LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Botez: „In memoriam MIRCEA MICU – cel mare la duh“

Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.

În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală „Viaţa Capitalei“, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului „Cronica Română“. Debutează în 1968 cu volumul „Nopţile risipitorului“, după care publică alte cărţi de poezie – „Teama de oglinzi“ (1970), „Vânătoare de seară“ (1971), „Murind pentru prima oară“ (1972), „Poeme pentru mama“ (1973), „Cu inima în palmă“ (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: „Dracul verde“, „Parodii de la A la Z“, „Cetiţi-le ziua“, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.

A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.

După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.

Premii literare:

– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;

– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;

– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;

– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.

***

…Am găsit, pe blogul lui Mircea Micu, un citat din Justin Capră (inventator şi inginer român genial – dar, ca la români – aproape necunoscut…! : ” inventator, măturător, filozof şi pustnic” – românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună” – îl prezintă,  cu amuzament amar, ziariştii de la Gândul…) : “Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”

Sunt sigur că citatul acesta îl rezuma, ca atitudine de Duh, în proporţie de peste 90%, pe Mircea Micu. Da, a fost un om prietenos, “pontos” (…parcă şi cam fumător…)  – dar, mereu, îi luneca, în ochi, o privire neliniştită…Sunt sigur că, în acele momente, se gândea cât de bine i-ar fi fost nu în adunări festiviste, ci…pe malul apei, pescuind…cu muzica “ciripitului păsărelelor” si cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului.

Emigrând nu neapărat “în Mongolia” (atât de fascinat era de figura mistică, nobilă, AUTENTICĂ, nu cea falsificată de istorie,  a lui Ginghis-han…), ci…”în pădure” .

…Am citit din Mircea Micu, pe apucatelea…l-am privit şi ascultat, la TV şi l-am ascultat la radio. “Faţă către faţă” şi strângându-i mâna mică şi nervoasă – …asta s-a produs abia acum un an, cu ocazia unui Festival Naţional de Poezie – organizat, cu toată osârdia, la Râmnicu Sărat,  de amicul şi editorul meu, Constantin Marafet. Avea Mircea Micu o privire scânteind, parcă s-ar fi pregătit, într-una, să spună o anecdotă bună…savuroasă…dar o amâna! –  şi, pentru că era nevoit s-o amâne, se încruntase puţin…Avea mişcări zvâcnite şi paşi melancolici, străbătând spaţiul într-un dans puţin şui.

…Am stat lângă el, la masa prezidiului…dar festivitatea, cu convenienţele ei, îl încorseta…de aceea, a ţinut un discurs lung (ca timp fizic), dar atât de scurt, prin scăpărările de Duh, care săltau prin sală, precum spiriduşii…  – un discurs prin care voia, pesemne,  să se exorcizeze de orice păcat al constrângerii de Duh…

Marele său Duh se zbătea, încă de atunci, încă de multe vieţi (pentru că pofta lui de viaţă liberă era cât pentru un nou popor!) – în cuşca astei lumi!

…Când s-a stat la masa de protocol – el a fost aşezat la o masă din faţa mea. Mă privea stăruitor…apoi una dintre premiante i-a înmânat un manuscris, şi Mircea Micu, să nu pară că nu e amabil, s-a înclinat, precum un truver al timpilor cei vechi şi fascinanţi…Dar gândurile îi erau, deja, tare departe. După o vreme, iar m-a privit, cu sfredel în ochii puţin dilataţi, din pricina feţei osoase…apoi, s-a sculat brusc de la masă, dând “plecarea”! M-a salutat cu o mică reverenţă, spunând: “Să trimiţi materiale la Literatorul. Îmi place curajul cu care scrii. Să ne re-întâlnim cu bine!”

…Da, Mircea Micu: sigur că ne vom întâlni, într-o lume “cu mult bine” în ea, spre deosebire de asta, UNDE DUHUL TĂU, MULT PREA MARE PENTRU DIMENSIUNILE EI MESCHINE, N-A MAI ÎNCĂPUT… – şi, nervos şi rezolut (că n-aveai timp de pierdut!), ţi-ai dat, fără preaviz, demisia!

Dumnezeu să-ţi facă ochii  – stele! Când voi privi, în vara asta (poate şi-n alte veri, dacă mă mai amână oleacă, şi pe mine, Domnul…!), spre cer – voiesc să-ţi revăd ochii aceia cenuşii şi, totuşi, atât de luminoşi, privindu-mă cu stăruinţă.. – şi, în sfârşit, să aud, de dincolo, ceea ce n-ai putut să-mi spui, la acea masă, de la Râmnic, atunci…Odihnă bună să-ţi dea Dumnezeu, pe malul celor patru fluvii din Paradis… – cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului… –  şi asta, până ne vom re-întâlni, mai… “explicativ”!

La bună re-vedere, Maestre! Să m-aştepţi calm, căci voi veni, negreşit şi foarte curând! Iar eu, când zic o vorbă, apoi vorbă de bucovinean/”neamţ” este!

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: