LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Aurel Anghel: „Uliţa lu’ Pârnod“ (frag. din „Galeria cu ploşniţe“)

Mă uitam la nenorocitele de ploşniţe, am întors somiera şi m-am îngrozit. La marginile scândurilor sub zegras, în casa Ziacas, ploşniţele aveau o ţară a lor, ieşeau noaptea la atac şi sugeau fără ruşine…

Erau roşii-maronii. Cine mai avea culoarea asta roşie ca simbol? Şi deodată m-am luminat. Ei sunt… Ei sug sângele poporului, şi în minte mi-a venit numele unor activişti celebri de la mine din sat: tov. Bobe, cel care a venit cu colectivizarea era unul permanent vesel şi binevoitor, rotund şi gras, unul care vorbea tot timpul, care găsea legătură de vorbă cu orice şi după două trei cuvinte auzeai: „Partidul nostru, noi comuniştii, poporul sovietic, kolhozul,” etc. Îl ascultam şi nu-mi venea să cred de unde le scoate. Venea des la noi, tata făcea un semn, mama se încrunta dar nu zicea nimic şi pleca până la bunica să o roage pe ea să prindă un pui şi să-l frigă pentru tov. Bobe.

– Tovarăşu’ Pârnodică, o lua cu diminutive şi la porecle, scoate şi dumneata o ţuică, vorbea politicos, mă gândeam cum m-ar fi rugat ploşniţa să o las să mă sugă.

– Radule, hai mă băiatule, să te facem membru de partid, la toamnă te punem director la Cocora. Când am auzit-o şi pe asta mi-a venit să-i arunc un bolovan în cap.

Mai venise de la Ploieşti unul tov. Onaca, eu îi ziceam tov. Daca:

– Daca partidul m-a trimis acilea la Cocora, daca înţelegeţi dă ce m-a trimes, eu vă spui că partidul n-a fost prost, când s-a hotărât să vă trimită un muncitor să-l vedeţi în carne şi oase, că trebe să înţelegeţi de ce vrea el să-i unească pă muncitori cu ţăranii, că e fraţi, măi tovarăşi, e fraţi şi asta să vede şi pă stema partidului, noi cu ciocanu şi voi cu secerea, asta e unirea dântre noi…

Onaca era un bărbat de vreo 50 de ani, era cam slab dar, cum se spune, „un bărbat bine”. Era înalt, avea un păr negru, ochii vii, dar blânzi, era tipic pentru a spune: uite un comunist cumsecade… Datorită lui, ineficienţei în „lămuriea ţăranilor „, al doilea GAC s-a înfiinţat abia în 1957 spre Crăciun.

Venea, aduna 12 -15 săteni vecini într-o curte, găsea un loc potrivit şi începea cu tot felul de glume şi bancuri. A intrat într-o zi şi la noi, s-a aşezat pe patul de sub corcoduş. Era o zi de vară frumoasă, a luat câteva corcoduşe în mână…

– Măi tovarăşu Pârnod, daca eu spun că n-am mai mâncat aşa corcoduşe bune, mă crezi?

– Vă cred tovarăşu Onaca, de ce să nu vă cred, dar aveţi grijă că sunt prea coapte şi să nu vă apuce…

Ce să mă apuce că eu sunt   tare în stomac.

– Mai bine aţi fi tare în altceva…

– Mă, da ştiu că le ai cu glumele. Mie îmi spui d-astea, stai că-ţi spun eu ce am păţit odată:

-Eream şi eu mai tânăr dă, că la tinereţe omul umblă dă colo-colo ca musca după miere.

– Ce miere, tov.Onaca, pe la noi musca umblă după altceva.

Râdea cu poftă.

– Stai mă tovarăşu, daca vrei, să auzi ce n-ai mai auzit. Eram gata să mă însor şi mă duc eu acasă, că eram deja muncitor la 1 Mai. În tren mă găsesc cu una dă la noi care cam umbla pă la oraş. Ne dăm noi jos dân tren, aveam dă făcut până în sat vro 3 km. Treceam şi pântr-o pădure. Mă dau ea aşa pă lângă ea, ştii cum e când te-apucă chestia cu, ştii dumneata, că poate te-a apucat şi pă dumneata vrodată.

Eram  numai ochi şi urechi, auzisem că spune tot felul de prostii, m-am dat după colţul casei şi am umblat la amplificatorul din urechi.

– Măi, daca îţi spun, poate nu mă crezi. Hai să stăm şi noi, oleacă, uite, colea. Deja plecasem din drum şi o duceam aşa, ştii cum să întâmplă, dă te-mpinge dracu cu femeia să nu te mai vadă decât el.

– Era şi dracu cu dumneata?

– Măi, lasă să-ţi spun, că e tare dă tot. Ne lăsăm noi pă iarbă, ştii cum e, o iau eu aşa la pus mâna ba colo, ba colo şi mă trezesc cu ea exact unde trebe.

– Unde trebe, întreabă tata, care îl avea şi el pe dracu tot timpul lângă el.

– Măi frate, dac-am pus mâna unde trebe, barem să vedem şi noi despre ce e vorba. Pun eu mâna şi încep, dau de acela, îl sucesc o dată după deşt, şi arată degetul mic desfăcut, dau eu o dată, dau de două ori, dau de trei ori … nu să mai termina, am dat dă şase ori… şi m-am speriat, nu mi să mai întâmplase aşa ceva, era dă groază măi tovarăşu Pârnod. M-a luat tremuratu… Ăsta e drac nu e muiere!

– Şi îndărăt cum l-aţi dat tovarăşu Onaca?

Pârnod ştia bine cum să provoace la discuţie. De câte ori nu l-am auzit păcălind pe unii mai slabi din fire, pe unii mai gură-cască, era tot timpul cu ochii în patru şi pornit pe şotii. Simţeam cum îl provoacă pe Onaca să mai trântească vreuna.

– Păi asta era, şi dă asta m-a luat groaza, că nu-l mai puteam da îndărăt, parcă să lipise dă deşt şi mă strângea cum te strânge elasticu.

Pe tata l-a apucat râsul, râdea Pârnod cu lacrimi.

– Da ştiu că le croieşti, tov.Onaca…

– Ce să croiesc, că era croit gata, aşa ceva nu vezi decât o dată în viaţă.

– L-ai şi văzut, nu i-ai făcut o poză?

Iar i-a apucat râsul pe amândoi.

– Şi pe urmă ce s-a mai întâmplat? l-a provocat tata.

M-am sculat şi am plecat acasă, mă gândeam să n-o păţesc.

– Bine aţi făcut, tovarăşu, n-aţi văzut ce adânc e puţu cu funia lungă?

L-a apucat râsul şi pe reprezentantul clasei muncitoare.

– Tov.Pârnod, ia cheamă dumneata vro câţiva vecini să stăm de vorbă…

– Despre ce să vorbim?

– Păi daca îi chemi, să le mai spunem dă una dă alta, dă unirea cu clasa muncitoare.

– Îi chem dacă le spuneţi şi lor ce aţi păţit cu femeia aia în pădure…

– Bine, cheamă-i.

A plecat tata, l-a adus pe Dulău, pe Nae Grigoriţă, pe Colac, pe Părlăgică, pe Pişătoru, pe Anton Barna, pe Chiriac Surdu, pe Ştefan Ghinea, pe Petrea Turlă….

– Măi, Pârnoade, ăsta vrea să ne bage în colhoz.

– Lasă că nu ne bagă, ăsta spune tot felul de baliverne.

– Mă nu te lua după ăştia, zicea nea Nae, mă ăştia nu să lasă până nu ne văd şi pă noi la colhoz.

Nimeni nu zicea GAC. Le venea mai uşor să zică Kolhoz, de fapt, asta şi era GAC-ul, era colhozul, modelul rusesc al celei mai anapoda organizări din istoria ţărănimii române.

– Bună ziua măi tovarăşi, se adresează tov.Daca .

– Bună ziua, răspundeau oamenii cu privirea în pământ.

Începe lămurirea…

– Măi tovarăşi, daca am venit la Cocora, trebe să ştiţi că n-am venit aşa dă nebun şi dă capul meu.

– Asta să ştie, zicea Dulău.

– Păi, uite cum e treaba…

– Cum să fie? Colhozul nu e bun, nu să loveşte cu ţăranu de la câmp.

– Păi tocmai că e cel mai bun pentru cei dă la câmp, noi muncitorii vă trimitem tractoare, maşini dă semănat, dă treierat, dă toate.

– Şi după ce treieraţi, grâul unde să duce?

– Grâul să duce unde trebe, măi tovarăşi, la siloz, că acolo stă cel mai bine…

– Hm,  o întoarce şi Nae Grigoriţă.

– Cum să stea acolo? Parcă noi nu ştim că d-acolo ia direcţia la ruşi?

– Nu mă tovarăşu, merge la mori să facă pâine şi pentru muncitorii dă la oraş.

– Şi nouă ce ne mai rămâne?

– Vă rămâne, tovarăşu, vă rămâne şi vouă, o să vă facă partidu şi brutării, să nu să mai chinuie bietele femei cu zolitu pâinii…

– Cum  să chinuie, că asta le place lor cel mai mult, să facă pâine şi să le dea la copii.

– Ce spui, tovarăşu? Asta e ameţeală, nu e vorbă.

– Daca vreţi să vă faceţi pâine, vă dă grâu cât vreţi.

– Cum adică ne dă cât vrem?

– Vă dă cât vreţi din ce aveţi de luat pă zilele de muncă făcute. Vă mai dă şi bani.

– Da lumânare nu ne dă? – a întrebat Colac.

– Ce lumânare, tovarăşu, partidul nostru n-are treabă cu lumânările şi cu popii.

– Vreţi să-i terminaţi şi pă popi?

– Da’ cu biserica ce să face?

– Biserica? Stă la treaba ei, noi n-avem nimic cu biserica.

– Carevasăzică, biserica stă la locul ei şi o să puneţi grâul în biserică…

– Dă unde ai mai scos-o şi p-asta?

– Păi n-am văzut eu la ruşi, o grămadă de biserici erau făcute magazii, dar în ele nici bob de ceva.

– Era situaţie dă război măi tovarăşu!

– Şi la noi o să fie mai rău ca la război.

– Partidul să îngrijeşte să vă fie cât mai bine, şi vouă şi muncitorilor.

– Păi, n-ar fi mai bine să-şi vadă partidul de treaba lui şi noi de-a noastră?

– Noi ştim ce avem de făcut, ce să ne mai înveţe partidu’ ce să facem, a tăiat-o scurt Pârnod.

– Măi, oameni buni, partidu’ vă vrea binele, voi vreţi să araţi cu caii toată viaţa?

– Păi ne-om lua noi şi cai din ăia de le zice cai putere, adică tractoare şi alte de-astea..

– Tractoare nu pot lua decât chiaburii, voi sunteţi mijlocaşi şi săraci. Nu vedeţi voi cât oţi fi tractoare  în curtea voastră.

– Păi o să ne facem chiaburi şi o să ne luăm, a zis Nae Grigoriţă.

– Să vă ferească Dumnezeu să ajungeţi chiaburi, partidul nostru nu-i iubeşte pă chiaburi, o să să lupte cu ei până i-o desfiinţa.

– Şi după aia urmează mijlocaşii, a mai zis Colac, care avea pământ mult, cazan de ţuică, avea tot ce-i trebuie ca să fie băgat imediat la chiaburi.

În două săptămânii era deja trecut pe lista chiaburuilor.

– Eu zic că ar fi bine să vă treceţi la colectiv.

– Noi nu ne trecem, s-au trecut toţi săracii, noi suntem aici baza satului Cocora, satu’ vechi, s-au trecut ăia după vale care n-au nici după ce bea apă.

– Vezi mă tovarăşu, partidu’ vrea ca toată ţărănimea să aibă după ce bea apă, nu numai vro câţiva exploatatori. Nu v-a plăcut că partidu’ v-a scăpat de boieri?

-Nu ne-a plăcut, tov.Onaca. Noi am lucrat la Trancu ani de zile, el ara, el semăna, noi prăşeam porumbul de două ori, îl culegeam şi ne dădea câte 3 coşuri din 5. Eram foarte mulţumiţi. De când cu cotele obligatorii puse de partid, nu ne mai ajungem.

– Măi, tovarăşu Pârnod, eu te credeam un om mai destupat la cap.

– Ce are asta cu ce vrea partidu’, tov.Onaca? îi vezi pă oamenii ăştia, toţi au fost pe front şi au văzut cu ochii lor colhozurile la ruşi.

– N-am văzut unu’ mai pricopsit  decât gospodăria lu’ nea Costică Mircea.

– Dar de GAC-ul de care a fost primul pă ţară aţi auzit?

– Am auzit , am eu neamuri la Căldărăşti, a zis Pârnod.

– Ei, ia spune.

– Ce să spun, că primii doi ani le-a adus grâul acasă cu lăutarii şi acum, ba că nu s-a făcut, ba că e nevoie la oraş, le-a dat anul trecut 3 kg de grâu la ziua de muncă…

– N-or fi muncit, măi tovarăşu, că daca muncea le dedea la sigur mai mult…

– Uite ce e tov.Onaca, partea asta de sat, satu’ vechi, nu vrea colhoz cu nici un chip, a tras concluzia Pârnod.

– Măi tovarăşu, tocmai dumneta vorbeşti care ai copiii pă la şcoli. Daca nu era partidu’, unde mai învăţa copiii dumitale?.

– Dacă nu era partidu’, nici nu-i mai depărtam eu de la mine, că ne-a luat groaza cu cotele.

– Păi vezi, zicea Onaca, daca faceţi GAC-ul, nu mai daţi nici o cotă.

– Păi n-o mai dăm, că o ia partidul direct de la arie.

– Măi tov.Pârnod, ia adu dumneta o cană cu vin, să mai guste oamenii oleacă, am auzit că ai vin bun.

Tata s-a dus să aducă o oală cu vin. Toţi stăteau pe gânduri, n-a mai zis nimeni nimic. Onaca se uita la ei, îi lua pe rând ca şi când i-ar fi fotografiat..

– Hai, noroc,măi, tovarăşi! Şi să fie într-un ceas bun!

– Ce să fie într-un ceas bun?

– Ce pune la cale partidul nostru.

– Mai bine mai zi-o p-aia cu femeia din tren…

– Onaca abia aştepta să fie pe placul acestor oameni care se gândeau că pe ei nici dracu nu i-ar putea lămuri să intre în colhoz.

Cu două săptămâni înainte de 15 septembrie pe tata l-a chemat la primărie.

– Tov. Pârnod eu ţi-am spus că o să vie vremea să ai nevoie de partid. Uite, a venit o circulară că nu să mai înscrie nici un elev la vreo şcoală fără să aducă adeverinţă că a predat toate cotele sau că e în GAC. Ce zici?

– Ce să zic, că cine a dat dispoziţia nu ţine cu noi, amărâţii de ţărani….

– Cum să nu ţie măi tovarăşu Pârnod, ia scrie colea că intri în GAC şi să vezi cum iai adeverinţe pentru cei trei copii plecaţi la şcoli la oraş chiar acum..

– Bună ziua, mă mai gândesc.

A doua zi n-a mai avut timp să se gândească, l-a chemat secretarul primăriei, îi zicea Consiliul Popular, să i se aducă la cunoştinţă că o să fie trecut la chiaburi.

– Mă, tu vorbeşti serios?

-Vorbesc serios, nea Ioane.

– Bine, atunci o să vedeţi voi cât sunt şi eu de serios.

A venit acasă, nu l-am văzut niciodată atât de nervos, a luat furcoiul şi a pornit hotărât spre Consiliul Popular.

M-am luat după el, mă temeam să nu facă vreo prostie, cum făcusem şi eu la arie… să fiu pe aproape să-l potolesc. El mergea la pas, eu aproape alergam.

– Cine a hotărât mă, să mă facă pe mine chiabur… şi a dat drumul la acel nesfârşit cortegiu de înjurături cu lună, cu stele, cu grijanie, cu paşte, cu tot ce-i trecea prin gură.

-Vă omor pă toţi, înfig furcoiu în voi, nenorociţilor. De-aia am luptat eu pă front, mă? De-aia am fost eu argat la Ghiţă Tache, mă? Pă mine chiabur? Am câte un pogon de fiecare copil şi mă băgaţi la chiaburi?

Nu se mai oprea. Secretarul era galben la faţă. A ieşit tov. Onaca.

– Măi tov.Pârnod, stai dracu cu furcoiu, că nu te bagă nimeni la chiaburi, eşti om de bază, dumneata trebuie să te gândeşti la alte celea…

– Cine l-a trecut pă listă la chiaburi?

În primărie s-a făcut linişte. Se uitau ca proştii unul la altul.

– Tata s-a mai liniştit şi el. Tov. Onaca l-a luat pe după umeri, şi l-a tras în altă cameră.

– N-am mai auzit ce a vorbit Onaca cu el. Destul că  a ieşit de acolo, m-a văzut şi a strigat la mine:

– Ce stai mă, să ţi să scurgă mucii după mine.

Am înţeles şi am luat-o pe uliţă pe la Cocoş. El a luat-o pe la Gheorghe Cucu .Ne-am întâlnit la colţ la Marinică.

– Ce-i mă cu tine, ce cauţi tu după mine, n-ai astâmpăr, ce vrei?

Ce era să zic eu, când ştiam bine ce e în sufletul lui.

Către seară pe cer s-au adunat nori grei. Pârnod umbla de colo-colo prin curte, nimic nu se lega de el. Parcă îşi pierduse minţile şi le căuta fără să se uite la ceva anume. S-a dus spre căruţa cu cai trasă în fundul oborului, aproape de şira cu ogrinji din anul trecut. S-a suit în căruţă, şi-a pus capul între mâini şi a stat acolo ca o statuie până s-a înserat.

Degeaba l-a strigat mama la masă. S-a dus bunica, dar a repezit-o cu vorba, ceea ce nu făcuse niciodată. Apoi a ieşit pe poartă şi a luat-o spre capul pogoanelor. Când avea vreo treabă duduia pământul sub picioarele lui. Acum mergea de ziceai că se duce la furat şi nu trebuie să-l audă cineva şi să-l prindă. De fumat nu a fumat niciodată, dar de data asta cred că ar fi mâncat ţigara. Când a dat cotul la Părlăgică am fugit şi eu să văd încotro o ia.

Nu s-a dus la vie, cum mă aşteptam, a luat-o spre Ciorap, s-a dus la puţul lui Ţâţă, a scos o găleată plină, s-a aplecat şi a băut cu poftă. Apoi a luat-o pe uliţa lui Gavadie, a trecut de Ion Oaşă şi s-a dus spre Câciumă la Costică Mircea devenită de vreo doi ani Mat.

Mulţi îi ziceau Meateu, alţii mai surzi chiar Meteleu, după numele satului Scutelnici, căruia oamenii îi ziceau Meteleu.

A intrat în cârciumă, eu am sărit gardul la Chiriac Surdu şi m-am întors acasă. Am povestit mamei care n-a scos o vorbă. A ieşit şi ea afară, s-a dus la poartă. Tata s-a întors târziu. Ceilalţi copii adormiseră, eu stăteam de veghe, îmi era teamă să nu facă vreo nebunie. Băuse răzbit dar nu era ameţit, l-am urmărit cum s-a dezbrăcat, n-a vrut să mănânce şi s-a culcat. Toată noaptea am stat de veghe. Către dimineaţă s-a auzit cârâială de găini. A ieşit repede şi l-am auzit înjurând. Când a intrat în casă era alb ca varul de nervi. Un dihor intrase la pui şi cărase câţiva, restul erau morţi. Puii erau aproape buni de tăiat.

Mama căuta să-l îmbuneze, dar era atât de supărat, s-a îmbrăcat repede, a ieşit din casă, s-a dus, a înhămat caii la căruţă şi a plecat pe câmp. S-a întors târziu, deja toţi ne îngrijoraserăm.

– M-am întâlnit cu Ion Patracioc. Au început şi aia să se înscrie la colhoz…

Atât a spus, mama nu l-a întrebat nimic, a ieşit iar în curte şi umbla fără rost de ziceai că e teleghidat de cineva. A doua zi am plecat la coasă la grâu, la puţul lui Moţoi. Aveam acolo două pogoane de la Moş Ghiţă Tache. Era toată averea pe care o primise moştenire când s-a căsătorit.

AUREL ANGHEL

Un comentariu »

  1. Excelentă proză, moromeţiană, de o naturaleţe dezarmantă.
    Vă felicit din toată inima.
    Lumea lu’ Pârnod este epopeea ţăranului român la mijloc de veac XX. Descrisă cu pană măiastră, ea reînvie în suflete
    iţind o lacrimă surdă.
    Cu toţii avem nevoie de memorie. Fără ea omul e un infirm. Trăim ca să ne aducem aminte. Chiar dacă aceste frânturi de amintiri dor mai mult decât rănile de azi,încă sângerânde. Dar sunt necesare. E un fel de terapie a durerii, a cunoaşterii de sine, a confesiunii.
    Astfel de scrieri sunt emblematice pentru neamul acesta obidit, de când se ştie el. Temeinicia prozelor acestea realiste este semnul dăinurii.
    Cezarina Adamescu

    Comentariu de CEZARINA ADAMESCU | decembrie 17, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: