LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Aurel Brumaru: „Adaptabilitate şi transfer sau Cu prepoziţia «înspre» în era schimbării“

Trăim, începând cu deceniul 9 (al secolului trecut), spune Alvin Toffler (v. Transfer de putere, 1990) în epoca dominaţiei cunoaşterii, inteligenţa taie acum punţile brutalei forţe fizice, nu va împiedica însă şi violenţa. Altfel de violenţă. Cei care deţin cunoaşterea – adică informaţia şi computerul, iar nu doar coşurile negre vărsătoare de fum – îşi transferă lejer şi în folosul propriu puterea, ceilalţi s-ar putea să mizeze, cum se vede, pe agresiunea tribalistă, deja pe forţa militară. Acestea, se spune, pot fi zădărnicite prin integrarea informaţională, printr-o necontenită deschidere, a rămâne aşadar numai păstrători de vechi patrimonii, într-o dimensiune conservativă, înseamnă a influenţa în massă exclusiv propagandistic, contând pe elementul tradiţional; uneori în formele nestăpânite cunoscute (istorie triumfalistă sau, cum s-a zis mai de curând, „istorie de parasatas”, pusă adică pe dezgropare şi veşnică pomenire, apoi reminiscenţele idolatrice certate cândva de Emilio Gentile etc.). Fireşte, tranziţia la schimbul eficient de informaţii, în anume condiţii de libertate, nu e lipsită de dificultăţi în cazul tradiţionalismului nepocăit, dar aceasta, ne îndeamnă A.Toffler, ar trebui cel puţin încercată. Ar însemna oare acest lucru şi o dezagregare – rea – a mentalităţilor? Unele, străine fiind, chiar ar trebui dizolvate. Suntem însă în dificultate, pe orişice meridian am fi aşezaţi, atunci când disoluţia s-ar referi la cultura naţională: negare a specificului (diferenţei), a fiinţării etnice (din păcate prizate adesea numai în cadre etografice, folclorice, deja politice etc.).

 

Nu e inutil a scruta acum, pe scurt, modul în care se va fi alcătuit şi a lucrat – entuziast ori sceptic – la unii gânditori români conceptul specificităţii; cât, pe urmă, de dureroasă ar fi fracturarea lui (ca formă filosofică) în vederea disponibilizării şi redimensionării noastre în cunoaştere – pentru schimb informaţional, adică în vederea tranziţiei de la neriscanta adaptare la schimb şi speranţă.

El însuşi mai degrabă printre sceptici, Mihai Ralea (v. Între două lumi, 1943) spunea că psihologia etnică românească întâmpină greutăţi prin disocierea severă între două tipuri de apreciere. Unul aparţine scepticului radical. Acela, cu obişnuinţe mai lungi sau mai scurte prin culturile străine (când nu sunt alogeni interesaţi), ar nega tot: nu avem artă şi literatură proprii, ştiinţă, stând aici înapoia altor popoare; avem o structură şi o compoziţie etnică inferioare, locuirea într-un orientă stătător ne-a pervertit etc. Scepticul radical, crede M.Ralea, e vinovat de: insensibilitate naţională, egotism definitiv, comoditate, o ieftină poză. Dar, scrie mai departe gânditorul, „Exact opus acestei mantalităţi, apare o alta care, cu tot aspectul ei profund patriotic, rămâne tot aşa de obtuză, tot aşa de refractară la priceperea sufletului naţional ca şi cea dintâi.” E mentalitatea grandomană: lipsită de o vedere clară şi de spirit critic „din cauza unui factice sentiment de orgoliu naţional, de grandomanie şovină.” E drept, un rost ar avea această mentalitate, dar numai în unele momente („Poate că îşi are şi folosul ei educativ naţional” – îngăduie Ralea). Însă (afirmând că: „Ceea ce ne trebuie e o atitudine critică justă. O înţelegere bazată pe înţelegere şi discernământ”) ce pune M.Ralea în locul defrişat, ce ne recomandă ? Bizuit pe inutilitatea termenului de rasă, aceasta fiind la toate popoarele numai în amestec, el foloseşte totuşi termenul la caracterizarea fiinţei româneşti: aici mixtura ar fi impresionantă, la noi multiplicitatea raselor şi influenţelor care au plămădit poporul de astăzi a fost mai mare ca oriunde. Variaţia influenţelor, ce a continuat şi după formarea poporului român, prin invaziile ulterioare cunoscute, a determinat o neutralizare de caractere. Românii sunt adică lipsiţi încă de un nucleu, de o tonalitate preponderentă. A voi să faci psihologia românului e a te lovi numaidecât de un haos de elemente externe incomplet asimilate. Avem puţine secole de libertate următoare consolidării definitive ca stat (aci, ca să întărim, relativitatea e mare) şi acest lucru e, în cazul nostru, esenţial. Suntem încă în devenire, în imprevizibil, în imprecizabil. Nu ne întâlnim deocamdată decât cu vagi indicii, cu veleităţi, cu simptome.

La constituirea unei definiţii a specificului, M.Ralea pune, între altele, şi întrebările bune: care e sufletul nostru şi cum oglindeşte el lumea ? Cum se reflectă în român universul şi ce sens atribuie omul românesc acestei reflectări ? Care sunt credinţele lui, amăgirile, speranţele, miturile ? M.Ralea rămâne însă aproape de pragul minimalist, iar în caracterizarea ce întreprinde (adică atunci când încearcă o „caracterizare psihologică”) recurge şi el, cu unele excepţii, la o modalitate epitetică, marginală – meteahnă „tradiţională” în care mulţi au căzut.

Astfel, fiind încredinţat că pentru psihologia etnică o izbutită documentare e oferită de studiul producţiilor culturale ale unui popor, fiindcă în acestea sufletul său s-a afirmat în chip obiectiv, M.Ralea ( ca şi C.Rădulescu-Motru în 1908 şi apoi în 1927) ia în consideraţie exclusiv marile personalităţi creatoare de plusprodus noetic: raţionalismul francez se evidenţiază în Moliere, Racine, Voltaire, Descartes ş.a., sentimentul devenirii permanente al germanului e perfect învederat la autorii de seamă ai seminţiei sale etc. Românii au însă o literatură tânără neconcludentă. Apoi, cui să se adreseze  etnopsihologul interesat de duhul românesc ? Ţăranului sau arterei boiereşti ?, se mai întreabă el ignorând că, de exemplu, la Eminescu (şi aproape peste tot în folclor, de unde s-a inspirat poetul naţional) boierul sau domnitorul sunt ţăranii din fruntea obştii…

Între oriental şi occidental, e convins M.Ralea, românul ocupă un loc aparte, regiunea e deplasată totuşi spre marginea răsăriteană cu valori mai mult negative. Adică, dacă occidentalul  e insul aptitudinii creatoare prefăcând ambianţa şi –paradoxal, după chiar proverbul nostru – sfinţind el locul, orientalul e un pasiv, un resignat. Răsătiteanul se supune mediului, e zăpăcit sub puterea naturii, care îl apasă, îl zdrobeşte. E fatalist. În puterea naturii recunoaşte puterea „zeului”, faţă de care simte a avea o prea slabă voinţă, nu e nicicând gata de  o insurgenţă. Ignoră fausticul. Orientalul acceptă tot, nu are nici o ambiţie, nici o rezistenţă.

Se observă uşor că termenii folosiţi de M. Ralea sunt destul de brutali, parcă deja pejorativi. Între mentalităţile orientală şi occidentală românii ocupă însă, după gânditorul nostru, o valoare totuşi intermediară: este adaptabilitatea. Nu e încă o activitate creatoare, până la un punct e chiar o uşoară înfrângere.  Dar dacă resemnarea e încetare a vieţii, adaptatea, din contra, e o formulă încă energetică, o putere (crede M.Ralea) încă tânără şi vie. Are un sens activ şi presupune voinţă de transformare. Cum nu te poţi adapta decât la ceva ales în prealabil, premeditat, adaptarea e şi o selecţie: a lucrului ce convine dintr-o multiplicitate oferită. Fiind aşadar un adaptabil (dintre vecini, grecii şi italienii, ne încredinţează M.Ralea, nu mărturisesc mai întâi nota adaptativă, fiind prea pasionali; alţii, mai de aproape încă, însă cu fumuri de Europa, nu se adaptează, ci imită etc. ) românul ar avea prin excelenţă funcţia realului. De aici însă şi reversul neplăcut: o lipsă când şi când a fanteziei, carenţe de luciditate, scepticismul, inapetenţa de combativitate îndelungată etc. Românul, observă Ralea cu o vorbă ce a făcut carieră, preferă spiritul tranzacţional. E de văzut totuşi în ce împrejurări, cât e de pregătit să facă tranzacţiile utile. Deocamdată, încă adaptabilitatea. Ea i-ar fi scăpat pe români de sub rele vremuri istorice, i-a făcut să supravieţuisacă etnic sub furtunile ce le-au trecut ruinător, pe deasupra capetelor plecate. Datorită adaptabilităţii românii nu s-au pierdut la atâtea tentative de deznaţionalizare. Şi tot adaptabilitatea, încheie Mihai Ralea, îi face pe români harnici, înţelegători de tot ce găsesc optim la străini, fiind gata a şi-l însuşi, dar cu chibzuinţă. Sunt, pe urmă, vioi la la noutate, supli, fără de ură şi invidie, inteligenţi, lipsiţi în general   de nostalgia şi melancolia dezrădăcinării. Sunt mefienţi, va să zică neîncrezători în prima ofertă, răbdători la viclenirile celuilalt.

Să nu constituie acestea – cu variaţia lor şi, apoi, împotrivirea  între ele – o motivaţie suficientă pentru schimbul românilor cu lumea în era cunoaşterii şi a „transferului de putere” ? Cu condiţia, fireşte, de a renunţa când şi când la adaptabilitatea prea încordată, intrând adică în lucrarea schimbării, a transferului profitabil.

În Situaţia spirituală a timpului (ed. germ. 1931) Karl Jaspers spune că, de regulă, omul aude mereu o limbă din trecut (va fi fiind menit adică, ar preciza aci Heidegger, unei arheologii a limbii), dar prin existenţa, prin viaţa sa el o vorbeşte în viitor. Omul  îşi va fi căutând aşadar o formă în spirit spre a încerca (după ce s-a statornicit în aceea) proiecte ulterioare; aşteaptă, cu siguranţa spiritului în care locuieşte, timpul ce va să vină. Forma (în aşa-numita „problemă a graniţelor”) este numai o varietate ce constituie frontiera altei varietăţi. Prin urmare, ea este (susţine Alain Boutut în L’Invention des Formes, 1993) o noţiune calitativă, nu o mărime, precum massa, viteza, temperatura: nu scade, nu creşte; nu i se va cunoaşte însă nici principiul de conservare. Rene Thom (1982) e încredinţat că universul  întreg e numai un spectacol în care se perindă neîntrerupt naşterea, viaţa şi distrugerea, nimicirea formelor. Universul este aşadar o morfogeneză şi e cu putinţă, recunoscând-o, să dai aşa seama „de existenţa şi stabilitatea formelor, de apariţia şi dispariţia lor”. Forma prin urmare (cu atât mai mult aceea în spirit, conştientă de ea însăşi, am putea numi de aceea formă filsofică) ar fi mereu „între”. Mai mult încă, ea este îndemnată să fie spre (înspre): spre dispariţie, putem zice, dar şi înspre o altă re-alcătuire. În adâncul ei mereu nepătruns, această formă e neliniştită de posibila ei încetare şi va fi, din această cauză, şi necontenit căutătoare (vezi în acest sens şi cartea mea Despre Fiinţa Românească, 2001). „Spre”  e scopul ei ascuns, nedivulgat, dar nu mai puţin fatal, inevitabil. În lumea fiinţei româneşti, forma acestei fiinţări e cosubstanţială, după Constantin Noica, lui „întru” („Limbii noastre i-a plăcut să gândească prin întru o prepoziţie fără poziţie exactă, ca o aşezare mişcătoare sau în orice caz încărcată de tensiune” – v. Sentimentul Românesc al Fiinţei, 1978), dar ea nu e solidară totdeodată şi cu „între” ? „În raport cu întru, clasicizat la noi de către Noica –scrie Mircea Muthu – vocabula între (între Orient şi Occident, între efortul de recuperare şi tendinţa de globalizare, între tentaţia metafizicii europene şi gândirea de sorginte patristică etc.) are şansa de a deveni un veritabil operator ontologic” (vezi Mircea Muthu, Dinspre Sud-Est, 1999). Despre acest operator a vorbit şi discipolul păltinişan, insolitul Constantin Barbu, în Întemeierea românescului (rev.”Ramuri”, 1981). În Cartea arheilor (rev. Steaua, 1980), C.Noica, abordând „puterea de întruchipare”, o vocaţie numai a spiritului, ne încredinţează despre „nevoia de forme”. Deja, poate, chiar  despre nevoia de o formă filosofică: filosofică, nu doar mentală, întrucât (cum apreciază Jaspers) „oamenii sunt ceea ce  sunt nu doar prin naştere, instrucţie şi educaţie, ci şi prin libertatea fiecăruia considerat în parte, pe baza a ceea ce este dat şi i se dă lui”. „Trebuie apoi luat în considerare că numai în această formă avem o conştiinţă spirituală a situaţiei care rămâne deopotrivă cunoaştere şi voinţă; numai aici găsim – va spune din nou filosoful german – incertitudinea posibilului care trezeşte în om, prin conştiinţa pericolului, întreaga sa putere, fiindcă este conştient de decizie”. În Situaţia spirituală a timpului, Karl Jaspers continuă astfel: „Deoarece mersul lumii este indescifrabil, deoarece până astăzi tot ce a fost mai bun a eşuat şi poate eşua din nou, deoarece, deci, mersul lumii în timp nu este deloc numai ceea ce este important, orice planificare şi acţiune care se raportează la un viitor îndepărtat este întreruptă, pentru a crea şi a însufleţi, acum şi aici, Daseinul. Eu trebuie să vreau ceea ce este important, chiar dacă în faţă se află sfârşitul tuturor lucrurilor. Acţiunea inspirată din apărarea împotriva indezirabilului, un de nedorit care va veni, nu va avea forţă decât prin voinţa îndreptată spre realizarea prezentă a unei vieţi proprii. În faţa viitorului întunecat, a ameninţării şi prăpastiei sale, apelul de a realiza cât este încă timp, devine cu atât mai imperativ. Gândirea de prognoză ne azvârle înapoi, în prezent  fără a părăsi spaţiul planificării în cadrul posibilului. În final, singurul lucru care, în mod cert, îmi rămâne de făcut este să fac, în prezent, ceea ce este autentic”.

Formă este un termen din latină înrudit cu firmus (gândit, observă C.Noica, drept ceea ce face ca un lucru să ţină). În forma filosofică se ţin laolaltă (ca sub o firmă) ideile pe care ea le adăposteşte. Ideile se adăpostesc, e aceasta o tentaţie a lor irepresibilă. Dealtfel, apreciază C.Noica, „nevoia de a se adăposti este ceva universal”. În lumea românească, povestea filosofică a sculpturilor lui Brâncuşi (spuneam cu alt prilej, în Fiinţă şi Loc,1990) este, până la un punct, o poveste a adăpostirii acestora. O altă poveste (pomeneam în aceeaşi lucrare), tot despre adăpostirea în formă (a fiinţei, a ideii), o vom afla în basmul lui Petre Ispirescu Pasărea Măiastră: locul şi fiinţa, suprapunerea lor inviolabilă. Dar, aminteam, în forma filosofică din lumea fiinţei româneşti îl găsim, insolubil, şi pe înspre – prepoziţia de înaintare, aceea care sfidează oprirea; e şi neliniştea, dar şi căutarea. Chiar şi întru, operatorul acesta al lui Constantin Noica, nu e livrat doar dintr-o poziţie determinată, el e (precum acest înspre) o aşezare mişcătoare, o tensiune ce aşteaptă să rupă barierele, să treacă pragul; să sporească ori, cum ar fi cazul câteodată cu românii, să facă, în prezent,măcar  ceea ce este de făcut.

 

 

A.I.BRUMARU

 

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: