LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Lorinczi Francisc-Mihai: „Fructele Imago“ – geosfericitate literară (despre poezia lui V. Voiculescu)“

Într-o zi toridă de iulie mă aflam împreună cu viitoarea mea soţie în Bucureşti pentru a face o vizită Doamnei Gabriela Defour-Voiculescu, pe strada Olimpului, numărul 11. Am păşit prin curte, prin galeria de verdeaţă care ne însoţea până la casă. Am urcat scările, iar uşa se deschise în faţa noastră. Ochii sclipitori ai Doamnei Defour-Voiculescu ne-au primit cu bucurie. Am şezut pe fotoliu şi am discutat câteva ore de după-amiază. Eram plini de uimire că avem plăcerea să o ascultăm pe fiica poetului care ne-a încântat cu vorbele sale înţelepte. Eram flămânzi de frumuseţe, ne bucuram să respirăm aerul din casa în care a păşit Poetul. Am zărit icoana la care se ruga, un poem în original aşternut pe o uşă interioară, „Şarpele”, care parcă priveghea, mobilierul vechi, casa fiind o galerie de artă în miniatură, camera în care am fost primiţi păstrând o atmosferă arhaică, sobră, care te îndemna la veneraţie. Vis-à-vis de uşa cu poemul era un portret al Poetului care ne privea şi la care ne uitam cu admiraţie şi supunere. Iar glasul blajin al Doamnei Defour –Voiculescu ne-a cucerit şi, povestindu-ne, ascultam cu emoţie vorbe care parcă veneau din altă lume. Printre frunzele de viţă de pe terasa casei răzbăteau raze de soare şi se reflectau în picurii cristalini de pe obraji. Plângeam de Frumuseţe, eram îndrăgostiţi de Visare. Nu aveau vârstă.

Dacă faci o călătorie geografică prin sonetele voiculesciene şi prinzi unduirea esenţelor simţi că pluteşti deasupra sau calci pe apă sau că eşti un ocean deşertând iubire. În scoica timpului răsună frumuseţi de nepătruns. S-au scris studii întregi despre minele lui Solomon. Se spune că cineva, chiar de-ar fi intrat în acele mine, nu ar mai fi putut ieşi viu. Paradoxal, dar şi în sonetele lui Voiculescu se petrece la fel. Dacă intri în minele fascinante ale miresmelor poetice nu vei putea ieşi. Rămâi captiv. Dar nu ieşi, nu pentru că nu ai putea ieşi, ci pentru că nu mai vrei să ieşi din lumea miraculoasă pe care o deschide, ca suflul divin o grădină înflorită în miez de mai. Deja simţi şi tu cititorule, nu-i aşa, fâlfâirea aripilor îngerilor care înmuguresc în sufletul tău în zbor metaforic, călăuzindu-te spre lumea magică a poeziei. Nu vrei să mai ieşi din minele alese ale sonetelor voiculesciene, printr-un act voliţional generos pe care ţi-l impui. De ce să părăseşti un sanctuar pentru a coborî în cotidianul aflat într-un trend de profundă îndobitocire, o lume carnală scăldată în mizerie morală şi pecuniară, ahtiată după un profit rapid fără muncă şi fără consum de energie, seu sordid al superficialităţii cultivate ca ideal naţional, când poţi să fii oaspetele Poetului invitat la o lecţie de geografie, de cunoaştere a naturii prin frumuseţe, o clătire spirituală a sufletului cu roua creaţiei divine pentru că, citându-l pe un venerabil profesor de geografie din facultate, fără a-l numi însă, spre a „mări a lumii taină”, Geografia înseamnă Iubire, iar Iubirea este Geografie. În calitate de efemer ucenic  tălmăciuitor al tainelor naturii şi un sensibil drumeţ pe poteca eleganţei poetice, am cutezat să fiu un liant al acestor raze spre a spori şi preamări Frumuseţea.

Mi-am ales ca teren fertil sonetele lui Vasile Voiculescu deoarece m-am regăsit în ele ca perlă în ocean. Incursiunea mea în povestea înlănţuirii, liberă captivitate, a naturii cu poezia, vreau să o încep cu un vers din primul sonet voiculescian în care aceste raze se îngemănează ca prunc la sânul mamei: „Culeg azur şi roze şi raze de pe ramuri / Stăpânul meu, alesul, cu slavă să-ncunun.” [1]

Din noianul de fire de nisip de aur care mi-a fost dăruit să curgă în clepsidra vieţii voiesc a mă dărui acestui pelerinaj spre sufletul Poetului, să ajung să mă curăţesc, să strâng doar Frumuseţea, ca ulei în candelă, metaforă şi doruri, roze mari şi zboruri spre a-mi merita invitaţia, pe care Poetul mi-a făcut-o, de a cina cu el.

O, preafrumoasă zi de vară, cum încălzeşti inima mea cu adânci înţelesuri ce vin ca noian de ape ca să îmi scalde inima, cum odinioară prima revărsare de sfântă apă ce s-a prelins asupră-mi! Această boare parfumată din grădină îmi ordonează cuvinte care îmi grădinăresc sufletul coborând  peste albele file sub preamărite străluciri de rază, potenţând însetata-mi pană. Îmi şade în braţe un timp pârguit de aripa-mi ca fruct răscopt pe ram plesnind de rod şi mustind cuvinte care mi se revarsă printre degete ca roi de albine torcând miere.

De la obârşiile Frumuseţii pornesc în această periegheză, îmbrăţişând nobilul soi dătător de viaţă eternă, dulcele-i fruct, Iubirea. Din primele şerpuiri ale penei de scris imaginarul se răstoarnă în lutul poeziei şi încrustează în noua lume strigătul princeps, arta poetică, drumul de urmat. Cina tainică la care m-a făcut părtaş Poetul a încorporat cele nouăzeci de învăţături geografice în formulări literare. Am să încerc să îmi amintesc şi să aştern cât de fidel posibil spusele poetului din ziua în care am fost invitatul Domniei Sale, pe atunci proaspăt  absolvent al artei geografice, cu subspecializarea geografie literară.

Cu paşi domoli, printr-o galerie de verdeaţă, m-a întâmpinat cu mersul său vioi, când am ajuns la casa Domniei Sale de pe strada Staicovici, Omul care mi-a umplut inima cu Dragostea Poeziei. Mi-a strâns mâna cu căldură şi m-a poftit să îl urmez. Am trecut printr-un vestibul, apoi am coborât pe o scară de mahon roşu, la demisol, unde mi-a cerut să iau loc într-un fotoliu, în timp ce în mine primii îngeri se jucau în lumini edenice. Ce primire! Mi-am urmat maestrul în lumea tainică în care mă poftea. Când îmi amintesc acele clipe, licurici lucitori se distilează sub gene şi bucurie mare îmi cuprinde cămările lăuntrice. O băutură răcoritoare mă aştepta deja pe o tăviţă de argint. Am şezut comod în fotoliu, în timp ce ochii admirau odaia care purta cu sine personalitatea Poetului. Îşi făcu apariţia ţinând în mână un corn – o relicvă geologică – vechi de mii de ani şi aşezându-se în fotoliu, în faţa mea a început lecţia de geografie pentru care fusesem invitat. Era o mare onoare să stau în faţa acestui Om şi să ascult prelegerea sa. Nu pot să uit o clipă primele lui vorbe cu care şi-a început expunerea, cu o magie a limbajului debordantă, tumultuoasă curgere poetică. Să nu priveşti niciodată numai suprafaţa, mi-a spus. Mereu trebuie să îţi arunci năvodul mai în larg, în ape mai adânci, iar atunci vei prinde mulţi peşti. Din acel moment parcă totul din jurul meu dispăru şi m-am simţit cufundat într-o profundă visare. Nu mai ştiam dacă era aievea sau eram în nuvelele fantastice eliadeşti în care realitatea amorţeşte. S-a petrecut un fel de sedare a simţurilor ca atunci când ai consuma anumite ierburi cu efecte miraculoase, care îţi convertesc realitatea şi îţi deschid o lume în care te simţi confortabil. Omul din faţa mea m-a cucerit într-atât prin vorbele sale tainice, pline de saţiu, încât am devenit un supus plin de admiraţie. Lumea în care trăim ascunde nestemate, dar care nu pot fi posedate, doar contemplate. Posesia duce la extincţie. Cum scrie Mircea Eliade, „nu poţi cunoaşte cu adevărat decât ceea ce renunţi de a stăpâni.” Adevărat. Vreau să îţi arăt ceva, continuă spunându-mi, de care puţini oameni ştiu, doar câţiva prieteni mai apropiaţi, cărora le-am dedicat câteva versuri. Am scris un ciclu de sonete pe care le-am imaginat ca o continuare a sonetelor shakespeariene, cu o iscălitură autentică  a Iubirii mele. Am o presimţire ciudată în ceea ce le priveşte viitorul şi vreau ca aceste sonete, care sunt chintesenţa operei mele, să fie cunoscute nu numai prin sensul literar, ci şi prin ceea ce numesc eu geosfericitate literară. Geografia mi-a fost foarte apropiată încă din copilărie când priveam cerul înstelat şi mă lăsam cufundat în nopţile de vară, furat de şarpele înstelat ai cărui solzi străluceau pe bolta supremă. Am fost un autodidact în ceea ce priveşte studiul Planetei Albastre. Geografia este ştiinţa Iubirii, a iubirii pământului de către om şi  a omului de către pământ. Te-am chemat astăzi, îmi zise, să îţi prezint câteva elemente de structură geografică din cadrul sonetelor mele, cheia de boltă pentru a o interpretare geoliterară, bulgări de sensibilitate pe care i-am rostogolit printre versuri, liant al frumuseţii care s-a pârguit în nopţile pline de farmec adolescentine. Te rog să faci cunoscute aceste frânturi de explicaţii prin care doresc să ajut pe cel care se va apleca să studieze şi să înţeleagă, să descifreze tainele ascunse în aceste versuri atât de dragi mie, sonetele profunzimilor umane. Am afirmat anterior că tainele acestei lumi se ascund în profunzime. Frumuseţea nu o poţi căuta. Ea te caută pe tine. Dacă nu îi simţi apropierea şi nu îi deschizi larg uşile nu poate să intre şi să cineze cu tine. Frumuseţea nu dă buzna în inima ta. Ea bate la uşă şi aşteaptă. Uite, acest corn vechi. Îl ţin azi în mână eu, dar ştiu că are o vârstă geologică. Prezentul ţine în mână trecutul. Prezentul care va deveni viitor o să fie ţinut în mână la rândul lui. Este o tranzlaţie temporală. Sunt şi aici şi acolo, mereu egal depărtat de un timp care a fost şi unul care va veni. Este primul aspect de care trebuie să ţii cont: eternitatea clipei. Nu este nimic efemer. Totul e deplin. Doar că sempervirescentul se ascunde sub aparenţa efemerităţii pentru a explica magia curgerii. În rotaţia cuvintelor din cadrul sonetelor îmi veţi căuta poate centrul. Răspunsul se află Dincolo. Atâta timp cât există raportare, nu poate fi vorba de un singur centru. Universul creşte ca un lan de grâu şi dă mereu roadă. Trebuie aşadar să căutaţi sămânţa şi să o aşezaţi în sol fertil. Nu ajunge sămânţa dacă aţi găsit-o. E nevoie ca ea să crească în voi şi să dea roadă bună. Sonetele mele sunt un lan de grâu perfect rodind. Macii înfrumuseţează acest lan. Prin figurile de stil – macii – am ascuns frumuseţile pământului, tainele sale în lanul de grâu. Macii ajută căutătorul, drumeţul Frumosului, să ajungă la roadă şi să guste pâinea Devenirii prin Iubire. Păşiţi şi căutaţi în lanul meu de versuri macii şi găsindu-i veţi afla drumul spre rodul vieţii. Şi pentru că pâinea este rodul pârguit de ploaia vieţii am dorit să înmănunchez în straturile gândirii mele curgând în şuvoiul cuvintelor înflorind în versuri, apa în formele-i miraculoase, cea mai înfloritoare dintre ele fiind gheaţa. De aceea i-am dedicat o atenţie deosebită. Apa cristalizează în sistem hexagonal. De aceea florile de gheaţă din versurile mele au diferite forme şi sensuri. Fiţi bravi căutători între florile de gheaţă ale sonetelor. Şi aici Poetul a dat citire câtorva Sonete. M-au fermecat din primul moment şi sub tălmăciuirea Poetului le simţeam cum rodeau în mine ca un lan de grâu ornat cu maci în miez de vară. Simţeam cum pulsul pâinii vibra în inima mea, cum versurile se loveau unul de altul şi scânteiau lumină în curcubeul figurilor de stil: „vine-ngheţul, grăbit ca o osândă”, „îngheaţă-mbrăţişate gigante disperări”, „noil îl primim cu gheaţă”, „negrul clocot cleştar a îngheţat”, „noapte […] mai limpede ca gheaţa”, „chiar gheaţa ta mi-e hrană”,  „tot mai groase umbre de-ngheţ pui între noi”, „am îngheţat acolo sub bolta idolatră”, „zeiţă de gheaţă şi furtuni”, „să-ngheţe vecii cu cârdul lor de zboruri”, „flăcări în gheaţa despărţirii”.

Pământul este o mărgea în lanţul armonios al Universului. Armonia este divină, amprentă lăsată de Creator în timp ce a aşezat Timpul finit în Universul nemărginit, iar pe noi, fiinţa supremă cu care a încununat creaţia. Sonetul este un microcosmos. În cele alcătuite de mine geniul mi-a fost izvor şi muză. Din Iubire au răsărit toate ale sale ramuri. Marele Creator şi-a lăsat geniul ca fire de nisip de aur dintr-o clepsidră să se strecoare în lumea oamenilor. Din mine a curs prin capilaritate spre azur. Prin sonete am vrut să cresc un Arbore de Frumuseţe. Podoaba versurilor e magia sensurilor ca pentru flori miresmele. Rămâne meritul geniilor de a le culege. Căci vor fi mulţi cari îmi vor pune în balanţă versurile-mi şi vor trage la sorţi şi se vor bate pentru ele. Dar miresmele nu pot fi forţat scoase din boboc, li se vor revela doar celor care umili se vor apleca asupra lor. Şi atunci frumuseţea miresmelor îi va cuprinde nebănuit ca mirele mireasa. Cuvintele curgeau din fiinţa Poetului, iar eu ascultam puternic impresionat şi trăiam clipe de extaz, căci fiecare vorbă avea un tâlc, iar graiul blând al Poetului, ca aievea al bunicului meu, mă cucerea. Apoi mi-a vorbit detaliat de miresmele limbii din pocalul sonetelor, dar a ţinut mai întâi să îşi facă un autoportret: „Mi-am făurit o bătrâneţe bravă, / Cu părul alb ca faldul unui steag, / Cu crângul bărbii ţărcuind şirag, / Un chip uscat de pajişte firavă. / În pieptul liber, bântuită navă/ De al talazurilor vălmăşag, / Port încă sus, ci tot mai lângă prag, / O inimă, răcită, dar de lavă. / Visez mereu, căci visul mi-e trezie, / Din lene mi-am făcut amică vie: / Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag… / Nu mai întreb ce vremuri bat afară; / Privesc, în mine, pulberea de seară, / Şi coborând lăuntrica mea scară, / Mă sprijin în condei ca în toiag. [2] Cu aceste cuvinte, ascultându-le, am ieşit să privim bolta înstelată. Era o noapte de iulie cu un cer senin, cu stele mari umflate cu lumină ca velele unei corăbii de vânt, care stăteau deasupra noastră ca poame pârguite pe ram sub un azur îmbătător. Erau ca nurii rodind feciorelnic în amiaza vieţii. Marele Albastru, continuă Poetul, cupola care ne acoperă, este nu numai un izvor de Frumuseţe vizibilă, dar o adevărată scenă de meditaţie şi inspiraţie: „Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri”[3], iar în zborul devenirii „voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii” [4] , căci „Pământul n-are margini, nici cerurile prag” [5] , „Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită.[6] Pământul este o perlă din eternitatea oceanului cosmic, legat de Soare cu un fir gingaş de mătase naturală: „Ca viermele mătasei ţesusem ne-ncetat / În jurul tău un magic cocon de poezie.” [7] Nu poţi evada din hainele acestea pământeşti decât pe lujerii Iubirii înălţându-se din coarde prin fereastra adevărului care este inima ta. Ritmul vieţii îl reglezi cu înălţimea zborului de care eşti în stare. Iubirea vulcanic răbufneşte spre suprafaţă, la fel cum diamantul este adus din profunzimile magmei de mişcările ignee: „Că-n inima-mi, ascunsă, stă slava nemuririi, / Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii…” [8] Este un zbor în care aripile se deschid spre înlăuntru, în urma păcatului edenic când omul a rămas dezaripat: „Eternul se ascunde sub coaja unei clipe, / Ca-n oul  ce păstrează un zbor înalt de-aripe.” [9]. Zborul  este însămânţat în iubire de unde îşi creşte umil aripile, „cutezător scafandru-n oceanele cereşti.” [10] , de unde „strivite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă /  De tot ce au în ele adânc: parfumul” [11] pentru că „Mereu cerşim vietii ani mai multi, aşa-n neştire, / Ne rãzvrãtim, ne plângem de piericiunea noastrã, / Şi încã nu-nţelegem cã fãrã de iubire / Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastrã; ” [12]

Privesc “cum cade noaptea [13] în fiecare seară în subceresc şi iată-mă în frumoasa toamnă a bătrâneţii contemplând şi excavând în “ocnele iubirii” [14], culegând din spatele oglinzii  primăveri cu cireşi înfloriţi care s-au scuturat acum, o dată cu firele de nisip de aur care s-au strâns conştiincioase în partea de jos a clepsidrei. Dar, să nu uităm că „noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate...” [15] Şi-n dulcea legănare a luntrei vieţii „cu vuietele mării în scoică de sonet” [16] ascuns-am perle în ape neumblate: „Când eşti poet, o perlă îţi destăinuie oceanul / Şi spaimele iubirii s-aţin într-un cuvânt.” [17] Şi-n ultimele clipe „cu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite…” mă-ntorc în timpul rozei  „şi fiece silabă e un ciclon de dor.” [18] Asistam la o voluptoasă lecţie de geografie când oceanele iubirii se dezveleau în cuvintele sonetelor ce curgeau şuvoi prin palmele poetului mustind în fiecare buchie. Pătrundeam tot mai afund în oceanele timpului, le auzeam deschizându-şi aripile, nechezatul clipelor trecute şi la un moment dat am îngheţat când s-a declanşat glaciaţiunea cuatrenară: „Când Nordul se răstoarnă crunt peste noi şi vine / Noianul de omături pe inimi să-şi deşarte” şi această efuziune poetică ar fi continuat dacă nu ne-ar fi trezit „Timpul, hainul cerşetor.” Am vâslit printr-o mare de miresme: metafore, personificări, epitete, comparaţii măiastre pe pluta Frumuseţii şi am ajuns într-un final să îmi iau rămas bun de la Poet printr-o strângere de mână şi să mă întorc în lumea noastră. Am plecat ducând în inimă această bijuterie lirică, sonetele voiculesciene, demne de meşteşugul marelui artist.

Omul, această fărâmă nobilă ruptă din soare, gravitează în jurul centrului divin. Feminin şi masculin, această dualitate ciclică din universul finit, perfect îngemănată, sacrifică totul pentru a zbura cu două aripi şi o singură fiinţă. Jocul căutării reia tot traseul formării Universului, de la primul impuls, la ciocnirile primare, ciclul naşterii unei stele, până la naşterea luminii şi zbucnirea acesteia spre ceilalţi. Între Leagăn şi Dăruire curgerea clepsidrică este un dar divin.

În zăpuşeala de afară totul se îndoaie de căldură. Şi eu eram frânt, încât paharul cu răcoritoare pe care mi l-a întins Doamna Gabriela Defour-Voiculescu m-a trezit la realitate. Eram uşor ameţit, ca întors dintr-un drum lung. Orologiul de pe perete bătea ora patru după-amiaza. Doamna mea, care mi-a devenit soţie, m-a prins de mână şi m-a întrebat dacă mă simt bine. I-am răspuns că da, doar că sunt un pic toropit de la căldură. Ciudat, dar puteam să jur că prin galeria de verdeaţă din curte am văzut cum Poetul păşea încet spre…Frumuseţe.

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI


1 Vasile Voiculescu, Poezii, Sonetul CLV, Prefaţă şi tabel cronologic de Roxana Sorescu, Editura Herra, Bucureşti, 2003,  p. 168

[2] idem,  p. 151,  poezia  Autoportret romantic

[3] Sonet CLV, p.168

[4] Sonet CLVI, p.168

[5] Sonet CLVIII, p.169

[6] Sonet CLIX, p. 170

[7] Sonet CLXI, p. 171

[8] Sonet CLXII, p. 172

[9] Sonet CLXX, p. 172

[10] Sonet CLXXIV, p. 173

[11] Sonet CLXXV, p. 173

[12] Sonet CLXXXIII, p. 180

[13] Sonet CLXXXVIII, p. 186

[14] Sonet CCVI, p. 197

[15] Sonet CCX, p. 199

[16] Sonet CCXXXIV, p. 213

[17] Sonet CCXXXIV, p. 213

[18] Sonet CCXXXIV, p. 213

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: