LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Lucian Gruia: „Adrian Marino – un hiperlucid“

Memoriile lui Adrian Marino au cunoscut  două versiuni, prima din 1993 se opreşte la 1989. În 1999 autorul revine asupra manuscrisului şi-l rescrie integral, adăugând şi perioada postdecembristă. Iată ce se spune în Nota asupra ediţiei: „Autobiografie îndelung aşteptată, volumul captivează prin traseul unei vieţi de excepţie , ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce. Publicarea acestor memorii cu destin voit postum e totodată o datorie de recunoştinţă pe care Editura Polirom şi-o împlineşte acum faţă de regretatul cărturar Adrian Marino.”/1/ (Redacţia)

Memoriile lui Adrian Marino au produs vii dispute. Autorul este considerat un nihilist absolut, plin de umori, inoculate încă din copilărie, din familie. Autorul recunoaşte că era izolat, dificil pentru că îşi afirma părerile totdeauna pe faţă, fără menajamente: „Mă surprind, de multe ori, iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiţii, de mult ascunse. Ele frânează şi chiar usucă multe bune intenţii, porniri generoase, energii constructive. Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, imposibil.  Uneori chiar mie însumi.”

„Când am încercat să pătrund în – verbi gratia – viaţa literară şi să întreţin unele relaţii, catastrofa a fost totală. Sincerităţile mele profund naive, care cereau de fapt înţelegere, solidaritate şi chiar o anume consolare, se întorceau invariabil împotriva mea. Eram ironizat şi umulit. Pus, superior, în poziţii de inferioritate. Ce pradă uşoară deveneam atunci pentru orgoliile şi amorul propriu ale altora, pentru afişarea pretinsei sau realei lor superiorităţi morale şi intelectuale!” „M-am născut şi am devenit repede un rebel, inconformist, refractar, inadaptabil, adesea turbulent…Mi se părea că am dreptul să mă comport natural în orice împrejurare şi să-mi exprim reacţiile de neaderenţă sau critice în orice situaţie.”

Unii comentatori, vizaţi în carte îl privesc condescendent, considerându-l un dezechilibrat psihic şi ca atare, afirmaţiile sale nu trebuie luate în serios.

Aşa să fie oare? După părerea mea, dincolo de răutăţile evidente, majoritatea opiniilor sale sunt juste.

Autorului îi e teamă de confesiuni pentru ca să nu fie comentat maliţios. Cred că în aceasta situaţie greşeşte, întrucât se antepronunţă: ”Posibilitatea ca un personaj oarecare (Dan C. Mihăilescu, de pildă, cu care nu am, foarte eufemistic spus, nici o afinitate, dar nu numai: Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Cornel Regman etc.) să poată intra, cu agresivitate, în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare.”

„O polemică, în România cel puţin, nu urmăreşte decât să te compromită şi să te terfelească, să te distrugă cu orice preţ. Polemici de idei nu există.”

Platonismul lui Noica e considerat inactual, rupt de realitate.

„Într-un sens, acest stoicism este singura filosofie adecvată şi dramei poporului român. Unicul răspuns înţelept pe care-l poate da terorii istoriei, catastrofalei sale eredităţi şi contextului geografic nenorocit. A impune prioritatea platonismului, în stil C. Noica – total desprins de altfel de realităţi -, este complet greşit. Ceea ce nu înseamnă că acest filozof extrem de important nu trebuie tradus şi studiat.”

Nici Peratologia elaborată de Gabriel Liiceanu nu-l încântă: „Experienţa limitelor am făcut-o, pe pielea mea, de mult şi din plin. Nu am aşteptat, în nici un caz, textul lui G. Liiceanu, remarcabil de sofisticat şi de neautentic. Mostră de afectare filosofică noicistă.”

În capitolul intitulat Marele eşec: George Călinescu, Adrian Marino, care i-a fost asistent, se arată dezamăgit de faptul că profesorul a acceptat compromisul proletcultist „Descopeream, pas cu pas, imensa farsă a marelui Maestru. Singura circumstanţă atenuantă era lipsa – tot mai evidentă pentru mine – a conştiinţei civice a elitei intelectuale româneşti. În plus, efectele răsturnărilor imprevizibile, violente şi totale de situaţii ale epocii, pe care eu o refuzam, iar G. Călinescu o accepta şi i se adapta. Şi nu oricum. Cu o viteză, cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme atât de uluitoare şi cabotine, încât nu le pot uita nici până azi.”

Iată un citat din noul Călinescu devenit deputat: „În I.V.Stalin au fost strânse laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată conducătorii de popoare.”  Fără comentarii.

Adrian Marino a fost arestat în 1848 pentru orientarea politică liberală. Pentru autor închisoarea reprezintă un dezastru moral, nu a simţit nici un fel de eroism sau o mistică a celulei : „A cultiva o publicitate ieftină, la TV sau în diferite simpozioane, a specula şi a umfla o astfel de temă, îmi pare o culme a imposturii. Din această cauză, am respins şi resping cu dezgust toate emisiunile bombastice, fals eroizate, liricoide, afectat exaltate ale Luciei Hossu-Longin, care (spre fericirea sa) n-a făcut o zi de închisoare.” „Memorialul de la Sighet, mai ales, mi se pare o enormă mutilare şi falsificare.”

Deportarea la Bărăgan, timp de şase ani, la Lăteşti (1957-1963), îi dă prilejul de a se lega nemeritat de Andrei Pleşu şi de Patapievici: „Cum poţi deveni erou naţional fiindcă ai fost deportat 8 (opt) luni în localitatea urbană Teţcani, în judeţul Bacău, ca muzeograf, precum Andrei Pleşu. „ „Mai citeam, tot după 1989, că H.-R. Patapievici a devenit un alt erou naţional numai după…29 de ore, petrecute, teribil de incomod, este foarte adevărat, în Jilava.”

La ţară s-a convins că omenia ţătănească e o gogoaşă. Toţi vecinii îl furau.

La Cluj, după revenire din deportare, a suferit multe umilinţe: „…Clujul a rămas până azi – subliniez bine aceste cuvinte: până azi – oraşul unde am fost cel mai umilit şi insultat în viaţa mea.”

În 1985 primeşte premiul Herder, „motiv pentru care Dna Virgil Vătăşianu să-mi dea un telefon, profund indignată, scandalizată şi de o rară insolenţă” ea considera că soţul ei academician ar fi meritat acest trofeu.

Alţi oameni de cultură s-au arătat deosebit de orgolioşi şi invidioşi pentru premierea lui Adrian Marino. „Pseudosavantul Hadrian Daicoviciu a fost, în schimb de o mârlănie incalificabilă, în modul cel mai direct posibil.”

„Poetul X.Y. (= Marin Sorescu, membru al delegaţiei noastre, n.n.)  nu-şi poete stăpâni invidia şi-mi declară, cu o rară insolenţă, că premiul i s-ar fi cuvenit lui…”

Alte calificative moralizatoare, atribuite de Adrian Marino unor celebrităţi literare:

„Nici azi nu ştiu bine de ce mi-am atras antipatia lui N. Manolescu, cu care am încercat, la început, să am bune relaţii, făcându-i chiar o vizită la Câmpina. Cred că autorul unei intrigi a fost D. Micu, o mare mediocritate.” Nu iubeşte nici pe alţi critici reprezentativi: „Dar astăzi, dacă m-ar întreba cineva, cum îmi imaginez infernul critic aş răspunde: Să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în stânga, o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers.”

Marin Preda e văzut ca tiran în funcţia de director de editură: „Trebuie să încep cu Marin Preda, marele pontif literar al epocii, care nu publica la Editura Cartea Românească (unde era director) nici un critic, nici o culegere de cronici, dacă două-trei texte nu erau despre cărţile sale.”

Teribilismul unor scriitori e sever amendat: „Poate cel mai reprezentativ caz al acetei categorii rămâne un anume Cezar Ivănescu, de o agresivitate şi vulgaritate ieşită din comun, autor frenetic de demascări de pretinsele asasinate ale lui N. Labiş şi M. Preda.” Eu care l-am  cunoscut pe Cezar Ivănescu pot spune că era extrem de orgolios şi chiar violent, dar nu poate fi catalogat ca un oarecare, ntrucât era un mare poet.

Despre perioada comunistă, Adrian Marino afirmă: „La nivelul cvel mai de jos, acţiona cronicarul literar tânăr, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al Consiliului Culturii (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele – al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi).”

„Cartea mea, a cărei iniţiativă îmi aparţine în întregime, a fost folosită ca nadă şi instrument de şantaj împotriva lui Mircea Eliade: de a veni în ţară, de a sprijini…candidatura lui N. Ceauşescu la premiul Nobel.”

După 1964, survine o oarecare destindere şi autorul participă la numeroase întâlniri cu scriitorii din străinătate.

Este dezamăgit şi de scriitorii celebri străini, orgolioşi, înfumuraţi: „Roland Barthes rămâne pentru mine emblema modei, snobismului şi mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei structuraliste.”

Călătoriile în străinătate l-au făcut să cunoască scriitorii din exil. Priveşte cu un ochi lucid şi rece problemele lor. Deşi trăiau drama neadaptării la literatura ţării de adopţie şi nebăgaţi în seamă în ţară, toţi se credeau genii. „Vagi personaje care, în ţară, nu reprezentau nimic, dar absolut nimic, îşi dădeau în străinătate aere cel puţin de mari glorii internaţionale, de vedete, de deţinători ai premiului Nobel etc.”

Adrian Marino se întreabă în ce calitate Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca fac ordine în cultura şi literatura română. Eficacitatea lor a fost efemeră. Nu au lucrări importante de sinteză. Nici despre Eliade şi Cioran, cu toate că le apreciază cărţile, nu are o pîărere prea bună: „Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi, era că drama culturii române, din perioada comunictă, nu-i interesa, nu-i durea câtuşi de puţin pe cei doi compatrioţi. Şi poate mai onest era, de fapt, A.M. Cioran, când se dezinteresa şi dispreţzuia, pe faţă, întregul popor român şi cultura sa. În cazul lui Mircea Erlşiade, obsedantă – devenită aproape maniacală – era preocuparea exclusivă de reeditare, publicitate etc.”

Pe Paul Goma îl consideră „Ciufut, turbulent, agresiv şi simpatic, era o personalitate incipientă frapantă.” Este singurul dizident adevărat.

Fără îndoială adrian marino a fost extrem de orgolios, răutăcios şi nemulţumit de toate realizările confraţilor. Dar eliminând, umorile, observaţiile sale sunt juste. Theogor Codreanu, într-un articol minuţios şi pertinent publicat în revista ORIGINI ROMANIAS ROOTS (nr. 6-7-8/2010 – Singurătatea lui Adrian Marino), consideră că atât răutăţile cât şi oservaţiile juste ale lui Adrian  Marino provin din caracterul său hiperlucid. Dincolo de limită, observaţia corectă, exacerbată, devine răutate.

În concluzie afirm că am extras o mulţime de citate din cartea lui Adrian marino, VIAŢA UNUI OM SINGUR, pentru a trezi interesul cititorilor pentru a afla o altă faţă, mai puţin frumoasă asupra personalităţilor literaturii şi culturii noastre. Cartea este în fond, o carte tristă, a unui om care nu s-a bucurat cu adevărat de nimic. A fost o mare personalitate, prin lucrările sale DICTIONAR DE IDEI LITERARE, HERMENEUTICA LUI MIRCEA ELIADE, HERMENEUTICA IDEII DE LITERATURĂ şi multe altele a luptat pentru promovarea culturii noastre în lume. Dar şi în acest demers a fost dezamăgit.

LUCIAN GRUIA

1. Adrian Marino – VIAŢA UNUI OM SINGUR (Ed. Polirom, 2010)

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: