LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ana Capotă: „Mircea Zaciu – Critic şi istoric literar“

Mircea Zaciu a fost profesor  la Facultatea de Litere din Cluj Napoca. Cariera sa universitară se intinde pe patru decenii predând cursuri seminarii de literatura română fiind specialist in literatura sfârsitului de secol XIX-lea  si prima jumătate a secolului al XX-lea. După anul 1990 se stabileste in  Germania dar petrece multe perioade in tară.

A ingrijit si prefatat editii din scriitori români, clasici si contemporani a scris teatru  (in colaborare) si scenarii de film. A alcătuit  antologia de proză scurtă  romăneasca ”Cu bilet circular”,(1974).

A coordonat seria de ,,Restituiri,, la Editura ,,Dacia”, (80 de titluri intre1972-1985). A conceput si editat  volumele colective de studii ,,Ceasuri de seară cu Ion Agarbiceanu”(1982) si ,,Liviu Rebreanu dupa un veac”(1985).

Opera sa cuprinde: Agarbiceanu, 1955, 1964,1972; Masca geniului,1967; Glose1970; Colaje,1972; Ordinea si aventura   1973 ; Bivuac, 1974; Lecturi si zile, 1975; Alte lecturi si alte zile,  1978 Teritorii 1979 ; Lancea lui Ahile,1980 ; Cu cărtile pe fată Viaticum, 1983 si Scrisori nimănui,1996.  Profesorul Mircea Zaciu este coordonatorul Dictionarului Scriitorilor Romani alături de Marian Papahagi si Aurel Sasu. Spre sfârsitul tragicei ”epoci de aur” fusese cu desăvârsire  marginalizat. Seria ,,Restituiri” pe care o coordona la Editura ”Dacia”, este interzisă in 1985 iar cărtile sale nu aveau să mai obtină  bunul de tipar .

Trăsăturile  vădite ale scrisului său exegetic derivă din nobilitatea sa spirituală. Critica profesată de Mircea Zaciu se refuza etichetărilor transante . Intr-o filă din ,,Bivuac”, autorul numeste  trei mari profesori ardeleni care i-au marcat  destinul si conformatia  intelectuală. Recunoasterea dascălilor spirituali nu sugerează decât o parte a trăsăturilor perpetuate in arta fostului inva?ăcel.  El poate fi plasat in tradi?ia lui D Popovici, Ion Breazu sau Tudor Vianu. Este in aceasi măsură marcat de ”călinescianism” se inrudeste  prin stăruinta  istoriografică  si respectul fată de document cu un Perpessicius ori Serban Cioculescu, dar se sustrage unei incadrări limitative  intr-o  anume familie de spirit. Chiar dacă nu ar fi recuzat una din etichetele aplicate consecvent formulei sale critice, ar fi dificil de inseriat in ,,critica universitară”. Cu mult mai firească apare propria definitie: ,,In ceea ce mă priveste, eu mă revendic de la critica activă promptă, prezentă in revista saptamânală si lunară, cea care,  cum spunea  Camil  Petrescu <<grăbeste judecata timpului, orientează  creatia >>, cea menită să  << limpezească judecata contemporanilor>>. Nu sunt <<universitar >> decât prin profesia didactica; in critică nu pot fi, deoarece nu există un punct de vedere  <<universitar>> in critica noastră.”1

Una dintre năzuitele mai vechi ale criticilor literari de la noi  a fost aceea de  a scrie o sinteză  despre literatura romănă din Transilvania. Ilarie Chendi , N Drăgan, D Popovici si mai ales Ion Breazu, in scrierile lor au incercat să ofere o imagine de ansamblu asupra productiei  beletristice publicate de-a lungul timpului in Ardeal, in reviste sau volume. Cel care a realizat intr-un fel acest ideal a fost Mircea Zaciu , autorul  unei cuprinzătoare lucrări  in domeniu, ” Ca  o imensă scenă, Transilvania…”, lucrare tiparită in1996, adunând rodul unei munci care se intinde pe mai bine de treizeci de ani. Autorul a scris mult si profund pe aceasta temă , mai mult decât oricare critic, a revenit in repetate rănduri asupra marilor figuri ardelene : Agârbiceanu, Goga, Rebreanu, Blaga, a atras atentia asupra scriitorilor din al doilea plan si a incercat să definească si să  ilustreze ” spiritul transilvan”. Mircea Zaciu a stăruit asupra anumitor scriitori, a cercetat mai indelung anumite orientări, a asezat intr-o lumină mai puternică anumite opere , dar niciuna din problemele mari ale literaturii din această parte a tării n-a rămas neatinsă, toate au fost observate, astfel la sfârsitul lecturii imaginea intregului apare cu claritate pentru fiecare cititor.

Critica literară practicată de Mircea  Zaciu , este aceea a unui critic implicat , a unui critic care nu evită confesiunea, dezvăluindu-si printre  rânduri chipul si biografia, motivându-si uneori biografic optiunile  si preocupările. Intâlnirea criticului cu bătrânii scriitori ardeleni ca, I. Agarbiceanu, A. P. Bănut, Onisifor Ghibu, n-a rămas fară urmări asupra orientării sale. Transilvania lui Mircea Zaciu este in mare măsură Transilvania inceputului de secol douăzeci; in faptele prezentului criticul descifrează semnele acelui trecut, cu cât mai indepărtat cu atât mai fabulos.

Pe urmele gănditorilor germani din secolul al XIX-lea care au pus bazele etnopsihologiei, M Zaciu crede că Transilvania se diferentiaza nu doar printr-o geografie si o istorie proprie, ci si prin mentalitatea  particulară a celor ce trăiesc aici.

In repetate randuri criticul vorbeste despre un ,,spirit  transilvan” sau despre ,,transilvanitate”, fiind convins ca exista o fire sau un suflet prin care  ardelenii se disting in unitatea largă a poporului roman. Insemnările sale tind să  surprindă si să definească această esentă supraindividuală in care sunt cuprinsi toti care apartin , prin nastere  sau printr-o indelungată sedere, acestei zone. Asa cum s-a vorbit de ,, un spirit al popoarelor” s-ar putea vorbi, sugerează  Mircea Zaciu, de un spirit al provinciilor, al Transilvaniei in spetă. Prima parte a cărtii are ca scop să definească modul de-a fi al ardelenilor, felul cum apare acesta in texte, căci literatura a fost intotdeauna unul din locurile privilegiate de manifestare a ”transilvanitătii”.

Urmărind intr-un studiu motivul mării in literatura scrisă in Ardeal, criticul ajunge, inevitabil, la formula  sufletească a transilvănenilor care, in viziunea sa, sunt ”oameni legati prin toate fibrele de realitatea pământului , străini de fascinatia navigatiei, marea rămânând pentru ei un univers necunoscut, scrutat cu prudentă”.

Studiul cel mai revelator  din acest punct de vedere, adunând intr-un singur mănunchi majoritatea trăsăturilor definitorii pentru spiritul ardelean este cel intitulat ”Semnificatii ale Transilvaniei in literatura romana” din care citez :

”Constiinta istorică mi se pare a fi componenta dominantă a spiritului transilvan. Impreună cu ea s-a vorbit nu odată despre eticism, militantism, predispozitie despre intelectul benedectin, de unde subsumarea esteticului la istoric, etic cultural. Vin acestea din formatia culturală, vin ele din straturile tărănesti  de unde cresc toti scriitorii Transilvaniei care rămân , in fond, toata viata lor niste  tărani -cărturari? Nu trebuie neglijată aici comunicarea permanentă cu Occidentul, refuzul spiritului  ,,balcanic ,,socotit inferior si pagubitor pentru spirit, refuzul citadinului ca forma a oprimării (căci orasul era străin), dar identificarea cu tot spatiul românesc, aderarea la o orăsenizare superioară,visul unei cetati-bibliotecă, loc de instruire si afirmare carturărească”,2

Intr-un ”Cuvânt inainte” Mircea Zaciu face mărturisirea că a nutrit aspiratia de-a scrie cândva o ”panoramă” a literaturii din Transilvania. N-a fost departe de a o realiza, caci acest volum acoperă suprafete intinse din materie si contine o viziune de ansamblu. O lucrare  mai cuprinzătoare asupra fenomenului cultural  transilvan n-a apărut in critica literară românească. Preocupările autorului nu se limitează la studierea textului literar, desi rezultatele cele mai spectaculoase de aici apar, ci au in vedere viata culturală a provinciei in toate  manifestările ei. De la revistele si cenaclurile de odinioară si până la institutiile mari si stabile (Opera Română din Cluj , Teatrul National si mai ales Universitatea) , nimic nu scapă interesului si curiozitătii lui Mircea Zaciu. O atentie la fel de comprehensivă dovedeste criticul si in cazul scriitorilor ardeleni, oprindu-se in special asupra celor mari, carora le consacra pagini intinse de exegeză, neuitându-i insă pe cei mici recintindu-le si acestora opera si fixandu-le locul intr- eventuală istorie a literaturii romane. Câteva din studiile cuprinse in volum intră in categoria “ revizuirilor “ (termenul apare intr-un articol despre Octavian Goga), caci unul din obiectivele acestor texte este de a răsturna vechile interpretări si de a propune altele noi, uneori in formulării aparent paradoxale (Gosbuc asemenea lui Vergiliu a fost un citadin spre exemplu) pe Mircea Zaciu il interesează insă nu doar scrierile ardeleniilor ci si destinul lor, biografiile lor si de aici pasiunea cu care citeste volumele de corespondentă sau paginile memorialistice. Pentru un critic care nu pierde niciodată din vedere contextul istorico- literar , ideea ca “autorul a murit” este daca nu falsă atunci lipsită de interes.

Viziunea criticului asupra literaturii ardelene este una de tip istorist, urmând o periodizare după criteriul generatiilor literare. In Transilvania s-au perindat mai multe  generatii scriitoricesti, dintre care acesta aminteste pentru inceput pe aceea consituită  in jurul revistei Familia (1866 – 1905)  avându-l ca animator pe Iosif Vulcan. E o generatie care a excelat in domeniul epicului, scriind o proza de inspira?ie istorică, cu multe note romantice dar si cu unele trimiteri inspre realitătiile ardelene ale acelor ani. Cea de a doua generatie s-a format in jurul lui Ioan Slavici si al revistei Tribuna (1884 – 1903) de la Sibiu, numărând printre reprezentatii ei nume mai cunoscute precum Ion Pop Reteganu sau Popovici Bănătianu. Scriitorii acestei generatii merg in directia realismului “cultivând nuveala tăranească sau povestirea folcloric㔠fară să abandoneze cu totul filonul romantic al predecesorilor. Următoarea generatie, a treia, pentru care Zaciu are o aplecare deosebită, se grupează in jurul revistei Luceafarul ( aparută in Budapesta in 1902 ), dând literaturii romane o pleiadă de scriitori, intre care câtiva cu adevarat mari : Octavian Goga, Ion Agârbiceanu si Liviu Rebreanu. Se pare ca rolul hotarator in definirea spiritului literar transilvan l-au avut in conceptia criticului, scriitori acestia de la revista Luceafarul : “ Modelarea unui creez estetic nou isi asociază si comandamente nationale : arta, pe lângă asumarea implicită a unui << specific>> etnic in stare să ne distingă in tabloul european, trebuie să fie si o declaratie explicită a unor năzuinte istorice de eliberare si autodeterminare natională. Scriitorul este exponentul unei etnii, el are o misiune etico – etnica, este solul, mesagerul colectivitătii. Conceptie mesianică de inspiratie romantica, puternic colorată de curentele de idei ale pragului de secol. Gruparea de la Luceafarul o exprima programatic si o ilustrează explozitiv prin poezia lui Octavian Goga.”3

Literatura ardeleană intră intr-o nouă etapă odată cu aparitia lui Lucian Blaga, acesta simtind nevoia, curând după debut să se detaseze de “ climatul transilvan traditional, unde voiseră să-l fixexe primii săi comentatori “ . Când scrie despre autorul Poemelor luminii , Zaciul, nu-l raportează atât la inaintasii ardeleni, cât la ceilalti mari scriitori români interbelici si la scriitorii europeni si americani. Constatarea generală si evidentă este c㠓 poezia ardelenilor de dupa unirea din 1918 se organizează curând in sensuri diferite de indemnurile de la 1905” . Generatia tanără de dupa unire, trăind intr-o epoca de implinire a idealului national, e atasată de modernismul blagian, cu unele exceptii desigur, precum acelea lui Mihai Beniuc sau Ion Th. Ilea. Tinerii ardeleni grupati la revista Abecedar (1933- 1934) il acceptă si chiar il urmează pe Tudor Arghezi , recunosc simbolismul si  apreciază scrisul modern al lui Anton Holban si Camil Petrescu. E una  din marile cotituri pe care scriitorii de aici o trăiesc si ea e legată, crede Zaciu, de numele si de opera lui Lucian Blaga.

O constantă a criticii zaciene este preocuparea pentru fata ascunsă a operelor si a personalitătiilor ca si pentru victimele istoriei literare. Cu mult inaintea lui Eugen Simion, Zaciu incepuse o operatiune de modernizare a vechilor scriitori, de identificare a punctelor de rezonan?ă contemporană din opera lor si de relevare a tensiunilor din personalitatea lor estompată sau aplatizată. Viaticum aparut in 1983 cuprinde o selectie de studii ordonată chiar pe acest  principiu pe al “contemporaneizării “ din ea bătrânii si naivii literaturii noastre răsar cu noi valente imprevizibili ca niste fiinte vii .

Asachi devine in radigrafia sa  ,,cel dintâi scriitor român cu constiinta esecului”. Kogalniceanu e ” un scriitor prin excelentă livresc”. Originalitatea simtirii, puterea imaginatiei si fabulatia sunt de la inceput minime aproape neinsemnate. Singura lui preocupare si obsesie sunt ideile temerare, efervescente, tranzgresându-si  epoca.  Slavici devine un ” mare creator dotat cu o intuitie foarte fină si cu un evident handicap al stilului […] , unul din marii nostri prozatori cu o dramatică vocatie a esecului.”4

Eugen Simion considera această carte ca fiind cea mai unitară  dintre  cărtile lui  Mircea Zaciu .      Critica lui Mircea Zaciu nu dă  niciodată simple prestatii tehnice ; ea năzuieste intotdeauna la valorile existentiale  din operă, sedusa de mirajul acelui impact inefabil dintre  om si opera. Verva gratuita simpla cozerie, cand sunt practicate, devin o demonstratie de stil si seductie, exercitii de gratie a scrisului.  Ca in ,,Culinare si nu tocmai ”, de exemplu din ”Ordinea si aventura”, Mircea Zaciu practica un exercitiu al rigorii elegante, miscându-se cu o suplete naturală prin toate zonele literaturii noastre , atat prin subsoluri si pivnite, cât si prin saloane si poduri.

Ceea ce frapează la prima vedere dacă vom lua cărtile sale una cate una este chiar titlul care are alura academică si blindaj referential. Simpla enumerare a subiectilor este grăitoare: Heliade-Radulescu, C .  Negruzzi, Kogalniceanu, Hasdeu, Eminescu, I. L. Caragiale, Slavici, Macedonski,  Alecsandri,  Cosbuc, Ibraileanu, Maiorescu,  Gherea, Agârbiceanu, Lovinescu,    Goga,  G Calinescu, Rebreanu, Blaga,  Gib Mihaescu. Voi prezenta cateva personalitati  văzute de prof  Zaciu: D.Popovici ,,acest sudic, intelectual de formatie franceză, adoptase  poate  dintr-un fel de mimetism, o alura austriacă, compunăndu-si o tinuta aulică…Era rigid,  ironic , distant. De fapt numai parea asa…” Gherea este inteles in partea sa de umbre afectiva, deosebit de prejudecata conform careia omul a fost, izgonit de patima ideilor “. Este admirată  lucrătura cuvântului, solaritatea lexicala a lui Arghezi dar cele mai profunde pagini  sunt dedicate sentimentului mortii la autorul  Agatelor Negre. Se ia in discutie cariera  diplomatica a lui Rebreanu, dar se pledează cu fermitate pentru publicarea integrala a jurnalului unde psihanaliza va avea de lucru. Ibraileanu, omul secolului al XIX-lea, era urmărit mai cu seamă in neintelegerea lui structurala fată  de formele artistice si psihologice ale secolului XX , criticul  ,,glumind cu acea cruzime de care nu-s capabili decat marii sentimentali”.  arată, auto-afirmativ Mircea Zaciu. Personalitatea lui Mihail Sadoveanu este covârsitoare insa ea suferă prin lipsa oricarui dramatism biografic, a conturelor umbroase pentru a fi prin aceasta, mai aproape de asteptarea contemporană. Este etalată cu voluptate solititudinea lui Nicolae Balcescu, fara a uita, insă, ambitiile sociale si politice ale martirului revolutiei de la 1848. Agârbiceanu este urmărit mai ales in latura indeciziilor care -l separă pe om de scriitor accentul căzând pe metamorfozele impuse celui intâi de care imperativele ridicate inaintea celui din urmă. Slavici este perceput intâi de toate prin elementele innoitoare, anticalofilia atentia la autenticitate care anunta teza lui Camil Petrescu. Este acuzată in subtext “instrăinarea” oamenilor secolului al XX-lea ireversibil marcati de aerul “erei suspiciunilor” si refuzati “conversatiunii epistolare” cea are dezvăluie cursul sinuos al sufletului “omului problematic”. Tudor Vianu este comentat in special prin datele sale de hombre secreto, dupa cum relatia dintre imperativul istoric si impulsul subiectiv, la Kogălniceanu, devine resortul primordial in detectarea adevărului unei personalităti de tranzitie. In aceasi ordine de idei, proza lui Bacovia va exprima intr-un chip mai esen?ial psihoza acestei figuri absolut actuale. Istoricul literar Mircea Zaciu practica cu fevoare critica de intâmpinare, transant ori accentuat afectiv in spirit pozitivist sau hermeneutic, dupa logica si natura cazului. Mircea Zaciu este criticul care a semnat prefata debutului lui Augustin Buzura, de pildă.

Un veac de singuratate – prefata lui Mircea Zaciu la volumul colectiv ”Liviu Rebreanu după un veac” coordonat de el,- contine in subtext o autoevaluare a conditiei criticului, o identificare intru solitudine nelinistea si autoscopia perpetua “singurătatea il imbrătisa si imbratisarea ei il tortura” motoul ales din ”Adam ?i Eva ” spune prea mult despre ora interioară a lui Zaciu.

Metafora insingurării revine constant  in scrisul lui Mircea Zaciu realitate profundă a constiintei de scriitor. Fascinatia interioritătii demonstrată in atâtea si atâtea abordari ale metaliteraturii se dezvăluie, cu multă luciditate in ”Teritorii”. Ce loc mai inconfortabil psihic pentru un temperament sudic, definit prin atractia fată  de spectacolul uman, de febra ideiilor si a contradictiilor, decât Germania, cu opulenta ei trufasă prea familiarizată cu monumentalul, pentru a mai trăi intr-adevar bucuria miniaturii sclipitoare si prea interesată de mecanismele ideii. Ochiul omului de cultura, revelat dintr- o data ca memorialist cu umori incruntate decupează din pasaj “oamenii mai mult decât locurile ” si infiltrează in cele privite veninul unui priviri corosive “că³ătoria, notează Zaciu, incetează să mai fie explicatie si descoperire, ea este tot mai mult o fugă dintr-o realitate in alta”. Aceste  admirabile insemnări din stagiul său acadenic german sunt cartea unui prozator de cea mai buna clasă.Tot asa cum pagini de curata creatie epică, de expresivă portretistică, de evocare plina de culoare a unor peisaje si medii umane aduna masivele sale patru tomuri din jurnalul scriitorului, publicate intre anii 1993-1998 care acopera ceea ce autorul său   a numit ”deceniul satanic”, ultimul al dictaturii comuniste. Pe drept cuvânt,  s-a văzut in ele unul dintre documentele cele mai revelatorii ale acestei epoci dramatice, de destrămări si căderi, de umilinte si de mizerie materială si morală  a lumii românesti, privite de la nivelul unei subiectivităti  profund rănite si vulnerabile , trâind  cu o acută  neliniste spectacolul degradării. Cel ce isi asterne zilnic pe hârtie  insemnările de om singur, amare sau revoltate ,se adeverea  a fi incă o dată un observator percutant, foarte subiectiv  al ,,teatrului lumii “, scotând cu o ironică sau sarcastică plăcere măstile ce i se perindau sub privirea de spectator atent si necrutător, dar nu mai putin in stare să se bucure de un gest amical, de o marturie de afectiune. Lumea scriitorilor si tot ce se intamplă in interiorul ei il interesa până la pasiune si se pricepea, să o observe, cu orgoliile, vanitătile, micile sau marile ambitii, frivolitatile ,,balcanice”,insă nu mai putin ca pe un spatiu al singurei, in acel moment, solidaritati posibile, ”o formă de salvatoare sociabilitate in mijlocul unui sistem bazat pe incarcerare ”.

Mircea Zaciu a fost insă si omul timpului său literar, social ,istoric . Inclinatia sa spre foiletonul critic, către cronica literară si eseul orientat  spre viata imediata a scrisului l- a facut să intârzie cu precadere in formula comentariului la zi, să se afle mereu ,, cu cărtile pe masă ”, pregătit să le facă ecou, intr-o traditie de alminteri ilustră a criticii românesti, in care se inscriu figuri marcante precum Pompiliu Constantinescu, Perpessicius ,   Vladimir Streinu,   Serban Cioculescu ori  ,  pe o intinsă suprafată a operei sale chiar George Călinescu. O solidaritate critic -constructivă fiindcă  n-au lipsit din cerneala sa  nici acizii polemicii, nu i-a lipsit nici privirea transantă, nici chemare la ordine-estetică si etică-in numele unei intransigente cultivate in timp de o intreagă traditie ardeleană. Sub semnul ei au stat desigur gesturile de curaj intelectual manifestate in atâtea dezbateri din spatiul   Uniunii Scriitorilor de sub vechiul regim, interventiile sale decisive impotriva imposturii, actele reparatorii pentru demnitatea unor scriitori si a operei lor, ca si  mai recentele apeluri la memoria unui trecut dramatic, ale cărui invatăminte erau mereu evocate intr-un mereu năzuit proces de purificare morală.

Citind la rând cele aproximativ zece volume de foiletoane , eseuri, studii publicate de Zaciu putem decela o metodă si câteva principii critice. Monografistul lui Agârbiceanu este impotriva factologiei ( ,,intreprinderea de pompe funebre a unei literaturi”), se ridică apoi cu furie contra maniei de a cauta modele si influente (H P Bengescu) nu este nici de partea ”pioseniei regionale” si a proliferării anecdotei. Nu-i plac compilatorii, didacticii placizi, infatuatii si snobii din literatura, nu admira spiritele fragmentariste, disponibile să laude  fară selectie si să primească totul.

In ”Bivuac”, Mircea Zaciu incearca să definească criticul autentic: ”e numai acela care-si formeaza o conceptie unitară in functie de care judecă ,respinge sau acceptă, selectează; o critică neselectivă, dispusă să dea bilet pe parcurs pentru toate experimentele si formele evident hipertrofice, alături de reusite flagrante, nu e o functie socialmente necesară, ci un aparat de catagrafiere amorfă sau un birou  particular de plasare”5

In cateva locuri in volumul ”Lancea lui Ahile”, criticul  isi concentreaza ideile lui despre posibilitătile si obligatiile profesiunii. Voi exemplifica câteva : inainte de toate criticul este un mediator intre  scriitor /operă si cititor; actul critic nu poate fi conceput in afara unui fundament filozofic, necesar  judecatii axiologice; criticul trebuie să aibă gust estetic, talent creator si neaparat constiinta demnită?ii profesionale ; critica este si o morală, actul critic presupune, dar onestitate si curaj; scepticismul, tehnicizarea extremă a comentariului sunt semne de abdicare de la spiritul critic; criticul trebuie să fie exact in limbaj si să dea o judecată fermă. Programul său  este pe linia traditiei Maiorescu-Lovinescu-Călinescu. Zaciu pune accent pe latura etică a criticii fiind apropiat de Lovinescu, criticul nostru recomandând si aplicând critica estetică pe  care după modelul călinescian o deplasează si spre zonele clasice. Referitor la critica sincronică, el este de părere ca rolul esential al comentatorului este sa pună in măna cititorului cărtile esentiale ale unei epoci si să-i educe gustul. Consider totusi  că părerea criticului din ”Lancea lui Ahile” este pe aceasta temă un deziderat : ”fericit criticul bătrân  care la sfărsitul unei cariere poate afirma că opera sa cea mai de seamă este aceea de a fi pus cateva cărti bune in mâna cititorilor ”6.

Nicolae Manolescu are dreptate să spună intr-o cronică literară despre paginile lui Zaciu: ”Toată critica lui e o confesiune ocolită” Zaciu se diferentiază de maestrii săi D. Popovici si I. Brezu prin etalarea  subiectivitătii când discret când ofensiv. In ”Masca  geniului ” te frapează punctul de plecare memorialistic al studiilor de istorie literară.

Când scrie despre Agârbiceanu sau Sadoveanu, despre Emil Isac sau Ion Breazu,  exegetul are ceva de marturisit inainte de a trece la interpretarea operei.

Raporturile criticului cu confesiunea sunt pe deplin revelatoare, definitorii din mai multe puncte de vedere. Mai intâi confesiunea literară constituie obiectul preferential de studiu al istoricului literar si nu vom găsi vreuna din cărtile sale in care să lipsească analizele pasionate de jurnale intime, memoriale de călătorie, autobiografii, memorii sau colectii de corespondentă. Insemnările de taina il atrag irezistibil fie ca e vorba de Constantin Brâncoveanu, considerat primul intr-o protoistorie a jurnalului intim românesc, fie de C.A. Rosetti sau Maiorescu , până la momentele de vârf reprezentate de Camil Petrescu sau  L Rebreanu. Călătoria o intelege ca o ”axis mundi ”, ca o metafora a mortii asa cum explică intr-un interviu.

Confesiunea directă, in care se angajează criticul pentru o mai clară explicitare de sine,  o  intalnim acaparant intr-o sectiune de sase dialoguri in ”Lancea lui Ahile”.

In această lucrare criticul publica un dosar cu documente unde sunt sanctionate alte boli ale omului de litere, ca de exemplu, trufia si minciuna . Lui Mihai Beniuc   care se lauda că l-a scos pe  Tudor Arghezi din uitare i se aduc marturii care infirmă acest lucru. Beniuc răspunde artăgos iar Mircea Zaciu revine uitand de politete. Acest articol este necrutător si drept. In ”Restaurarea documentului”, M. Zaciu vorbeste despe  cazul rusinos al persecutiei lui Lucian Blaga prin anii 50 si care este elucidat prin publicarea unui document cutremurător.

Mircea Zaciu trateaza intr-un text superior polemic problema plagiatului in literatură, recurgând la texte juridice. Omul reticent iese din carapace si vocea sa primeste  asprime.

Criticul Zaciu amendează la tot pasul nu iesirea din rând exceptia, originalitatea, ci gesticulatia abundentă, inutilă, ipocrizia sinceritătii, tâfna, vanitatea solemnă sau vanitatea iritabilă, certareată. Mircea Zaciu apreciaza pozitiv-de altfel pe bună dreptate-studiul  lui I. Pop ,,Avangardismul in literatura  română ”pentru că inaintea  altor cercetări mai gă³ăgioase  a spus lucruri esentiale despre avangardismul  romanesc. La colegul său Marian Papahagi observă cu satisfactie ca eseurile lui n-au  ” pedanterie belferească” si fug de comparatismul mărunt.

In volumele din urmă, Mircea Zaciu se arata sistematic interesat si preocupat de literatura contemporană. Scrie mai ales despre cărtile de critică, e generos cu unii (tinerii mai ales) , malitios cu altii. Judecata este in general dreapta si justificarea  critica bună. Ii plac enorm dintre prozatori: Laurentiu Fulga, Constantin Toiu, Eugen Uricaru. Nu dovedeste un interes special pentru Nichita Stănescu, Marin Sorescu, St .Bănulescu si alti  scriitori afirmati in anii ’60 .

Cărtile sale au fost comentate favorabil de cei mai reprezantativi critici contemporani: Perpesscius, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea  Iorgulescu, Lucian Raicu, Al.George, Gabriel Dimiseanu, Marian Papahagi, Ion Pop , Mircea Martin , Iulian Boldea, Dana Dumitriu, Liviu Petrescu  , Alexandru Călinescu si  Al. Cistelecan. Nu voi da citate din toate personalitatile amintite. Mă voi limita la cateva nume. Am ales cateva citate pe care le consider reprezentative , din cele publicate in  cartea omagiala ”Intoarcerea invinsului “ coordonată de Aurel Sasu si Mircea Petean.

,,  Căci nervul tacitian al scrisului lui Mircea Zaciu, alertat doar din când in când in studiile critice sau de istorie literară, e una din componentele sale definitorii. Moralistul reprimat  izbucneste cand nu se mai poate stapani,in observatii acide si in executii implacabile, făcute cu precizie de brici. Cum morala scrisului e componenta, ceea ce-l irita mai mult pe Mircea Zaciu e tocmai imoralitatea acestui act improvizatia delasarea, lucrul demântuială, cârpaceala, incompetenta. Punerile sale la punct sunt magistrale si irefutabile: un verdict sec in cadrul unei lectii de competenta fie ea de eruditie, de rigoare stiintifica sau de spirit critic. “-magistral s-a exprimat  prof. Al Cistelecan reusind să surprindă cu exactitate trăsăturile scriiturii zaciene. La sfarsitul articolului criticul amintit concluzionează: ”Un Tacitus al criticii romanesti, măcinat de melancolii si temperandu-si vituperanta in elegantă si ironie -Profesorul Mircea Zaciu.” 7

“Pentru critic scrierile asupra cărora zaboveste devin o sursă de hrană spirituală : proces subtil participativ, realizând un transfer de substantă vitală. Oglinda critică se apropie uneori atât de mult de cartea comentată incât la un moment dat nu se mai disting bine una de alta , evidentiind insă tot ce e mai adânc in simplitatea inanalizabilă a textului. Exemplul de indrazneală, luciditate si moderatie, studiile critice a  lui Mircea Zaciu, nu relevă atât o metodă, cât o gândire reflexivă asumata , axându-se mai totdeauna, in interpretare pe mentalităti, pe idei generale de ordin istoric si moral filozofic” 8. Citatul apartine renumitului profesor Cornel Moraru care surprinde atâta de plastic personalitatea criticului. O altă părere apartine  lui N. Oprea care are aceasi părere apreciativă: “Criticul găseste calea de echilibru care conduce spre o formula vag saint-beuveiana, menita să ilustreze spiritul extrem de suplu si eruditia comentatorului. Parametrii unei critici astfel in?elese ar constitui un sistem axiologic sau temperamental in aparenta dihotomie, ale cărui alternative sunt greu de conciliat: traditie si inovatie, ordine si aventură, confesiune si obiectivare, afectivitate si glacialitate, patetism si distantare. Este un paralelism fecund care imprima actului critic o tensiune subdiacenta si , in fond expresivitate … Păstrând austeritatea si claritatea precursorilor, gustul lor pentru ordine si informare exhaustivă, Mircea Zaciu realizează prin adausul notelor distincte ale unei constiinte febricitate sinteza – conceptuală si stilistic㠖 dintre traditie si modernitate”. Observăm că Nicolae Oprea dovedeste o bună cunoastere a cărtilor zaciene si a locului pe care il ocupa criticul ca o sinteză a traditiei dar si a modernitătii.

Dan C. Mihăilescu observa pe bună dreptate: “ Polemic, virulent uneori, cu porniri necenzurate, Mircea Zaciu isi studiază intâi de toate obiectul ca pe un personaj si abia apoi ca o fisă biobibliografică.  Dincolo de cronologie, de genealogic, analogie ?i simbologie accentul decisiv cade pe clarobscurul psihologiei. Stilurile, temele structurile, ideile se resorb in cele din urmă in ordinea morala a scriiturii. O optiune eronată din viata unui scriitor  …  o idilă de senectute, o ratare politică o indecizie perpetua , un esec intelectual ,. o scrisoare culpabilă , sentimentul singuratătii absolute in mijlocul triumfului general o trădare, o brusca atitudine curajoasă o la?itate, o pagină voluntar uitată , un lant ascuns de complexe- sunt pentru Mircea Zaciu, acele nuclee atât de necesare istoricului literar . ” 9

Chiar dacă a ratat după principiul călinescian  debutul său cu două scenarii de film, ispita creatiei nu l-a părăsit niciodată s-a manifestat ca si critic , istoric literar , prozator si autor  confesiv si multi intelectuali ii datorează câte ceva lui Mircea Zaciu.

_______________
Bibliografie

Podoabă, Virgil  -Mircea Zaciu-Ultimul latin-Ed Limes, Cluj-Napoca , 2005.

Sasu, Aurel, Petean, Mircea, Intoarcerea invinsului-intâlniri cu Mircea Zaciu .

Simion, Eugen, Scriitori români de azi,vol lll Ed Cartea Romanească, Bucuresti, 1984.

Zaciu, Mircea, Viaticum , Ed Cartea Romanească,  Bucuresti, 1984.

Zaciu, Mircea , Glose , Ed Dacia Cluj-Napoca , 1970.

Zaciu, Mircea, Cu cărtile pe fată, Ed Cartea   Romanească, Bucuresti, 1981.

Zaciu,  Mircea, Lancea lui Ahile, Ed Cartea Romanească, 1980.

Zaciu, Mircea, Masca geniului, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1967.

Zaciu, Mircea, Ion  Agarbiceanu, Ed Minerva, Bucuresti ,1972.

Zaciu, Mircea, Lecturi si zile, Ed Eminescu, Bucuresti , 1975.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: