~Lucia Olaru Nenati: „Lumea lui Fănuş Neagu“

         În formarea culturală a generaţiei noastre intra şi conştiinţa contemporaneităţii cu câţiva mari creatori dintre care, pentru noi, cei înclinaţi către mirajul literelor, scriitorii erau printre cei cu adevărat importanţi. De fapt, dacă scrutez în zarea trecutului, dar din unghiul prezentului, văd limpede cum aceştia erau nişte vedete, niste monştri sacri, nişte VIP-uri, cum sună azi termenul ce poartă această încărcătură semantică. Era  un fapt de informaţie publică să afli că Marin Preda a început să scrie o nouă carte, că Breban şi-a lansat cu mare fast una dintre cărţile sale despre care critici cu autoritate aproape juridică  îşi rosteau sau scriau apodictic opiniile ce deveneau tabu-uri.  Trăiam astfel într-un piesaj populat cu statui vii, umblătoare, şi mereu producătoare de noi  motive de sacralizare. Apăreau noi cărţi, care de care mai bestseller, se produceau noi gesturi iconoclaste căci toată lumea era la curent cu gesturile de independenţă mai mare sau mai mică, ale acestor moştri sacri faţă de putere, aceea care se purta atent cu ei luând totuşi în considerare forţa imaginii lor publice. Unul dintre aceşti scriitori  era Fănuş Neagu, un adevărat personaj, pe seama căruia circulau legende şi aforisme precum cel despre calitatea vinului, alb, mult, rece şi gratis şi câte altele. Iar el ştia să-şi alimenteze mereu acest statut de personaj creator de personaje, era mereu iconoclast, boem, original, nonconformist, iubitor de şuete şi agape bahice, dar şi de prietenii  fabuloase, drept care acestea deveneau materie inepuizabilă de exploatare literară. Dar această frondă a sa, acest drept nobiliar de-a fi şi a se purta alfel decât restul lumii, nu venea dintr-un privilegiu nemeritat sau dobândit fraudulos, ci din chiar natura lui organică, firească, din capacitatea lui de fi născut iar nu făcut, creatorul unei lumi diferite de cea reală, dar care locuia în aceasta şi o îmbogăţea, o înnobila, o popula cu un relief fabulos crescut ca o pădure de liane din fantezia sa luxuriantă. Indiferent care va fi fost subiectul cărţilor sale şi oricum se vor fi intitulat (Cartea cu prieteni, Poeme răsărite în iarbă, Caii albi din oraşul Bucureşti, A doua carte cu prieteni, Dincolo de nisipuri, Echipa de zgomote, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Fals tratat despre iubire, Ingerul a strigat, In văpaia lunii, Intâmplări aiurea şi călătorii oranj, Ningea în Bărăgan, O corabie spre Bethleem, Pierdut în Balcania, Scaunul singurătăţii, Zeul Ploii)  marca sa personală, inconfundabilă, unică, precum ADN-ul sau arheul lucrurilor, cum spunea Eminescu, era mereu prezentă în fiecare pagina a sa. Era un alt univers, al lui propriu, în care lumea era văzută prin lentila unui poem albastru, de tăria parfumurilor fabulosului autohton, cu nimic mai prejos decât vlaga realismului fantastic sud-american al lui Llosa ori Marquez. Doar că ceva mai puţin cunoscut în lumea largă  decât acestea şi, ca să exprim gândul până la capăt, mai suficient sieşi, lipsit de obsesia recunoaşterii altora. Fanuş se simţea bine în  pielea lui, în natura fabuloasă a ţării lui, în mrejele bălţilor lui,  în Brăila lui cândva  adunătoare de zeci de naţii venind aici să afle preţul grâului, situată deci, nu la o margine de lume ci la un centru activ şi decizional al ei. Era atât de bogată lumea imaginarului său, atât de nesfârşit şirul izvodirilor sale, de o poeticitate organică, debordantă  şi viguroasă, mereu uimitoare, imprevizibilă, năucitoare, atât de bogat anturajul său de prieteni şi duşmani, de convivi şi figuri feminine inspiratoare de fabuloase personaje fascinante, atât de pline de arome şi gusturi rafinate mesele convivialităţilor sale, atât de animat anturajul din jurul său, oriunde s-ar fi deplasat, încât el era organic şi deplin acasă oriunde în ţara asta, dar mai ales în sud-estul ei  şi poate, de aceea nu manifesta nici o râvnă şi nici o tânjire către exteriorul ei consacrant, atât de curtat şi râvnit de alţi creatori care se raportează mereu la cum bate vântul modei pe Sena. Geografia existenţială şi cea imaginată de Fănuş era atât de suficientă, de deplină, încât poate  de aceea nu  s-a simţit nevoia ca acest univers de-o autonomie şi de o originalitate flagrante să fie transplantat şi  adus la cunoştinţa « lumii bune » spre a fi validat, deşi preexistenţa lui Panait Istrati va fi deschis oarecum drumul acestui tip de scriitură în Occident. Oricum, Fănuş Neagu  n-a nutrit nicicând acest fel de atitudine, a fost o valoare  IN SINE  pe care lumea largă ar avea motive  să caute să o cunoască şi să o recunoască de iure si de facto.  Ba, exagerând, dar nu întru totul, aş putea spune că nişte adevăraţi cunoscători şi căutători de comori literare ar avea de câştigat dacă ar învăţa ei româneşte ca să poată degusta  – cu voluptatea colecţionarilor – deliciile  imaginarului fănuşian. Şi de ce nu, de vreme ce alţii, precum universitara italiană Rosa Del Conte, au putut să înveţe româneşte ca să citească pe Eminescu în original şi chiar să cunoască  literatura de până la el ca să înţeleagă din ce « sol» fertil s-a  nutrit miracolul creaţiei sale. Iar concuziile la  care a ajuns exegeta, după atâta strădanie, au fost mai mult decât entuziaste şi foarte onorante imaginii culturii române. Cred  că la fel s-ar petrece şi cu opera lui Fănuş şi nădăjduiesc că se va întâmpla  cândva acest lucru şi mai cred că suntem cu toţii datori să facem cunoscut lumii existenţa acestui tezaur în literatura noastră. Mai mult, că el nu apare pe loc gol, ci că se încadrează într-o serie de creatori ai unor asemenea lumi mirifice şi dense, fascinante şi tulburătoare, aflate la porţile orientului, dar diferite de el prin acea câtime de  « altceva » definitoriu pentru arhealitatea românească; că opera lui se situează pe o spirală undeva, între Craii de curtea veche a aristocraticului Mateiu şi Levantul sau Orbitorul cărtărescian.   De fapt, mă gândesc că e nedrept ca aceste din urmă opere, pe drept cuvânt onorabile branduri literare româneşti, să bântuie lumea fără a o familiariza şi cu susnumitele opere predecesoare lor.

                                                  * * *

            Cum l-am cunoscut pe Fănuş. Acest climat de  celebritate conştientă, de conduită adoptată în vederea emiterii imaginii de persoane publice importante, era foarte  vizibil la Casa de creaţie a sciitorilor de la Mogoşoaia, aceea care, graţie generozităţii prinţesei Martha Bibescu, a fost destinată a adăposti şi stimula actul creator al scriitorilor în  plină « epocă de aur ». Am avut şansa să cunosc din interior această lume şi mai păstrez şi azi câteva amintiri din anii 70 când, printr-un complex de factori, nu în ultimul rând şi pentru ca mi-am dat lucrarea de licenţă în opera – încă vie – a lui Marin Preda, am reuşit să obţin  un sejur  la Mogoşoaia.  Acolo i-am văzut, la Casa lor, pe scriitorii  acelui timp, în primul rând pe Marin Preda şi pe Fănuş Neagu care-şi împărţeau celebritatea, dar şi spaţiul  salonului comun unde fiecare avea masa lui rezervată pentru el şi întreaga sa familie şi unde erau înconjuraţi fiecare de cercul lor de admiratori şi susţinători.  Atunci l-am văzut pe Preda cum cobora la masă, după ore de muncă încrâncenată care se vedeau pe chipul său obosit, ceea ce  avea să devină un  loc comun al legendei literare. Acolo l-am văzut pe Fănuş cum se plimba prin parcul castelului  populat cu păuni ţipători, împreună  cu Mircea Dinescu, pe atunci  un tânăr încă nepublicat, dar ştiind a adopta aprioric atitudinea unui poet deja consacrat. I-am cunoscut acolo pe Mircea Micu, pe Cezar Ivănescu şi pe doamna lui, pe Tudor Gheorghe (Ahoe), pe graficianul Pucă, cel ce mi-a dăruit un tablou grafic de ziua mea şi pe mulţi alţii. Era ca un Olimp al unor zeităţi conştiente de valoarea şi de cota lor, care ştiau că sunt priviţi şi comentaţi şi se purtau ca atare. Din păcate, acel stup melifer a rămas şi el o legendă care mai trăieşte doar din astfel de amintiri.

        Apoi  l-am mai întâlnit pe Fănuş în unele împrejurări literare, mereu pus pe şotii şi imprevizibil, gata să te fitirisească printr-o vorbă de duh cu sensuri ambigui şi riscante. Cât am fost gazdă la muzeul eminescian, pentru care am părăsit ambientul literar bucureştean de curând cunoscut, a mai venit şi el de-a lungul timpului la Ipoteşti, unde pe atunci veneau “greii” literaturii române la Zilele Eminescu să ia mir de la Cel Dintâi dintre ei, aşa încât şi acolo am putut să–i văd de aproape, să-i cunosc ca oameni, să aspir modelul lor existenţial şi creativ. Apoi, după revoluţie, în mai 2001, el a pornit, împreună cu Mihai Ispirescu şi alţii într-un turneu  de lansare a unor cărţi, Amantul marii doamne Dracula  şi La umbra crailor de ghindă, ajungând şi la Botoşani, împreună cu graficianul Mihai Pânzaru-Pim, unde s-a organizat lansarea  ca un mare spectacol în sala de marmură a Teatrului “Mihai Eminescu” prin conlucrare cu Direcţia de cultură, pe atunci condusă de o doamnă directoare proaspăt instalată. La solicitarea lui am fost invitată ca, din partea gazdelor, să fac eu prezentarea cărţilor, drept care  m-am străduit să  mă achit cât am putut de bine de această sarcină  de încredere, încercând a proiecta  un  profil hermeneutic cât mai  nuanţat şi elocvent, iar lumea arhi-numeroasă adunată  la teatru a reacţionat  foarte  entuziast la toată manifestarea, considerând-o un mare eveniment cultural onorant pentru oraşul nostru. Dar cea mai îmbucurătoare a fost pentru mine  aprecierea  marelui scriitor, care s-a simţit foarte bine revelat prin discursul meu, fapt de care anturajul său – în primul rând doamna Stela – îşi mai amintesc desigur. Pentru mine a fost atunci ca şi cum aş fi dat încă o dată un examen de absolvire a filologiei căci aveam a vorbi în public, “pe viu”, despre cărţile noi ale unui autor despre care învăţasem la cursurile universitare, deţinând, adică, un statut deja clasicizat, dar care, departe de a sta pasiv în paginile istoriei literare, asculta cu  interes dar şi cu – posibil şfichiuitoare – exigenţă portretul literar pe care i-l desfăşuram în faţa publicului. A fost însă, până la urmă,  un examen  trecut cu brio.  Cu unele excepţii însă care nu m-au mirat căci, de pildă, unii confraţi – aflaţi într-o permanentă campanie  de asimilare a oricărei forme de manifestare a vieţii literare a locului (care azi se pare că a reuşit pe deplin, precum odinioară colectivizarea agriculturii!) – i-au reproşat doamnei director desemnarea mea – deşi aceasta aparţinuse autorului –  în chip suficient de convingător  încât ea să nu mai recidiveze. Cum faptul ţine însă de climatul vieţii noastre literare, face parte din istoria acestuia şi nu  poate fi  eludată la nesfârşit.

       Apoi, în ultimii ani, Fănuş Neagu a fost unul dintre cei care au susţinut propunerea de a mi se acorda un premiu academic pentru cartea Arcade septentrionale, la care fusesem propusă de academicienii D.R.Popescu  şi Constantin Ciopraga. In ciuda acestor şi altor susţineri, s-a dovedit că efluviile sistematice emise decenii la rând de aici, din nord, de către acele persoane, interesate a păstra în acest fel roadele subminării  mele, au produs efecte incredibil de durabile asupra unor somităţi care n-au putut trece peste impresia nefavorabilă indusă şi consolidată prin acele discreditări, aşa că nu am dobândit acel premiu. Susţinerea lui Fănuş, ca şi regretul profund, dar şi uimirea din glasul său atunci când a fost nevoit să-mi comunice eşecul demersului său, ca şi recomandarea  splendidă lăsată cu limbă de moarte de către acad. C. Ciopraga reprezintă însă pentru mine mai mult decât un  premiu academic iar amintirea şi recunoştinţa pe care le-o port acestor oameni de mare valoare şi caracter constituie  o adevărată bogăţie sufletească pe care nimeni nu mi-o poate lua.

     Aceste amintiri şi aceste sentimente de gratitudine mă fac însă să adaug la regretul pierderii unui om de patrimoniu naţional care a fost Fănuş Neagu, un creator demiurgic de univers unic şi  superb, şi învelişul unei întristări subiective personale că asemenea oameni, atât de mari, dar şi de frumoşi la suflet, se duc rând pe rând, lăsând prejma noastră  tot mai săracă.                     Bun rămas, maestre şi să ştiţi că acea parte din fiinţa domniei voastre pe care aţi lăsat-o  lumii noastre  nu se va stinge nicicând, aşa încât, cel puţin în parte,  în cazul unui creator de statura dvs., sfârşitul fizic nu  este decât unul fatalmente incomplet. Cât va exista o literatură şi o cultură românească, în geografia sa va exista mereu un teritoriu inconfundabil, mirific, numit Lumea lui Fănuş Neagu.

LUCIA OLARU NENATI