LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Al. Florin Ţene: „Poezia românească, un climat al Visării sau împăcarea cu veşnicia metaforei“

Poezia românească este, mai  înainte de toate, un climat al Visării, prin aceasta înţelegându-se meditaţia, reveria, şi  apoi un climat  al Spiritului, al Inteligenţei al cuvântului, prin Cuvânt. Această caracteristică provine de la poezia populară care, apoi, s-a transferat şi poeziei culte. Meditaţia din cântecele populare româneşti,  în special din Doine, este o frondă la raţiunea veacurilor, o mai puţină aplecare smerită de creştin extaziat de martirul lui Crist, cu toate că în fiecare cătun exista o bisericuţă. În poezia populară românească descoperim şi duioşie, înţelepciune, dar şi violenţă şi crimă.( Baladele” Toma Alimoş”,” Mioriţa,” “Meşterul Manole”, etc.). Ele, aceste balade şi  altele, au servit raţiunea şi mai puţin meditaţia, artătând că dreptatea se poate face şi cu forţa, că societatea este incapabilă să reflecteze asupra propriilor margini.Pascal , arăta într-o sugestivă parabolă- dacă cel mai mare filosof se află pe o scândură deasupra unei prăpăstii, se lasă în voia imaginaţiei, oricâtă siguranţă liniştitoare i-ar oferi raţiunea. Or, ţăranul roman în secolele trecute a balansat necontenit şi până astăzi, deasupra prăpastiei, viaţa lui este, încă, clipa permanetizată a saltului la antipozi. Forţele abisale ale “inimii” clocotesc în creatorul anonim- păcătuieşte oare faţă de raţiune? În subteranele sufletului creatorului popular dar şi al celui cult sălăsluieşte un eu Socratic. Creatorul transformat în Gânditorul de la Hamangia colindă ţărmurile interzise, gustă din fructul oprit al cunoaşterii şi desfăşoară aici, cu virtuozitate, exerciţiul liberei cugetări. Atât meditaţia cât şi raţiunea, dar mai ales deschiderea spre nu-încă-ştiut sunt vase comunicante, înlăuntrul cărora gândirea circulă liberă, chiar dacă uneori imaginea ascunsă a lui Deus stă la răscruce de gând. Pe care o numim conştiinţă.

Poezia populară românească desfide o lectură monosemică: nu descoperim multe elemente religioase şi nici multă raţiune .Între apologia religiozităţii şi apologia raţiunii, creatorul popular a ales calea mediană.

Această  caracteristică s-a transferat şi la poezia cultă. Noutatea, în ritualul aceluiaşi zeu al Luminii şi Cântecului, este nu numai permisă fără reticenţe, dar aşteaptă. Şi nu numai aşteaptă, ci incită să fie.De aceea , poeţii din literatura noastră cultă îşi permit şi devin astfel deschizători de drumuri al cărui început îl regăsim în poezia Pitarului Hristache, poeţii Văcăreşti, Ion Budai-Deleanu, în general în poezia din Literatura Română din secolele XVII, XVIII şi următorul. Poeziile lui Ienăchiţă, Alecu şi Nicolae Văcărescu nu îşi au rădăcinile în filonul religiozităţii, sunt laice şi au vibraţiile visării. Odobescu în studiul său “Poeţii Văcăreşti”vorbeşte cu admiraţie despre aceştia , dar mai ales despre Testamentul lui Ienăchiţă.

Poeziile lui Grigore Alexandrescu sunt frisonate de un filon al Visării, chiar dacă sunt patriotice, închinate trecutului de vitejie al poporului. Elementul Visării îl regăsim şi în cunoascuta poezie “Umbra lui Mircea la Cozia” scrisă după ce a vizitat Mănăstirea Cozia în 1842.”Poema Aprodul Purice” de Costache Negruzzi, concepută ca o epopee

naţională , evocă lupta lui Ştefan cel Mare în care descoperim o bogată fantezie a poetului ce îşi are provenienţa în imaginativa Visare.Acelaşi lirism având originea în Visare îl descoperim şi la Alecu Russo. În lirismul acestuia se resimte influenţa doinei, a cântecului liric popular. Cunoscutul poem “Cântarea României “ este o operă cu un pronunţat caracter liric, cu accente de reverie şi alunecare spre visare.

Acest filon al Visării se constituie în”coloana vertebrală “  a poeziei eminesciene:” Vom visa un vis ferice,/ Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratece izvoare,/ Blândă batere de vânt ;“(“Dorină”).Până şi poeziile satirice au un filon al Visării. Fiindcă aceasta atenuează înfumurarea certitudinii absolute, ea realizează detaşarea de adevărurile”definitive”, desenate pompos cu majuscule. Ironia socratică pregăteşte spiritul pentru ceremonia cunoaşterii de sine, înzestrându-l cu supleţea şi relativitatea cerută de întâlnirea  cu infinitul subiectivităţii. În acest context se înscrie o parte din poezia optzecistă de la noi.

Dar, înainte de aceştie, Al.Macedonski până în 1890 scrie ample poeme , de factură romantică cu rădăcini în Visare, având un pronunţat caracter ironico-satiric. Apoi ,din 19882, poezia acestuia este ancorată cu totul în Visare:”Pustie şi albă e camera moartă…/ Şi focul sub vatră se stinge scrumit…-/ Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,/ Cu nici o schinteie în ochiu- adormit…/ iar geniu-i mare e-aproape un mit… “( Noapte de decembrie).

Visarea în contextual poeziei româneşti, mai ales la Clasici, este purtătoarea “conştiinţei nefericite”, Kierkegaard considera că Adam a fost primul purtător  al acesteia. Scripturile Sfinte , în aceste condiţii, îl aşează pe Adam în afara istoriei, ca să-I atribuie numai lui o stare de beatitudine, pierdută apoi prin păcatul său, muşcând din măr, alături de Eva.S-ar contura  atunci contrastul dintre fericirea primului om- întâmplată ca excepţie, şi nefericirea umanităţii- manifestată ca regulă.

Mai în toate poeziile lui Marin Sorescu frisonate de o ironie fină  se află şi “rădăcina “ Visării de la care pornesc toate ideile soresciene:”Cu toate că se afla în rai,/ Adam se plimba pe alei preocupat şi trist/ Pentru că nu ştia ce-i lipseşte./ Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam.(Adam ) “. Poeziile acestui poet trezesc în cititor sentimental ludic al Visării.

La Virgil Mazilescu Visarea face legătura dintre avangarda interbelică şi poezia optzecistă, începând cu volumul de debut”Versuri “(1968) şi terminând cu volumul postum”Întoarcerea  lui Immanuel”(1991):”apă v-am dat sufletul unde v-a fost/ unde pâlpâi tu sufletul meu şi în care/ parte a lumii vânează acum vânătorii// dacă privesc- haina mea este chiar frica/ dacă privesc dealuri şi văi şi câmpii”(Dealui şi Văi şi Câmpii).

O beatitudine ce depăşeşte Visarea o regăsim în poezia lui Nichita Stănescu:”Firile contemplative iubesc raţiunea./ Raţiunea a mutat pământul/ din mijlocul existenţei/ şi l-a făcut să se rotească/ în jurul soarelui etc. “ Perpetuarea abstracţionismului mai în toate poeziile lui Nichita Stănescu “construieşte “ şi schiţează o anumită atmosferă poetizantă, ce declanşează armoniile zilelor ce vin.

Prin exemplele date am încercat să subliniez principala caracteristică  a poeziei româneşti ce se caracterizează , în general, prin climatul Visării, ce nu este altceva decât împăcarea cu veşnicia metaforei.

AL.FLORIN ŢENE

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: