LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Georgeta Adam: „Carolina Ilica, o Sapho din Carpaţi“

Printre apocalipse, prevestiri rele, arestări, demolări agresive, case monument distruse, coşmelii păstrate, evadări, accidente, scumpiri în numele energiei electrice ecologice, gunoaie, organisme modificate genetic şi alte belele cum ar fi divorţurile vedetelor te întrebi cum să te mai gândeşti la poezie şi poeţi când totul merge în altă direcţie? Să te ambiţionezi aşa, netam-nesam, să dai crezare unora care spun că prin poezie lumea visează, că un filon aurifer sălăşluieşte în cuvinte până când vine cineva şi-l descoperă, îl adună,  că este posibil să  dăinuiască asemeni lui Homer numai prin puterea poeziei? Mai ales astăzi, când nimic nu mai are preţ, când totul se aruncă la groapa de gunoi, oameni, cărţi, manuale, bolnavi, copii,  pensionari etc.?

În ultima zi din martie am asistat într-adevăr la o asemenea întâlnire sub semnul poeziei. Nu trebuia să plece de tot martie, pentru că poeta Carolina Ilica împlinise pe 19 ale acestei luni frumoasa vârstă de 60 de ani… Tradusă în numeroase limbi ale pământului, ea însăşi traducătoare, poetă cu har, invidiată, bârfită, marginalizată… Şi totuşi, ea există, puternică, deşi extrem de fragilă, numai prin puterea aceasta, divină, care poate-i vine dintr-o stea din calea lactee sau din foc şi din gheaţă… De ce invidiată? Poate pentru frumuseţea ei nepământeană, superbă, înzestrată de neamul ei din satul ardelean Vidra… Când am întâlnit-o prima dată avea 23 de ani, de-abia debutase cu acel volum de neuitat Neîmblânzită ca o stea lactee… Purta o splendidă rochie mov, vaporoasă, era o fabuloasă apariţie dintr-o noapte de ianuarie prin acest Bucureşti  sălbatic şi necruţător cu  poeţii, mai ales când vin de la ţară frumoşi, puri, adevăraţi… Aveam să aflu, mai târziu, că violetul este o culoare a crepusculului,  iar unul din volumele ei viitoare se va numi chiar aşa, Violet…

La Muzeul Literaturii Române, alături de cărţile ei care-o înalţă pe cerul peren al lirismului, a adus o inedită expoziţie de obiecte din civilizaţia ţărănească înnobilate de suflul poeziei… Cărţile de lână, de lemn, de lut, de lacrimi… Poeme cusute pe ştergare, pictate pe o copăiţă în care se frământa cândva pâinea sau pe un fus… Dedicate mamei sale,  pe care mi-o amintesc prezentă la Sala Oglinzilor, la lansarea cărţilor Lanei, fiica poetei, ce-i moşteneşte ceva din harul poetic şi din celesta frumuseţe blondă…. Semne care dovedesc înzestrarea ei fără egal nu doar în lumea poeziei meşteşugite, ci în toate   aceste îndeletniciri  ale femeilor noastre de la ţară. Ea ştie să ţeasă, să coase, să brodeze, să  tragă la coasă, să  adune merele sau prunele din livadă şi să le rostuiască pentru iarnă etc. Ştie tot ce trebuie să ştie ca o ţărancă, dar merge după calendarul secret al poeziei care îşi ia harul de la Dumnezeu. Iată o mărturisire despre această  potrivire între zodiile poeziei şi ale  sorţii femeii de la ţară care şi-a găsit locul  acum pe un fus în Cartea de lemn: „Am semănat busuioc într-o sfântă amiază de vineri. / Ca o ţărancă. / L-am udat cu apă din gură. / Gândindu-mă la Dumnezeu şi la Dragoste, De parcă ar fi totuna! // Şi iată-l acum înflorit! Şi iată-mă / Cu busuioc în sân! / Ca o ţărancă / Dorită şi doritoare. // Miroase-mă Tu, mai întâi, Doamne!” (Ca o ţărancă).

Ca o brânduşă de primăvară, expoziţia Cărţile de la Vidra, plângând de-atâta frumuseţe adusă  din Munţii Apuseni de poeta Carolina Ilica aici, în Bucureştii noştri crepusculari, străluceşte doar până în dimineaţa zilei de miercuri, 6 aprilie… Aici sunt Cartea de lut, incizată în ceramică (2006), apoi Cartea de lână (2007), brodată pe şorţuri femeieşti de sărbătoare sau pe oprege, Cartea de lemn (2008) cu poezii creştine scrise pe vechi obiecte ţărăneşti şi  Cartea de lacrimi (2011) „tipărită” pe aceste vechi ştergare din Munţii Apuseni. Carolina este poate o Sapho modernă născută lângă Crişul Alb, nu în vechea Eladă, pentru a ne vorbi  în limbajul divin al poeziei  uitat în această lume zbuciumată? Sau poate o Vulpe înmiresmată (simbolul  extraordinar al tinereţii şi dragostei) rătăcită în oraşele tentaculare din pădurea eternă a poeziei, iubirii şi credinţei?

GEORGETA ADAM

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: