LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Artur Silvestri: „El corte ingles“

E toamnă, o toamnă încă senină şi liniştită, caldă, uneori înăbuşitoare, un anotimp cu explozie stranie de vegetaţie despre cum se spune că nu există decât în Provenţa, pe dealurile de deasupra Mării Mediterane.

Aşa să fi fost? Ori acesta era numai povestea despre cum ar fi realităţile posibile despre care ne închipuim doar că ştim ceva fără ca să ştim, de fapt, nimic sau ştim prea puţin?

Scrisese această frază şi aşezase creionul pe masa lunguiaţă, acoperită cu o muşama unde, ca pe o hartă de dinainte de Columb, stăteau aşezate puncte şi identităţi, plante cunoscute după siluetă, mărimea frunzei şi aspect, poate şi după nume. Numele, care le însoţeau ca un fel de îndrumător de a citi, apărea pretutindeni în latină, ca şi în marea carte a naturii pe care, în alte timpuri, o alcătuise un suedez.

Unele semănau cu numele ştiute de el, altele erau chiar identice. Le citea treptat, aproape silabisindu-le şi însoţind pronunţarea numelui în gând cu privirea aşternută peste desenul în culoare verde, foarte puţin stilizat, doar micşorat la scară. Părea ca un fel de rugăciune sau, şi mai neobişnuit, ca un apel către un „ceva“ vechi, uimitor de vechi, parcă din timpurile când nume şi lucru erau atât de apropiate încât se confundau. Menta îmbătătoare şi indimenticabilă, coriandrum sativum prea puţin agresiv, pătrunjelul cu miros vag, şters, delicat, petroselium crispum, usturoiul, l’ail, allium schoenoprasum, leuşteanul, puternic, mat, impunător şi opac, levisticum, rozmarin pătrunzător, subţiratic, anethum graveolens. Dar în grădina întinsă pe terase denivelate îndulcind panta care altfel ar fi lăsat ploile să se transforme în torente, vegetaţia depăşea incalculabil mica poezie de nume rostite sacadat ca o recitare de strofe cu accente grave sau ascuţite în limba latină. Pe multe nici nu le cunoştea deşi se străduise să şi le reamintească ori să le presupună identitatea. Abia acum, ridicându-şi privirea din realitatea de desen, îşi dădu seama că nici nu ar putea să le însemne pe toate şi că, în orice caz, faptul însuşi că în secreta lor potrivire apăruseră laolaltă aici şi stăruiau învoindu-se şi comunicând în felul lor misterios, devenise însăşi raţiunea lor de a exista. Începuse să le noteze, totuşi, şi să le privească, făcând un efort de a le vorbi, cu blândeţe, în gând căci fără îndoială nici una dintre ele nu cunoştea cuvintele lui dar el nu putea să ajungă altfel la cuvintele lor, tot atât de cu neputinţă de înţeles ca şi limba originară pe care, poate, o vorbeau numai creaturile din Grădina Raiului. Erau leandri, palmieri, stejari, lauri şi trandafiri, ierburi nenumărate, frunze galbene, verzi prin clorofilă, arbuşti mai mari ori mai piperniciţi, pini, brăduţi, arboret fără număr şi fără nume, tufişuri anonime, plante agăţătoare, flori multicolore, ierburi umile.

Toate aveau rostul lor enigmatic şi felul propriu de a trăi pe care ar fi fost cu neputinţă să-l descrie altfel decât prin constatări simple şi prin efect.

Măslinul apropiat conţinea, probabil, explicaţia concentrată, aproape simbolică. Îi privea ramurile contorsionate şi cele trei trunchiuri răsucite în direcţii misterioase, frunzele însetate de soare şi întregul definit prin asimetrii de neînţeles de către altcineva, totuşi perfect proporţional în însăşi esenţa lui destinată unui singur scop căruia orice altă aşezare devenea instrumentală şi simplă articulaţie sau reazem; fructul repetat, rodul ireductibil, vegetaţia proprie alcătuirii deopotrivă inseparabilă şi repetitivă. Un aer straniu părea să cuprindă întreaga grădină sau, poate, abia acum acest sens interior şi inaccesibil prin simţurile comune începea să se reveleze. Nimic nu se afla, parcă, în afara rostului intrinsec şi oricât de puţin definite ar fi părut mişcarea, înclinaţiile, itinerarul sau atracţiile necunoscute, devenea indiscutabil că există un fel de tipare şi căi apriorice, străvechi, poate originare ce nu îngăduiau nici abatere şi nici creaţie. Căci până la urmă, Creaţia se produsese o singură dată.

Pretutindeni răzbătea un susur abia perceptibil de viu în mişcare. Privea fluturii albi, micuţi, şi fluturii maronii, de culoarea ciocolatei cu lapte care înaintau cu repeziciune în salturi hazardate cu o aparentă lipsă de zel definit; insecte mărunte, greieri, gâze despre care nu ştia nimic, o lume dedicată, un obiectiv pecetluit şi imun la orice fel de gândire aflată în afara drumului care era gândit anterior, când însăşi alcătuirea lor se formulase.

Îşi aminti că i se povestise despre liliacul – cu aripile lui uriaşe – ce apărea câteodată, serile mai ales, şi despre veveriţele care, nopţile, căutau ghinda pe acoperişurile cu olane înclinate; sau despre micile şopârle strălucitoare abia vizibile în iarba destul de bogată, umedă, către dimineaţă. Erau abia o parte din infinitul de creaturi cu nume şi fără nume, aduse de o întâmplare mai presus de voinţa lor în aceste lucruri comune unde, toate la un loc, îşi puteau duce până la sfârşit scopul impenetrabil pentru care fuseseră create în Marea Logică de o simplitate fără echivalent în univers, care le făcuse posibile. Dacă omul ar fi existat în aceste ţinuturi, el ar fi fost privit sau, mai bine spus, simţit ca un simplu element decorativ în infinitul deschis în timpul impenetrabil ce li se dăduse acestor vieţuitoare. De fapt, omul exista; sau existase. I se simţea prezenţa – sau urmele – în casa înconjurată de grădină unde odinioară îşi făcuse sălaş, loc de retragere şi, poate, un sanctuar. În afară, mai rămăseseră câteva reminiscenţe minore, poate folositoare cândva: un clopoţel de metal pentru vântul de primăvară sau de toamnă, obloane de lemn, o lampă deasupra uşii de la intrare, olane pe acoperiş, coşuri de fum.

Abia înăuntru se depozitaseră ca în straturile geologice semnele ajutătoare dar atât de numeroase şi de diversificate încât însăşi înşiruirea lor ar fi însemnat evocarea a zeci de biografii despre care abia se mai amintea.

Cărţi mai groase şi mai subţiri, cu cotoarele îndoite de lectură, albume, fotografii de familie reprezentând personaje cunoscute şi necunoscute, unele încă rămase în câte o amintire fugară ca o străfulgerare, un călăreţ sculptat în lemn masiv, câteva carpete marocane, fotolii şi canapele – unde altădată se aşezaseră un unchi, câteva mătuşi, părinţi necunoscuţi şi cunoştinţele lor – farfurii pictate multicolor, purtând semne şi simboluri poate corupte sau uitate şi, poate, un fel de scris ce nu se mai înţelege acum prin lexic ci doar suprasensibil sau intuitiv; desene înfăţişând chipuri despre care astăzi nu se mai ştie nimic, sau peisaje din locuri apropiate care nu mai sunt aşa cum erau ori nici nu fuseseră vreodată astfel cum sunt imortalizate prin culoare, guashă sau vopsea de subţire; fotografii din vremea regelui George V reprezentând şirul scenografic de faţade de dinaintea „Croazetei“ de la Cannes, ca nişte pereţi de clădiri imaginare din vremea prinţului Potemkin; simplă iluzie? ori imaginaţie sau detaliu de o secundă ce nu se va mai repeta?; mici şi delicate exerciţii în peniţă, aşternute pe foi îngălbenite cu vremea, unde cerneala vie de altădată, întărită cu negru de fum pare o linie şerpuită, ştearsă în sepia, urmă uscată şi secată, poate doar sugestie şi ocazie pentru a se aminti ceva despre care, însă, nimeni nu mai ştie nimic şi chiar şi codul de înţelegere s-a pierdut şi a dispărut, hieroglife mute de dinainte de Champollion, când, însă, niciodată nu se mai naşte cel ce le va putea descifra, în oricare viitor posibil şi în vecii vecilor.

Croquideal, Provence, septembrie 2006

ARTUR SILVESTRI

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: