LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Aurel Anghel: „Câmpia pâinii“

Grâul, fratele meu din copilărie fusese deja secerat. Pe deasupra periei, miriştea, tăiată de combine, crescuse deja sămurastra de grâu şi de buruieni. O mulţime de amintiri mă năpădiseră.

– De ce eşti trist, bunicule?, m-a întrebat Ioana care stătea pe scaunul din faţă şi-mi urmărea fiecare gest, fiecare mişcare a sufletului.

– Nu sunt trist Ioana, mă gândesc, îmi amintesc… şi ochii mei s-au umezit… Am început să rostesc ca în vis :

„Seceram odată cu lanul de grâu şi o floare cu sânge albastru… Floarea cădea, sângele intra în pământ. În locul ei peste un an creştea o altă cicoare…”

– Ce este cicoarea, bunicule?

Am oprit maşina în marginea şoselei. S-a dat jos şi Ioana.

– Asta e cicoarea, Ioana, este o floare cu ochii albaştri ca şi ai tăi.

– Dar ea nu are ochi, bunicule.

– Nu are, dar a avut. Cicoarea a fost o frumoasă fată de împărat pe care a răpit-o zmeul. A răpit-o şi a alergat spre împărăţia lui care se afla peste mări şi ţări. Zmeul a adormit şi a căzut de pe cal. Fata de împărat a rămas în şa , a mânat calul înapoi spre castelul ei aflat aici aproape de apa Ialomiţei, dar n-a mai ajuns acasă. A ajuns-o din urmă zmeul chiar aici unde creşte acum cicoarea. Zmeul s-a înfuriat, a scos un pumnal şi i-a retezat venele mâinilor. Din fiecare picătură de sânge a răsărit în primăvara următoare câte o floare. Floarea de cicoare.

Seceram un voinic, sângele  roşu trecea în pământ, prinţul Orajniţă se ţinea de cuvânt şi peste un an nuntea prinţesa Cicoare.

– Dar prinţul Orajniţă cine era?

– Prinţul Orajniţă era fiul unui rege care avea cetatea pe aici pe aproape. L-a văzut pe zmeu, s-a apropiat şi a început o luptă pe viaţă şi pe moarte. Prinţul Orajniţă l-a răpus pe zmeu dar şi el a fost rănit la un braţ. Din picăturile de sânge au crescut în primăvara următoare aceste flori roşii.

– Uite, Ioana această floare se numeşte sângele voinicului. Uite cum creşte, cum se agaţă de cicoare şi o îmbrăţişează…

– Bucu, spune-mi te rog toată povestea, scrie povestea bucu, mi-a plăcut foarte mult.

Ne-am urcat în maşină.

Trecerea prin câmpie mă mută din realitate în vis. Mă trezesc din nou îngânând cuvinte:

„Într-o noapte de vară în lan am ţinut de mână o fată cu ochii ca de cer, am fost şi eu secerat de o iubire nebună. Peste un an în lanul de grâu număram lacrimi din lună.”

– Bucu de ce plângi?

– Nu plâng Ioana, e soarele prea puternic, ochii mei au cam obosit şi îmi vin lacrimi aşa din senin.

Am început din nou să mormăi de data aceasta mai clar. Cuvintele au prins contur. Recitam… Recitam o poezie de dragoste despre marea mea iubire, câmpia, Bărăganul meu în care se află satul copilăriei, Cocora. Mă apucase acea durere pe care am rostit-o ca pe-o rugăciune:

Dorul meu  de câmpie: Nu te-am iubit măcar o dată câmpia mea ca un bărbat, nu te-ai lăsat măcar o dată sărutată, pe braţul meu tu niciodată trupul divin n-ai înmuiat.

Tu aşteptai să vezi ce poate,

Unul de-al tău plecat din sat…

Eu m-am luptat, am dat din coate, fără folos, tot timpul am cântat o melodie azi iar mâine-o poezie, iubirea mea dintâi, câmpie, eu doar pe tine te-am visat.

Visam cum  te străpunge plugul, iubitul tău, de tine doar ştiut, nu i-am ştiut eu meşteşugul, de tine cel mai tare îndrăgit.

Câmpia mea, o pată verde, eu te iubesc cu-adevărat, dar te-am lăsat în părăsire, când tânăr şi puternic eu am fost.

Mă-ntorc la vechea mea iubire, iubirii i-am aflat alt rost,

Câmpia mea, de-atâţia înşelată… Aşteptă-mă că voi veni odată, într-o noapte înstelată, în trupul tău adânc mă voi piti.

Vom face nunta cea mai pură, din câte-n lume s-au ivit,

Să nu doreşti o îmbrăţişare, cu îmbrăţişările eu nu sunt pricopsit.

Eu sunt un greier oarecare, cântând  în grabă, ca un fabulist.

Ce cântă fără de-ncetare, cât ţine vara, iarna sunt mai trist…

Voi ţine-n dreapta alăută, voi ţârâi eu vara neîncetat, o melodie foarte cunoscută, despre-o iubire ce s-a terminat…

– Bunicule ai spus o poezie foarte frumoasă. Te rog s-o scrii, să n-o uiţi, să nu se piardă…

-Nu se va pierde, Ioana, o voi scrie, o voi scrie într-o carte pentru voi, pentru tine şi pentru Diana, pentru părinţii voştri, pentru bunica, pentru prietenii noştri, pentru cei la care mergem acum.

– Bunicule, unde mergem noi acum, la cine ne ducem?

– Mergem la bibliotecă, Ioana.

-De ce nu mergem la casa ta, unde era bunicul bătrân şi Vampira. Vampira era o bătrână care a stat cu tatăl meu câţiva ani. Aşa i-a zis când avea câţiva anişori.

– Vampira a murit?

– Dar tataia?

– Acum s-a mutat la Ploieşti.

– Dar casa? A rămas singură?

– Nu Ioana, casa a cumpărat-o un nene care stă acum acolo.

– De ce bucu aţi vândut casa?

– Casa nelocuită se strică, Ioana. N-ai văzut cum arată casa bunicii de la Aninoasa care a rămas singură?

– Bucu, te rog ceva.

– Spune, Ioana.

– Pe Tico să nu-l vinzi niciodată.

– Bine Ioana, aşa am să fac.

După o vreme o aud din nou.

– Bucu, atunci când o să fii tu bătrân ca soţul Vampirei mi-l dai mie pe Tico?

– Ţi-l dau Ioana.Ţie o să ţi-l dau pe Tico.

Am intrat în Cocora. Am oprit la bibliotecă. La ora 13 când am ajuns eu căldura ucigătoare îi mânase pe toţi la umbră prin case. Am întâlnit doar pe un funcţionar de la primărie.

M-am interesat cum pot să ajung la casa bibliotecarei. Am mers acolo.

Ajunsesem pe o uliţă foarte cunoscută, a Patraciocilor, acolo unde locuiseră două foste colege, Dobriţa şi Stana Patracioc.

Bibliotecara locuia în fosta casă a Stanei Patracioc. A fost o zi de neuitat.

Casa refăcută arăta atât de bine, curăţenie peste tot, o gospodărie întemeiată: cu cal, cu vacă, o curte plină de păsări, cuptor de pâine, fântână în curte…

Ioana a vrut să aprindă focul în cuptorul de pâine. I-am aprins focul cu paie şi ogrinji de porumb. S-a jucat acolo până către seară.

Priveam de la distanţă flăcările. Ardeau frumos. Ardeau ogrinjii, odată cu ei ardeau dorurile mele de câmpie, ardeau amintirile dragi, ardeau legăturile care m-au ţinut toată viaţa atât de aproape de această câmpie, de acest sat al sufletului meu.

Am ieşit la poartă. M-am aşezat pe o băncuţă. Priveam spre sud: drumurile noastre cu căruţa la gară, plecările noastre pe la şcoli. Doamne, câte drumuri a făcut tata şi uneori pe ce vreme! Nu era asfalt, nici măcar piatră. Se înfundau roţile în  noroi până la căpăţână. Aveam cai buni şi ajungeam la gară… Dar tata, cum se întorcea bietul de el prin zloată, cu vântul în faţă!… Mă urcam în tren şi-l însoţeam pe drumul de întoarcere metru cu metru. Parcurgeam cu căruţa cei 12 km în aproape 3 ore..

Înspre nord era Macoveiul bucuriilor noastre… Mergeam în satul unde se născuse mama mea, la nenicu Constantin, la tanti Smaranda şi la cei şapte copii ai lor… ce vremuri, ce jocuri încingeam împreună…

Năpădit de gânduri uitasem de mine. Visam ori trăiam clipa aceasta de neuitat, în faţa porţii colegei mele Stana Patracioc. Ce fată cuminte! Ce copil bun! În dreapta era casa în care locuia Dobriţa Patracioc, cea mai frumoasă şi prima din clasa noastră. Ea a terminat o Şcoală Comercială şi s-a aşezat să trăiască la Brăila. Nu le-am mai văzut pe aceste colege de 50 de ani.

Visam. Visam cu ochii deschişi. Filmul vremii de acum 50 de ani mergea în ritmul său, m-am întors când m-a strigat Ioana:

– Bucu, mi s-a stins focul…

M-am dus şi i-am adus un braţ de ogrinji.

– Uite Ioana, ogrinjii se pun pe foc unul câte unul.

Nu cred că mai auzise cuvântul, se uita la mine într-un fel aparte.

– Ogrinjii sunt cocenii de la porumb. Frunzele le-a mâncat vaca.

– Uite ce vacă frumoasă. Petruţa tocmai o mulgea.

– Ştiu şi eu să mulg vaca, dar n-am mai făcut asta tare demult.

– Doar nu vreţi să mulgeţi vaca?

Tocmai terminasem de adăpat vitele cu câteva minute mai înainte.

M-am întors la cuptorul Ioanei, am aprins din nou focul şi am ieşit la poartă. M-am uitat spre sud. Am văzut pe trotuar un bătrân. S-a apropiat şi a salutat. I-am recunoscut chipul şi vocea. Nici pe el nu-l mai văzusem tare de demult.

-Bună, nea Nicolae. Să trăieşti.

M-am ridicat şi m-a îmbrăţişat. M-a strâns la piept cu bucurie, ca pe un frate mai mic.

Ne-am depărat. Aveam amândoi lacrimi în ochi

– Am  auzit de la Petruţa că ai adus cărţi, mi-a dat una să citesc, vai Radule, ce rău îmi pare că n-am fost şi eu la ziua ta. Am amuţit.

Era Luşă, secretarul de la Sfatul Popular, cel cu cotele, cu impozitele, cu adeverinţele, cel care semna sau nu dovezile că am predat tot să putem continua şcoala.

Ce pică să port eu acestui bătrân de 80 de ani care acum 40 de ani ne hotăra soarta dintr-o singură semnătură?

Ne mai amâna, ne mai ameninţa, dar ne-a dat adeverinţele să dovedim că suntem devotaţi regimului cum era şi el ca slujbaş.

Cum să urăsc un asemenea om?

Întâlnirea cu el a fost hotărâtoare în a schimba optica, viziunea asupra Galeriei mele.

Şi a mai fost ceva. Cu două seri în urmă scrisesem în versuri Psalmul 44: Mi-am amintit o parte din versurile acestui psalm :

În inima mea a izbucnit cuvântul bun./ Ce să fac Doamne, să-l pitesc, sau să-l spun?/ Limba mea e ca trestia scriitorului/ Care dă glas bucuriei şi dorului/ Zis-a Domnul:/ „Frumos cu frumos să se adune în buzele tale/ Frumuseţea fiilor tăi sunt petale/ Din floarea credinţei şi nu uita/ Cât de mare e răspunderea ta./ Pentru aceea te-am blagoslovit în veac/ Tu nu eşti cu duhul sărac/ Deja eşti bogat, vei peri/ În focul Gheenei de vei scrie şi vei greşi./ Frumuseţea şi dragostea ta/ E o mare bucuria de-a mea./ Scrie cu blândeţe şi cu dreptate/ Doar aşa de mila mea vei avea şi tu parte./ Săgeţile cuvintelor tale sunt de mine  ascuţite/ Ai grijă fiule, câte inimi rănite/ Vei zdrobi cu glasul tău/ Săgeţile tale ocolesc pe cel rău.
*
Spre seară ne-am aşezat sub un minunat umbrar de mâna Maicii Domnului. Un vânticel aducea dinspre Macovei răcoarea aceea binefăcătoare de seară. Mirosul mâinii Maicii Domnului ne mângâia ca o binecuvântare. Odată cu noaptea s-au pus pe cântat şi greierii. Greierii copilăriei mele.

Dormeam în galerie toată vară. Adormeam legănat de concertul lor care nu înceta până în zori.

Am luat o foaie de hârtie şi le-am scris şi lor un cântec. Încă un cântec despre iubirea mea cea mare, câmpia: Seară cu greieri la Cocora:

Uitasem demult simfonia/ Scrisesem deja poezia/ Cocora rămasă departe/ Intrase şi ea într-o carte./ Doar ei, cântăreţii/

Erau părăsiţi si uitaţi…/ Ei n-au uitat să vestească vara/ Să umple cu cântecul lor seara./ În Bărăgan/ I-am regăsit astăzi cu voi./

Prieteni ai mei, voi cei uitaţi./ Vă primesc cântecul/ Răsună câmpia/ Se bucură şi poezia/ Că i-am adus înapoi.

AUREL ANGHEL

1 comentariu »

  1. CÂMPIA COCOREI – CEA DINTÂI IUBIRE A POETULUI

    În hiperboreea din inimă, precum grăuntele pitit, amintirea primei iubiri: Bărăganul, câmpia Cocorei,în arşiţa lui cuptor, când peria secerişului răneşte talpa, aşa cum amintirile rănesc şi dor atunci când le răscolim cu tot dinadinsul.
    Înfrăţirea omului cu sămânţa care, doar îngropată în pământ poate încolţi din nou şi da rod, temă christică – este foarte frumos redată în imagini picturale, în această scurtă povestire agrestă.
    Şi priveliştea imensă şi galbenă iscă amintiri, „stârnind fiecare mişcare a sufletului”.
    Floarea cu sânge albastru, pretext pentru a reînvia legenda cicoarei şi a florii numită sângele voinicului.
    Lacrimile de lună din lanul de grâu, căzute peste amintirea iubirii dintâi…
    Nuntirea cu ţărâna, cu glia din visul de demult al tinereţii…
    Şi oamenii, cu temeiurile lor păstrate cu evlavie, cum ar fi temeiul coptului de pâine – năpada gândului iscat din seninul lanului necuprins, presărat cu ogrinji.
    Iar peste toate, adierea Mâinii Maicii Domnului în răcoarea binefăcătoare se seară, mângâind şi binecuvântând…
    Toate acestea şi încă altele, negrăite… câte ar mai fi de spus, într-o atât de grabnică alcătuire de viaţă…
    Bine-ai venit, fiule pribeag, din nou în casa primitoare a câmpiei! Fie şi cu gândul, fie şi cu amintirea, fie şi cu, din când în când, popasul în paradisul părăsit odinioară, chiar pentru câteva ceasuri de tihnă nostalgică..

    Comentariu de CEZARINA ADAMESCU | Septembrie 12, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: