofam şi uneori le goneam. Însă ele se întorceau spăsite şi din  nou începea magia, dansul împrejurul focului sacru, cel fără de cenuşă. Dar mai ales, mă hrăneam cu ele. Şi le sorbeam mustul ca să capăt puteri, pe care altfel, n-aş fi putut să le dobândesc niciodată.  Nu întâmplător, într-una din scrieri mă autoproclamam : regină peste un regat de cuvinte.

Nici nu  pot să-mi închipui ce m-aş  fi făcut fără ele.

Eram un copil care-mi făceam singură  jucăriile. Abia la 6 ani am avut prima păpuşă, un clovn caraghios cu un corn arcuit pe cap. Din cârpă. Costa 6 lei. Şi mama se îndurase să mi-l cumpere. Mi-era tare drag. Am dormit cu el alături, pe pernă, ani la rând.

La 30 de ani, m-a covârşit dorul de clovnul meu prăfuit, pe care-l purtam pretutindeni în minte. Mi-am cumpărat altul, aidoma. Dar nu mai era la fel. Şi abia atunci am descoperit ce păpuşă hidoasă era. Eram doi străini, nu ştiam nimic unul de celălalt. Aşa că m-am descotorosit de el,  cu un sentiment de vină.   L-am aruncat la container, ca pe toate amintirile mele durute  şi jinduite din copilărie. Să se aleagă praful de ele.

Însă clovnul meu se încăpăţâna  să dispară şi îmi rămăsese pitit îndărătul scoarţei.

Dar cuvintele,  scumpele mele, nu m-au trădat niciodată. Mi-au fost aliate de nădejde. În preajma lor, oamenii mi se păreau mai frumoşi, mai buni. Nici nu-mi mai era aşa de frică de întuneric, de scări, de copii puşi pe şotii.

Anton Pavlovici Cehov în  drama „Trei surori”  are o replică memorabilă:  „Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor…”

Cuvintele au fost pentru mine aceşti copaci minunaţi, în preajma cărora eu trebuia să mă simt fericită. Şi chiar am fost de câteva ori. Sau mi s-a părut, numai.

Puteam să supun  prin cuvinte, o lume întreagă. Cine mai era ca mine? Şi cerul puteam să-l cobor la picioarele mele. Sau să mă înalţ eu, să fiu deopotrivă cu cerul. Doar să vreau. Asta îmi dădea o încredere nelimitată şi foarte benefică în mine. Cine îndrăznea să mi se opună?

Aveam păzitori, îngeri, eroi, chiar şi zmei pe care-i puteam folosi, la cherem, atunci când aveam nevoie.

Cuvintele…ele mi-au fost hrană şi băutură. Ele  îmi ţineau de saţ. Ele mi-au fost paharul de vin şi fărâma de prescură. Puteam sătura cu ele o mulţime. Dar nu aceasta era menirea cuvintelor? De aceea nu jinduiam nimic de la ceilalţi. Aveam secretul meu care mă făcea invincibilă. Şi-i mulţumeam lui Dumnezeu că mi le dăruise, că mă făcuse părtaşă la ele. Părtaşă la naşterea cuvintelor. Ce demnitate înaltă!

Eram încredinţată că îndărătul cuvintelor se ascunde cineva. De bună seamă, un spiriduş  caraghios pe care o să mi-l fac de îndată prieten. Poate chiar soţ?  Chiar da. Să mă logodesc şi apoi să mă însoţesc cu spiriduşul cuvintelor.

L-am invocat şi a venit în cele din urmă. Am petrecut clipe frumoase împreună. Nu era un spiriduş ca toţi spiriduşii. Era un personaj straniu şi nostim în acelaşi timp, pe care l-am îndrăgit imediat, fiindcă venea de câte ori îl chemam. Nu m-a dezamăgit, aşa cum m-au dezamăgit oamenii. Era un spiriduş de onoare, un cavaler.

Cuvintele! Din ce stofă de inefabil sunt oare alcătuite?  Şi cum ştiu ele când să vină  la timp, să te aline? Plămada lor mă  fascinează, clipă de clipă. Dar eu le caut duhul. Duhul lor aş vrea să-l pătrund, aşa cum am pătruns în inima spiriduşului cuvintelor şi l-am făcut să se îndrăgostească de mine. Această inimă ascunde toate tainele lumii.

Ce ne-am face fără cuvinte? Şi cum m-aş simţi, jefuită de averea mea de cuvinte?

Cât  încă le am, nu mă consider pierdută. Nici singură.

Oamenii vin, poposesc o clipă, sau nici atât. Şi pleacă, fiecare încotro. Singure, ele rămân să-mi ţină de urât, să mă  încurajeze, să mă apere.

O scriitoare m-a numit de curând: „îmblânzitoarea cuvintelor”. Precum dresoarea de fantome din piesa lui Ion Băieşu.

Mama spunea: „Nu sunt niciodată singură. Sunt cu Maica Domnului.” Extrapolând (mutatis mutandis!) îmi place să spun: Sunt cu dragele mele, cuvintele.

Prăfuite, uneori scoase de la naftalină, recondiţionate, purtând patina vremii, alteori nou-nouţe, cuvintele ies la iveală. Le îmbrac în straie potrivite inimii mele. Să se bucure şi ele că nu sunt singure. Sunt cu mine.

Ele mi-au umplut braţele, inima, mintea, sufletul, întreaga fiinţă. Tot ce sunt, tot ce am, tot ce fac. Singura mea avere: cuvintele. De când mă ştiu. Şi sper, până în  clipa din urmă.

De aceea, mă rog Domnului: „Doamne, de-ar fi să  pierd orice, numai cuvintele nu, numai cuvintele…”
CEZARINA ADAMESCU, AGERO

3 octombrie 2009

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: