LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Sorin Cerin: „Revelaţii“

REVELATII

Lumea de apoi

Şi dacă murim uitând totul,

Înseamnă că nici viaţa aceasta nu există.

Ca viaţa să existe are nevoie neaparată de o lume de apoi,

De unde să poată fi văzută.

Dacă această lume de apoi nu există iar noi nu ne vom mai aduce aminte niciodată de viaţă,

Înseamnă că aceasta este ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

Şi chiar dacă ar fi fost  nu este nicidecum pentru noi.

De aceea lumea de apoi este aceea care naşte viaţa din propria sa moarte.

In lipsa amintirii totul se şterge cu buretele.

Chiar şi viaţa cu întreaga sa lume.
_____________

INFINIT SI LACRIMA

Ce poate fi o lacrima ?

Comparata cu infinitul?

Decat un alt infinit?

Fiindca in  lacrima se afla propriul sau infinit,

Precum orice are propriul sau infinit,

Dar niciodata propriul sau infinit de lacrima a unei anume iubiri.

Oare atunci cand seaca lacrima,

Seaca si infinitul sau de lacrima?

Sau acesta ramane in inima amintirii pentru totdeauna,

Batand la orologiul Destinului durerea fiintei,

Care zvacneste intre murii reci ai nefiintei

Cu gandurile sale iluzorii?

Pe cine sa intreb?

Atunci cand lacrimile cerului cad in averse,

Spalandu-mi fata de uitarea de mine,

Tocmai fiindca nu pot intelege,

De ce plange cerul,

Odata ce are intregul Orizont?

Ce nu poate fugi niciodata de el,

Fiindca se afla in propria sa Fiinta,

Si astfel cerul ar fugi de sine,

Precum as incerca sa alerg de ochii tai frumosi,

De stea divina,

Care-mi stralucesti calea cuvintelor mele,

Luminandu-mi fiecare gand al simtirii,

Cu frumusetea ta fermecatoare de astru  etern,

Ce nu vei muri niciodata in mine.
_____________

ANOTIMPURILE

E peste tot numai toamnă încât am uitat de ghiocei,

Şi numai cuvinte veştejite in calea mea,

Peste care calc vrând nevrând,

Le aud cum foşnesc adânc în sufletul pierdut de tine,

Prin buzunarul rupt al Întâmplării,

Vrând parcă să-mi zică,

Că nu sunt niciodatată şi nicăieri cuvinte trecatoare,

De aceea te alintam:Eternitate!

Încerc sa le inţeleg,dar când privesc cerul,

Stoluri de amintiri se indreaptă către gândurile calde,

Fiindu-le teamă de iarna care se apropie a realităţii,

Unde erai pierdută pe geana unei Amintiri,

Cazute pe mâna  unei Speranţe,de unde,

Ai fost luată,fiind observata in ultima clipă de Timp,

Şi ascunsă între sânii acestuia,

Pentru a- I aduce noroc.

Abia atunci te văd pe tine,atât de frumoasă,

Cum apari in coloritul autumnal al cuvintelor ruginite,

Şi îmi e teamă să nu pleci!

Nu aş vrea să te pierd,pentru nimic in lume,

Chiar daca vei fi dusă de vara saruturilor noastre,

Când ne topeam de fierbinţeala simţirilor,

Încotro se îndreaptă stolurile amintirilor.

Atunci incerc cu infrigurare să caut,

Veşminte înţesate cu buchete de ghiocei vestitori,

Dar zarea sorţii mele e pustiită de orice veşti,

Sau orice alte flori ale momentelor eternei schimbări,

Atunci când Zapezile plang,

După iarna viselor in care erau regine,

Ale regelui Alb Imaculat,de orice păcat,

Dat de aceasta Existenţă  blestemată cu acel dureros,A fi!

Izvorâte din abisurile unei Intâmplări Neîntâmplătoare,

Spre a se cunoaşte pe Sine.

Însă am înţeles aceasta prea târziu,

Uitând că mai sunt până şi departe de orice simţire,

Uitând că ghioceii au apărut din nou,

Peste mormântul viselor mele,

Atunci când Zăpezile plâng…..

Şi astfel te-am pierdut frumoasa mea cu ochi de primăvară,

Cu rochie de cuvinte foşnitoare duse de zările pustii ale uitării,

Spre eternul Nicăieri si Nicioadată………
_____________

ÎMI E GREU FĂRĂ TINE

Am să plătesc cu murirea nemuririi şi cu viaţa neantului,

Fiindcă Amintirea nu mai vrea să înflorească,

În Clipa care nu doreşte cu nici un preţ,

Tocmai plata de adineaori,

Şi atunci nu am alte monede ale acestei Existenţe,

Decât să caut în Necunoaştere,dincolo de murire şi nemurire,

Poate aflu ceva nou în  Gândul tău,

Ruinat de Dragoste şi Destin,

Încât îmi e teamă să trec pe lângă el,

Pentru a nu se prăbuşi pe mine,

Ştiind că atunci mi-ar ucide

Toate Visele cărora le-am dat naştere

Din Tine şi pentru Tine,

Spre a fi Eu,

Aripa pe care vei zbura,

Spre a prinde Îngerii din mers,

Care-şi urmează Calea lor spre Dumnezeu,

Tocmai pentru a afla Iubirea,

Pe care o căutam şi noi,

În noi,

Iar abia acum înţelegem unde este Calea Îngerilor,

În şoapte,îmbrăţişări,săruturi,mângâieri,

Unde nimeni nu s-a mai aflat vreodată,

Nici măcar cu paşii gândurilor sale,

Pe acea Cale,unde nu mai există nici o urmă,

De altcineva,decât de Tine şi Eu,

Dincolo de orice Lume,de orice Destin,

Unde nici Umbra nu mai poate înţelege,

Faptul că a părăsit-o Soarele,

Şi toate astea doar pentru a fi cu Tine.

Te iubesc!
_____________
UITARE

Mă afund în nesfărşirea morţii de dinainte de naştere,

Şi vreau să întreb  Neînţelesul,

De ce ne-am născut?

Înveşmântaţi cu atât de multe Iluzii,

În frigul acestei Lumi cu nume de Durere?

Oare ne-ar fi mai frig fără mantia minciunii de a şti că ştim?

Sau mai cald?

Şi căldura prea mare a sentimentelor te ucide.

Atunci cum e mai bine?

Dar dacă nu mai eşti?

Şi admiri lumea Nefiinţei de dincolo de tine?

De dincolo de noi,

După noi,

Dintotdeauna şi înainte de a fi noi?

Dragostea mea cea mare,

Oare cum te-aş vedea fără vălul Iluziei Vieţii,

Care flutură haotic în bătaia vântului Existenţei?

Oare te-aş mai iubi atât de mult?

Aş mai suferi de fiecare dată când mă gândesc la tine?

Ştiind că ne desparte un Destin?

Ce într-o realitate fără de Iluzie a Vieţii poate fi un Înger,

Care să ne poarte pe aripile sale,

În braţele unui Dumnezeu al Împlinirii,

Fără a mai trebui să cunoaştem vreodată Despărţirea acestei Lumi,

Şi nici Murirea pentru a privi în zarea gândurilor Nemurirea,

Ştiind că privirile noastre se vor uni în eternitate doar prin Moarte!

Atunci mă întreb iubire ce e această Lume?

E binecuvântare şi frumuseţe sau blestem şi suferinţă?

În ochii care se pierd mereu căutând o viaţă întreagă,

Pentru a găsi Moartea.

E această Lume, dor şi nemărginire în zâmbetul care îngheaţă haotic,

Privind un Cuvânt însîngerat de apusul unei iubiri?

Sau poate că privirea ta este unicul adevăr,

Al unei Clipe din care nu va trebui să ieşim niciodată,

Pentru a nu ne pierde în imensitatea oceanului nesfârşit,

Al uitării de noi.

De aceea noi vom rămâne mereu în Clipă şi niciodată dinainte sau în urma sa.

Este tot ce avem,

Este sensul acestei Existenţe,

Este Nemurirea din oceanul Muririi,

Este Amintirea din eternitatea Uitării.
_____________
DOR

Mă înfior de atât de multă furtună în ochii Clipelor,

Care foşnesc Absurdul sub tălpile şoaptelor ,

De despărţire.

Aş vrea să te văd prin ochii mei şi nu al Clipelor,

Fiindcă fiecare Clipă în parte are povestea eternă a iubirii ei.

Te doresc alături spre a te putea cuprinde în braţele iubirii mele,

De unde să nu-ţi mai dau drumul niciodată,

Ştiind cât de trecătoare e această Lume,

Fiind un val trimis de Dumnezeu în oceanul eternităţii,

Spre a se sparge de stâncile dure ale Destinului Muririi,

În care se oglindeşte mai tristă ca niciodată Nemurirea,

Pieptănând Clipă după Clipă din părul său albit,

De prea multă Eternitate,

Căzută din norii Infinitului,

Tocmai ca mie sa-mi fie atât de dor de respiraţia frunzelor ruginite,

Din gândurile tale ce stau să cadă,

Pe asfaltul rece al sentimentelor uitate ale acestei Vieţi,

Spre a fi măturate de timpul ce vrea să facă curat,

În inimile care batatoresc cu bataile lor calea spre Moarte.

De aceea îmi e atât de dor de tine,

Fiindcă nu vreau ca frunzele acestei veri sentimentale,

Să fie duse spre nicăieri,pentru totdeauna,de Timp.

Crezi că aş mai putea iubi vreodată frunzele altei veri?

Oricât de frumoase şi verzi ar fi respiraţiile gândurilor lor?
_____________

MA GANDESC LA TINE MAREA REVELATIE A VIETII MELE

Stiind ca exista un Destin alaturi de o Moarte,

Dar cred ca le vom invinge impreuna,

Fiindca alaturi de toate acestea suntem Noi, acelasi suflet uitat de timpul din noi pentru a deveni propria noastra amintire.

Dincolo de de Moarte si Destin de Inteles si Neinteles, de Nemarginire si Nemurire.

Stiu ca esti cu mine si in mine mai mult decat o lacrima ce se prelinge pe sufletul tau atat de dureros al vietii mele.

Ce va curge asemeni unui fluviu al  suferintei in care se va inneca Destinul,uitat din Noi si despartit de Vreme.

Nimeni nu va intelege vreodata ce poate insemna Dorul decat acea lacrima din care izvoraste nemarginirea ochilor tai,

Doar vantul sau anotimpurile vor intelege cum acesta poate fi tinut in mainile batatorite de Timp ale sufletelor noastre,

Unde vietile amandorura erau despartite nemilos de Clipa care se lupta cu Destinul.

Atunci cand iti va fi dor de mine sa privesti cerul cum isi cauta propriul sau albastru pentru a deveni infinit,

Sa intelegi cuvintele inimii mele cum vor sa-ti spuna cat de mult te iubesc dincolo de orice moarte.

Suntem pierduti in nemarginirea unei amintiri de dinainte de a ne fi nascut noi,de dinainte de a ne fi aflat Timpul,de dinainte de a ne fi cunoscut.
_____________

TE IUBESC
Ma aplec in fata Timpului care m-a gasit  in carul cu fan al Infinitului,

pentru a ma mira ca s-a nascut aceasta lume,

Care se priveste in oglinda incetosata a Mortii, pentru a se farda cu stralucirea stelelor cazatoare, spre a place desertaciunii  Destinului.

Din toate vietile lumii nici una nu este pentru mine Lumina Divina decat Tu Marea Mea Iubire ce te stii parasita la coltul strazii Dor,fiindca asa ne e dat,

Sa privesti in gol cum se duc zilele la vale,alunecand pe gheata taioasa a desertaciunii,

Fara sa stii ca te astept in eternitatea simtamintelor mele odata cu  fiecare moment ce se pierde din ochii tulburi ai acestei lumi.

Rasari in mine prin zorii nemuririi  aducand odata cu ei linistea si implinirea Cuvantului, Te Iubesc, spus de dinainte de a fi lumea,

Cuvant magic care a nascut Nasterea si a facut sa moara Moartea,inviindu-le etern, in praful astral al simtirii,

Tocmai ca sa-ti pot spune cat de mult,Te iubesc!

Tocmai sa simt cat de mult ma iubesti,

Adanc in mine,unde zorii nu apun niciodata fiind invesmantati de stralucirea simtamintelor Tale.

Ce lumineaza adanc in fiinta mea unde te intalnesc numai pe Tine,

Unicul loc unde iti pot spune la infinit,Te iubesc,

Unde simt neintelesul linistii premergatoare a creatiei.

Doar acolo iti pot vorbi fara de cuvinte,

Iti pot striga fara sa scot un sunet,

Te pot imbratisa cu intreaga lumina din mine,

Sau saruta cu ardoarea eternitatii,

Si intelege mai presus de orice moarte,

Ce astfel nu ne va putea desparti niciodata.

Te iubesc cum nici stelele nu au reusit sa iubeasca Timpul cazand neputincioase la picioarele sale luminandu-i calea cu moartea lor,

Te iubesc peste desertaciunea Soarelui, a Lunii, a oceanelor, a muntilor,si a Toate care vor deveni praf spulberat de vantul uitarii pentru totdeauna.

Te iubesc mai presus decat pot zbura aripile ingerilor spre a cadea istovite in bratele Lui Dumnezeu,la apusul unei zile din framantata Sa eternitate.

Te iubesc ,Te iubesc,Te iubesc si iarasi,mereu,etern,infinit……….
_____________

DE CE ESTI TRISTA?
De ce esti tristă?

Fiind atat de frumoasă?

Ce păcat,

Că e o zi banală,

Cine greşeşte?

Tu sau Dumnezeu?

Încotro iţi pierzi privirea,

Izvorâtă din ochii tăi minunaţi?

De ce o iroseşti către orizont?

Nu ştii că oricât de mult ai alerga,

Acesta va fugi mai tare decât tine de tine?

Şi atunci de ce iţi iroseşti frumuseţea,

La poarta Zilei,aşteptând să ţi se deschidă?

Nu inţelegi că şi aceasta trece la apus?

Rămânând pustiul nopţii din inima ta

De frumuseţe plictisită,

Ce vei bate la porţile altor zile,

Care odată şi odată ţi se vor deschide

Fără ca să mai prinzi nici o noapte pustie si tristă,

Pentru totdeauna.
_____________

RĂTĂCIRE

De când mă ştiu am căutat ceva,

La început probabil auzeam,

Pe urmă sfidam cu privirea  viaţa,

Neştiind că aceasta va trece,

Crezându-mă etern.

De aceea am rătăcit,

Neştiind că m-am nascut,

In lumea rătăcirilor şi rătăciţilor,

Care vor căuta mereu,

Fără să găsească vreodată,

Nemurirea.

Nimeni nu ştie ce este infinitul

Fiindcă nu îl poate cuprinde,

Nimeni nu ştie ce este eternitatea,

Fiindcă nu o poate trăi,

Dar toţi ştiu ce este moartea,

Fiindcă o ating,

Fără să o poată înţelege vreodată,

Întrucât nimeni nu s-a mai întors din moarte

Să povestească vieţii

Calea spre a nu mai rătăci.
_____________

AMAGIRE

E atat de multa Lumina in Intunericul vietii incat acesta devine orbit de stralucirea acesteia,

Iar atunci cand vrea sa o priveasca,sa-i inteleaga minunatul sau spectru realizeaza ca este orb.

Ninge atat de des cu sperante si dorinte peste gandurile tale incat atunci cand vrei sa iesi din Tine,

Realizezi ca te-ai inzapezit cu totul de prea multe ganduri si ramai blocata,

In frigul cuvintelor spuse de buze inghetate care nu te inteleg.

Ai vrea sa plece iarna dar realizezi ca nu poti trai fara sperante si dorinte.

Atunci preferi sa ingheti in propriul tau suflet,

Mintindu-te pentru totdeauna,

Ca afara e vara si visolul cuvintelor a trecut,

Iar in locul cerului plumburiu al clipelor tale,

E un albastru intens de impliniri ce se vor mereu,etern,

Implinite,neimplinite si iarasi neimplinite spre a se putea implini,

Dar numai vara si numai cu multa lumina,

Of Doamne, doar stii prea bine cat de mult te orbeste,

In aceasta viata Lumina?
_____________
INTAMPLARE

A,as vrea sa spun ca incep un alfabet al  Gandurilor

Pierdut in misterul ochilor tai carora vreau sa le daruiesc,

Icoana unui Cuvant la care sa ma rog,

In nelinistea unei iubiri ce se vrea eterna.

Sa ingenunchez  pe altarul inimii tale

Sa-ti cer fiecare bataie din Destinul acestei lumi.

Care ti-a fost dat sa transpiri prin murii acestei biserici,

Cu nume de iubire.

Numai tu,si nimeni altcineva,

Va pluti pe valurile inspumate ale sangelui meu,

Care se lovesc de stancile unei simple Intamplari,

De a ne fi cunoscut vreodata.

Dintre atatea si atatea alte si alte cunoasteri,

Unde fiecare devenea zeul sau zeita cuiva,

Pentru a scrie Olimpul unei noi vieti,

In aceasta lume ce pare pierduta de propriul sau zeu.
_____________

PIATA VIETII

Te intreb iubire ce este fericirea?

Se vinde pe taraba vietii la pret de piata?

Sau o putem cumpara si la mana a doua?

Chiar daca e o fericire purtata si de altcineva?

Cine altcineva poate sa stie decat Destinul?

Sau cum il mai denumim ca sa ne spunem,

Necazul si frustrarea atunci cand nu avem ,

Indeajuns de multe clipe pe care sa le daruim Mortii,

In oglinda careia trebuie sa ne privim fericiti?
_____________

GARA SPERANŢEI

Iubirea mea cea mare aminteşte Existenţei că exişti,

Pe peronul unei Eternităţi,

Care-şi aşteaptă trenul propriei sale regăsiri,

În Gara Speranţei,

Fiindcă se vrea plecată,

Până şi din propria sa nemurire,

Deoarece nu mai suportă nimic din ce poate fi ţinut al zeilor.

Vrea să poată uita,să poată plânge şi să poată striga,

Fiindcă doar aşa ar putea simţi Viaţa,

Sărutând-o pe tâmple,

Cum nici Infinitul nu ar fi reuşit vreodată.

De aceea aşteaptă cu atât de multă ardoare Trenul  Iluziei Vieţii,

Tocmai fiindcă vrea să nu ştie ceea ce ştie,

Să uite,ce se poate uita,să moară când se poate muri,

Şi toate astea pentru a naşte când e de născut,

O nouă Viaţă.

De aceea îţi spun să rămâi în adâncul din mine,

Să nu te ascunzi în buzunarul vreunei Eternităţi,

Găurit de remuşcarea Absolutului,

De a şti Neştiutul.

Oare aş putea să cred în Eternitate dacă nu ai fi tu?

Să ştiu cum mirosul şoaptelor tale,

Se sparge în tăriile albastrului infinit al iubirii?

Cum vraja privirii inimii ochilor noştri,

Se coboară pe sufletele luminii din noi?

Devenind mai mult decât orice fiinţă sau gând?

Mai mult decât Nemărginirea poate percepe?

Mai mult decât sufletele noastre ar putea duce?

În braţele pline de speranţe,

Ale unei noi vieţi,

Ce a nins la ceasul unei Clipe cu Destin,

Atunci când te-am îmbraţişat pe o bancă dintr-un parc,

Cu atât de multă iubire,

Încât nici unul nu ştiam că se poate iubi atât de mult,

Încât să uiţi nu numai de tine,

Dar şi de iubire.

Realizând că doar Amintirea,

Ne poate spune că o astfel de iubire,

Nu ar mai fi fost niciodată,

Nu numai între noi doi,

Dar nici între Timp şi Vreme,

Nici între Speranţă şi Destin,

Nici între Fiinţă şi Nefiinţă.

Şi atunci vom încerca fiecare,

Să ne ascundem într-o Lacrimă,

Striviţi de o torentul  Veşniciei,

Care nu ne poate despărţi,

Nici măcar în inima Morţii,

Ce va bate într-o zi şi pentru noi,

Amintindu-ne de banca parcului în care eram fericiţi,

Şi unde ne iubeam,

Cum nici Îngerii nu îl pot iubi pe Dumnezeu,

În psalmii plini de glorie şi răsărit al vre-unei iubiri astrale,

Cum nici Luna nu a iubit vreodată Soarele,

Cum nici Oceanul nu şi-a iubit vreodată ţărmurile,

Cum nici Destinul nu şi-a iubit vreodată Vremea.

Atât de mult te iubesc,

Încât nici Moartea nu poate fi uitare,

În atât de multă eternitate,

Prin care plutesc simţirile noastre,

Cu fiecare Clipă de priviri în care ne pierdem adânc,

Unul în altul,

Sorbindu-ne fiecare eternitatea iubirii celuilalt,

Pentru totdeauna,

Pentru acelaşi suflet care suntem noi,
_____________

AMINTIRE

Oare ar mai exista ochii tăi dacă nu i-aş aminti,

În viscolul unor cuvinte pierdute de Vreme,

Care se vor topi încetul cu încetul,

În Soarele unui Destin mai vechi decât Vremea?

Întrega lume este o mare Amintire,

A fiecăruia dintre noi.

Nimeni şi nimic nu s-a mai Întâmplat în afară de Dumnezeu,

Fiindcă dacă s-ar fi Întâmplat orice altceva în afară de Dumnezeu,

Atunci ar fi însemnat că şi Dumnezeu este Creat,

Având o Întâmplare precedentă,care şi-ar fi arătat,

Ninsoarea propriilor sale Cuvinte,

Născând Zăpada Cuvintelor Limbajului Universal de dinainte de a fi fost Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu este Unica Întâmplare Întâmplătoare,

Dar nu Dumnezeul nostru al Omului,

Ci Dumnezeul Totului,

Care a determinat întreaga infinitate de Cuvinte,

Unde fiecare Cuvânt e un Dumnezeu pentru lumile Lui,

Cum pentru lumea noastră este Cuvântul Iubire,

Din trupul căruia,

Face parte sufletul fiecărui om,

Care se reflectă în Oglinda Cunoaşterii,

Ce este Existenţa,în care se reflectă Creaţia,

La fel ca şi Iubirea,

Şi astfel noi cunoaştem o Lume creată!

Dar Iubirea simte toată infinitatea de Cuvinte a Limbajului Pur Universal,

Personalizându-le pe fiecare în parte,

Astfel Iubirea determină Persoana Sa proprie,

Cu infinitatea S-a de Personalizări.

Existenţa este Oglinda Cunoaşterii,

Iar alături de Nonexistanţă,

Sunt doar două Personalizări,

Din infinitatea de alte Personalizări,

Care ne sunt date să le simţim,

Fiindcă niciodată nu vom putea şti,

Dincolo de a fi şi a nu fi.

Lumea există,

Atunci înseamnă că Existenţa este o Amintire?

Sau doar noi percepem astfel Existenţa?

Mai înainte de toate Existenţa este Oglinda Cunoaşterii,

În care ne reflectăm chipul gândurilor noastre,

Iar Oglinda poate deveni Amintire pentru noi?

Nişte suflete ce se vor frumoase,

Şi astfel se aranjează în Oglinda Cunoaşterii spre a place,

Lui Dumnezeu,cunoscând această lume cu suferinţă.

Amintirea dureroasă a lumii,

Se aşterne în părul nins cu Moarte al fiecăruia dintre noi,

Spre a înţelege Viaţa,

Ce este Amintirea,

Unui suflet,care e Iubire,

Din momentul când se priveşte în Oglinda Cunoaşterii.

Amintirea este pentru fiecare dintre noi esenţa Cunoaşterii.

De ce Amintirea?

Fiindcă niciodată nu vom şti cât de mic sau de mare,

Este Prezentul,precum nu ştim Viitorul,

Decât Trecutul,decât momentul când Iubirea din noi,

Se priveşte în Oglinda Cunoaşterii.

Acel moment este un Trecut Continuu,fiindcă dacă ar fi prezent,

Nu l-am mai putea cunoaşte,

Întrucât nu am şti niciodată,

Ce am cunoscut,

Din a cunoaşte!

Fără Trecut nu avem Prezent.

Însă fără Prezent avem Trecut,

Fiindcă Prezentul nu există,

Prezentul este Iluzia Vieţii,

Care ne rupe de propriul Trecut,

Făcându-ne să uităm de Oglinda în care ne privim,

Şi care este Viitorul,

Ce va fi ştiut,simţit şi suferit,

Mereu la Trecut,la Trecut,în braţele sale,

Înverzite de muşchiul umed al vieţii,

Ce creşte nepăsător sub ploile atâtor şi atâtor Iluzii ale Vieţii,

De aceea pentru a şti trebuie să ne Amintim mereu de noi înşine,

Într-o lume care este o mare Amintire a unui amurg însângerat,

De atâtea Destine care îşi aşteaptă cuminţi,Moartea,

Sperând în Viaţa de Apoi!

Ce este Amintirea?

Amintirea este Timpul Cunoaşterii,

Iar Cunoaşterea este Timpul Amintirii.

De ce mai avem nevoie de acest Timp decalat la Trecut?

Doar fiindcă Trecutul este Timpul Amintirii,deci Cunoaştere?

Cunoaşterea nu şi-ar putea reflecta întregul său spectru,

Fără Aminitire,deci fără Trecutul Memorat?

Lumea noastră în sine este un Trecut Memorat.

Ceea ce înseamnă că întregul Viitor se ascunde,

În Memoria Trecutului,

Pentru a înţelege că trăim Iluzia Vieţii a Prezentului.

De ce mă întreabă ploaia cernută din norii cuvintelor tale,

Doar pentru a şti că e spălată Existenţa cu Apa Vieţii?

Altfel ar fi ploaia gândurilor şi pe urmă norii,

Întâmplării de a ne şti,

Plecaţi pe drumul unei Lumi,

Plin de capcane,puse de către Destinul lacom,

De atât de multe suflete,de multe iubiri,

Încât abia le poate duce,

Fără să înţeleagă că nu are ce face cu ele,

Pe drumul prăfuit  cu deşertăciune,

Unde fiecare suflet se va murdări,

Cu ţărâna Păcatului Originar,

Pe care şi-o va aminti mereu,

Ca fiind o Întâmplare Neîntâmplătoare,

Primită de la Dumnezeu,

Spre a se împlini lăcomia Destinului.

Oare cum ar arăta Lumea fără Amintire?

Dar cum ar arăta Amintirea fără Lume?

Dar Viitorul fără Trecut?

Sau cuvintele fără a mai fi memorate?

Ar mai fi pentru a fi fost?

Cu siguranţă nu ar mai fi fost pentru a fi.

Şi atunci,înţelegem că ochii trişti ai acesti Lumi,

Au mai fost undeva cândva pentru a putea fi,

Într-un Gând al Dumnezeului nostru,

Despre Apa Vieţii,

Ce năştea norii simţirii,

Pe care noi îi percepem ca fiind,

Cei ce nasc Apa Vieţii.

Acel Dumnezeu al nostru cu nume de Iubire,

Mă întreb mereu,cum a putut să ne lase,

În braţele acestei Lumi atât de dureroase,

Unde oceanele Apei Vieţii se sparg de stâncile Destinului,

În vâltoarea sentimentală a fiecărui suflet în parte,

Ce asemeni Lui Dumnezeu,

Devine un centru al întregii Lumi,

Tocmai ca Dumnezeu să poată exista în fiecare dintre noi.

Atunci de ce a vrut să existăm astfel odată ce Dumnezeu este Iubire?

Nu putea să-şi privească minunatul spectru în Oglinda Cunoaşterii,

Fără de Creaţie?

Fără de suferinţă?

Doar ştia că această Creaţie la fel ca şi Iubirea ce-I trupul Dumnezeului nostru,

Se priveşte în aceeaşi Oglindă a Cunoaşterii!

De ce te-ai spălat Doamne în aceeaşi Oglindă a Cunoaşterii alături de Creaţie?De ce Doamne?

Doar pentru ca noi să putem Memora un Timp  atât de ros de Apa Vieţii,

Încât totul devine o luptă cu Timpul din noi,

Care ne minte că este Prezent,

În schimb e un Trecut Rememorat de Tine Doamne,

De dinainte de a fi gândurile noastre,

În Moartea care ne aşteaptă,

Într-un Viitor mai Trecut decât orice Vreme,

Într-o Vreme mai Trecută decât orice Viitor,

Şi toate astea pentru a şti,

Că atunci când iubeşti,

Trebuie să înţelegi că Eternitatea este în fărâma Clipei,

Iar Necuprinsul este Vântul pe care vrei să-l strângi în braţe,

Fiind mai infim decât orice fărâmă din tine,

Şi mai imens decât orice Univers plin de galaxii,

Iar toate acestea se află doar în umbra unui gând,

Ce va trece odată cu frântura de Clipă,

Spre a întregi Iluzia Vieţii,

În care te naşti alături de Speranţa de a trăi,

Ţinută în braţele acestei Lumi pentru tine,

Spre a muri cu aceeaşi Speranţă de a trăi,

Ţinută de tine însuţi de această dată.

Aceasta este unica diferenţă dintre naştere şi moarte.

Viitorul este trecutul  Lumii ce poartă mască de Destin.

De aceea undeva cândva în tot ce va fi a mai fost,

Sfidând Iluziile Vieţii,

Prin care întreaga Lume există,

Întrucât dacă nu am cunoaşte simţirea şi ceea ce ştim că ştim sau nu ştim,

Nu ar fi nici această Lume.

Înveşmântată mereu în valurile Iluziilor Vieţii,

Ale acestor vise comune,

De aceea întreaga Lume este un vis comun al nostru,

Care se destramă odată cu venirea zorilor Morţii,

Pe genele unor gânduri ce credeau cândva în Iubire.

Viitorul va fi aceeaşi Iluzie a Vieţii care a fost undeva în Trecutul îndepărtat de noi,

Fiindcă Totul trece spre a reveni,

Precum revine pentru a trece,

Spălându-şi tălpile în apa cristalină a Vieţii,

Unde se adapă Visele reginei cu nume de Existenţă,

După ce au hoinărit întreaga zi a Creaţiei,

Prin labirinturile încâlcite de Minotaurul,

Unui Destin cu nume de Deşertăciune,

Iar acum privesc obosite la stolurile gândurilor ce nu mai vor să le creadă,

Ştiind că viaţa lor e numai o noapte,

Iar atunci când vin Zorii,

Călărind caii noilor Clipe,

Totul se năruie,

Iar umbrele ce au iubit,dorit,sperat,suferit,

Dispar ca şi într-un joc de lumini,

Unde frumuseţea se pierde în eterul unor Amintiri,

Dintr-un suflet de îndrăgostită,

Care se pierde aievea crezându-se eternă,

În aceeaşi Clipă de unde nu va mai dori să iasă vreodată.

Şi ce anume este nou în Viitor decât Trecutul?

Ce anume este Trecut în Prezent decât Viitorul?

Dar ce anume este Prezent în Prezent,

Decât Iluzia Vieţii?
_____________

MOARTE

Te ţineam de mână crezând,

Că valurile Luminii nu ne vor lovi,

Cu atâta putere divină,

Încât să naufragiem pe oceanul Nemărginirii,

Unde a dispărut până şi Cunoaşterea care ne ţinea de mână,

Arătându-ne Calea Vieţii.

Aici nu mai e decât Nimeni,

Care mă priveşte la fel de gol,

Precum e Lumea fără Cale de urmat.

Îl întreb,unde este Calea acestui Tărâm,

Şi-mi răspunde că e Tărâmul fără de Cale,

Unde nimeni nu poate naufragia,

Niciodată,niciodată,niciodată………..

Fiindcă unicul sens este lipsa sensului,

Precum în Existenţă era sensul în sine.

Acum realizez că sunt pe Tărâmul fără naufragiaţi,

Unde vântul nu adie niciodată,

Şi  Lumina nu lasă umbră,

Nefiind un sens,iar sensul neavând un Soare.

Atunci m-am cutremurat ştiindu–mi paşii pe Tărâmul Morţii.

Am încercat să-ţi ating iarăşi mâna care până de curând mă ţinea strâns,

Să-ţi simt ochii pe care nu-i mai puteam vedea,

Şi să-ţi aud şoaptele pe care nu le mai puteam auzi.

În locul privirilor gândurilor tale era doar liniştea Luminii,

Care mă învăluia cu ceaţa unor cuvinte ale căror sens,

Consta în nonsensul lor,

Exact ca şi cum întreaga faţă a Viitorului,

Era în Trecutul din mine,

Care încerca să adoarmă,

Sub lespezile reci ale Amintirii,

Cumpărate în grabă de la Destinul,

Ce vindea la colţul unei străzi cu nume de Iubire,

Pompe de gânduri funerare şi morminte de cuvinte,

Pierdute prin cimitirul dorinţelor,

Unde îşi făcea veacul bătrâna Amintire,

Pentru care nici o zi nu era îndeajuns de caldă,

Încât să-i dezmorţească reumatismul sentimentelor,

Care o anchiloza cu o durere surdă,

Tocmai fiindcă sentimentele,

Nu mai primeau iubirea tinereţii,

Când erau sărutate în fiecare zi,

De către marea dragoste a vieţii ei,

Şi acum,sărmana Amintire e o bătrână tristă,

Pierdută pe aleile pline de pietrişul unor speranţe măcinate,

De către Timpul nehotărât cândva,

Ce să facă cu falnica stâncă a dorinţelor unor iubiţi.

Părerea lui a fost ca aceasta să devină pietriş de Speranţe,

Pe care să calce paşii bătrâni ai Amintirii,

Atunci când vin la cimitirul unde au fost înmormântate,

Cuvintele unei mari iubiri.
_____________

FERICIRE

Fericire eşti atât de plăpândă,

În mantia aceasta a Suferinţei,

Încât aproape că nu te observ.

Amăgire te simt atât de adesea,

Strecurându-te printre paşii Nefiinţei,

Că aproape mă pierd,

Printre stoluri de priviri,

Ce nu mai pot să-şi găsească,

Tăriile calde ale seninului în lumina muririi.

Tresărire am să încerc să te înţeleg,

De ce mi-ai povestit despre frumuseţea,unei Surprize,

Care nu se va mai reîntoarce niciodată,

În Gara Speranţei bântuită de furtuna unor şoapte,

Care se lovesc în surdină,

De obrazul ridat cu regrete al Uitării,

Fiindcă dorea să primească Fericirea,

În salonul gândurilor sale,

Cu miros persistent de cuvinte mucegăite,

De patina pe care alunecase Vremea,

Undeva cândva,

Pe lacul plin de sudoarea unor vorbe,

Ce ar fi dorit să aducă şi atunci Fericirea,

Dar vai, se înnecase,

Şi o cruce ruginită de atât de multe dorinţe,

Ne aminteşte, că lângă malul acela plin de Regrete,

S-a înnecat Vremea,fără să-l mai atingă vreodată,

Vrând atât de mult să întâlnească Fericirea,

Dar lacul de sudoare al vorbelor era prea fierbinte,

Şi astfel a topit gheaţa Împlinirii,

Pentru totdeauna în viaţa frumoasei Vremi.
_____________

DESTIN

Ne-am născut având Destin pentru a muri,

Cu acelaşi Destin al naşterii,

Spre a primeni ţărâna facerilor,

Cu o nouă Amintire,

A unei suflări de şi din Iubire,

Ce s-a trecut în Trecut,

Sfidând perenitatea Viitorului,

Printr-un zâmbet la fel de trist ca şi Iubirea,

Un zâmbet al Morţii,

Care ne ajută să înţelegem,

Că mizeria acestei lumi nu poate fi eternă,

Doar Clipa unei Amintiri şi atât,

Care se prelinge dincolo de Moarte,

Întrecând-o atât de mult,

Încât şi Moartea se întreabă,

Cum poate să o întreacă o Amintire,

A unei Vieţi atât de oarecare încât,

Şi râsul Existenţei e ceva banal,

Chiar şi când o face pentru sine însăşi,

Gândindu-se la tot felul de greşeli ale naturii,

Cum ar fi unii potentaţi ai zilei,

Lustruitori au vorbelor goale,

Avari şi lacomi de de cât mai mult vânt,

Adunat în buzunarele doldora de petice,

Pentru a acoperi găurile Nonsensului,

Plin de vânătăile Existenţei care l-a zgâriat,

Pe faţa plină de cute,

Prin care se scurg  visele Lumii,

Spre alte zări  cu gări şi trenuri de sentimente ieftine,

Unde fiecare poate coborî în gara unui Destin,

Cu nume de Dorinţă împlinită,

Fără să ştie că trăieşte un vis scurs pe faţa Nonsensului,

Atât de brăzdată de alte şi alte Vise,

Încât este aproape desfigurat,

Fără să aibe nici o vină că marea lui iubire Existenţa,

L-a înşelat în gara Deşertăciunii,

Cu Timpul care o curta de atât de multă Vreme,

Încât şi-a părăsit până şi Vremea,

Consoarta sa de Timp,banal sau jovial,

Dar amant declarat al Existenţei,

Îndrăgostită până peste cap de promisiunile sale,

De a fi opus al  Nonsensului.

Abia acum privesc Destinul  Visului acestei Existenţe,

Ce nu vrea  pentru nimic în Lumea gândurilor sale,

Să înţeleagă că tot ce a născut nu este altceva decât o Iluzie a Vieţii,

Prelinsă pe faţa Nonsensului,

Brăzdată de cutele amare ale unui Destin,

Care este o Întâmplare Neîntâmplătoare,

Unica Întâmplare Întâmplătoare fiind Dumnezeu,

Fiindcă înaintea Sa nu putea fi nici un alt Eveniment,

Care să se Întâmple.

Şi atunci stau şi mă întreb,

Cum poate Dumnezeu ca Întâmplare Întâmplătoare,

Să se privească în Oglinda Cunoaşterii,

Iar una din imaginile infinite ale  feţei Sale,

Să fie această Întâmplare Neîntâmplătoare,

Care este Destinul nostru?

Să fie oare atât de dureroasă faţa Lui Dumnezeu?

Pentru această Iluzie a Vieţii?

În care ne credem atât de adesea mari şi infailibili,

Sau slabi şi lipsiţi de orizontul ce aleargă mereu,

Către alte şi alte zări ale speranţelor,

Crezând şi ele se vor împlini în cele din urmă,

La umbra unei Întâmplări,

Neştiind că orice Întâmplare din această Lume,

Este o faţă Neîntâmplătoare a Lui Dumnezeu.

De aceea suntem ajutaţi să putem muri,

Moartea este cadoul suprem al acestei lumi,

Fără de care am fi supuşi celui mai cumplit infern.

Întrucât greşeala naturii de a ne fi născut ar fi devenit eternă,

Iar toată răutatea,deşertăciunea,prostia,umilinţa Lumii,

Ar fi ajuns să cuprindă Infinitul,

La picioarele căruia nu poate sta decât Moartea salvatoare,

Ale acestei Existenţe adultere,

Ce-şi înşală până şi propriul său soţ,Nonsensul,

Proslăvind Deşertăciunea,

Această preoteasă,de la oracolul împlinirilor istorice,

Care se închină culturii şi artelor,frumosului şi divinului Om,

Căruia îi desluşeşte graţiile sale carnale eterne,

Unicele graţii eterne ale acestei Lumi,

Fiindcă se doreşte preoteasă la Templul Iubirii,

Dorind să-şi alunge fiica sa vitregă Sacralitatea,

Pentru a-şi aduce pe aceea de un sânge cu ea:Profana,

Şi astfel întrega Lume ar primi un sens,

Iar faţa Lui Dumnezeu nu ar mai trebui spălată cu Apa Morţii,

Spre a străluci în Soarele Eternităţii,

Ce răsare dincolo de Viaţă.
_____________

PĂCAT

Oare doar Îngerii pot zbura în sufletul tău,

Fără să-şi frângă aripile cuvintelor lor,

Care niciodată nu vor cădea,

Pe podeaua veştejită de promisiuni,

Ale acestei Lumi care minte alături de Destin,

Despre preţul fiecări Vieţi?

Cum că ar fi prea mic,

Faţă de mizeria îndurată de sufletele răstignite,

Să înţeleagă Păcatul.

Pe care îl întâlnim fiecare,

La colţ de Împlinire,

Şi îi înţelegem grimasele propriei sale Inchiziţii,

Cu care s-a însurat fără să realizeze că o Viaţă,

Nu e o Clipă,ci doar o amantă trecătoare,

La frontiera dintre Gânduri,

Unde fiecare suntem păcătoşi.

De aceea vreau să înţeleg Păcatul,

Să-mi fie milă de el,

Fiindcă stă zgribulit la colţ de Viaţă,

Aşteptând un nou client,

Care să îi întindă moneda prăfuită a Creaţiei,

Mândră că îl are pe Dumnezeul Moralei în spate,

Şi nimeni nu poate spune nimic,

Decât că totul e bine şi frumos,

De şi toţi se uită la picioarele ei descoperite,

De târfă ieftină ce-şi aşteaptă noii clienţi,

Pe maidanul Iuziei Vieţii.
_____________

LUMEA

Ce poate fi mai presus de mine?

Încotro se îndreaptă valul Fiinţei atunci când e spart,

De stâncile colţuroase ale Muririi,

În inima căreia foşnesc frunze ruginii,

Şi prima brumă a Uitării,

Închiriată de aceasta,

Pentru câteva monede roase de Dorinţele,

Care secătuiesc visteria Speranţei,

Cu nesăbuinţele lor tinereşti,

De frumoase nemărginiri,

În care se pierd privirile Absurdului,

Ce tocmai şi-a terminat rugăciunea,

Din zorii plini de sângele Clipelor,

Scurs pe piedestalul de botez al acestei Lumi,

Pline de angoase şi remuşcări,

Atunci când îşi aminteşte de Trecut,

Iubitul său dintotdeauna cu care a păcătuit,

Fiindcă Dumnezeu a născut-o sub Zodia Păcatului,

Atunci când caierele Destinului s-au încâlcit,

În roua ochilor dulci ai unei Minciuni,

Întâlnită la acelaşi bordel,

Unde a fost procreată Omenirea,

Fiind năşită de Iluzia Vieţii şi Viaţă,

Patroane ale stabilimentului cu felinar roşu şi nume de Naştere,

Unde printre ochi diabetic de dulci,

Zâmbete umbrite de acreala falsei pudori,

Şi dorinţe dintre cele mai abjecte,

S-au născut cele şapte Minuni ale Lumii,

Aceste fiice bastarde care nici azi,

Nu-şi cunosc cu certitudine Tatăl lor Ceresc,

Însă ştiu şi simt că există pribegind prin cotloanele Universului,

Cât mai ascuns,

Pentru a nu plăti pensia de întreţinere, Păcatului,

Tatăl Legitim al Minunilor şi soţul actual al Lumii,

Ce doreşte desăvârşirea fiecărei Minuni,

La şcoala Creaţiei,unde fiecare va învăţa,

Deznădejdea,Zădărnicia,Murirea şi Mântuirea,

De Tot şi de Toate,autorii neputincioşi,

Ai manualelor acestor materii imateriale,

Din care Minunile vor încerca să clădească,

Cărămidă imaterială cu cărămidă de nonsens,

Edificiul măreţ al Istoriei,

Ce întreţine stabilimentul Lumii,

Jefuind fondurile Moralei,

Înmulţite peste măsură la Banca Prostiei,

Patronată de principesa Deşertăciune.
_____________

EXISTENŢA

Cât de mult mi-aş dori,

Să învăţ alături de Existenţă, Moartea.

Să-i înţeleg fiecare privire glacială sau fierbinte,

Atunci când mai primeşte un suflet în regatul ei,

De Moarte distinsă cu Premiul Vieţii,

Fiindcă atâţia şi atâţia poeţi,

Au cântat-o în versurile lor cu frenezia,

Pe care o găseşti doar la Viaţă,

Sau fiica adoptivă a acesteia: Naşterea.

Şi vreau să înţeleg de ce Moartea este opusul Vieţii?

Ce ştiam despre Viaţă era că se mândreşte cu Iluzia ei,

Născută prin cezariană,

Dorind de când se ştie o Ierarhie cezară pentru Iluzie,

De unde să poată privi distant,

Muritorii Morţii,ce foşnesc sub tălpile ei antediluviene,

În drumul lor spre Moarte.

În schimb nici Iluzia şi nici Viaţa nu s-au gândit,

Că drumul spre Moarte nu e doar al Muritorilor Morţii,

Ci şi al Vieţii alături de Iluzia acesteia.

Calea Morţii trebuie urmată de toţi fiindcă,

Personalizarea Existenţei constă în Cunoaştere,

Noi oamenii nu putem percepe Existenţa decât ca o Personalizare,

O identitate obţinută de aceasta în urma depăşirii,

Stadiului de a fi o elevă eminentă a Deşertăciunii.

Astfel Cunoaşterea înţelege Viaţa,

Ca fiind o simplă Cale a Morţii şi nimic mai mult.

Atât Moartea cât şi Calea sa Viaţa fac parte din aceeaşi Cunoaştere,

Deci din gândurile infinite ale Existenţei,

Care ning etern cu noi şi noi sentimente,

Peste Mantia albită de sinceritate a Iubirii,

Purtată de Dumnezeul nostru,al Omului,

Spre a putea iubi în această Lume absurdă,

Unde unicul Adevăr,

Este cel care a deschis porţile iubirii,

Pentru a încălzi ferestrele ingheţate ale Speranţelor,

Ca acestea să poată privi libere,

Imensitatea Absurdului binefăcător,

Ce a pietruit cândva această Cale a Morţii cu nume de Viaţă.

Atunci privesc adânc în ochii tăi trişti Existenţă,

Şi vreau să te întreb,

Ce cauţi în sufletul murdar al acestei Lumi?

De ce nu te retragi definitiv în suflarea Morţii,

Ce calcă neîncetat privirile Lumii în picioare,

Ştiind cât poate fi aceasta de ticăloasă,

Cu marile iubiri, ce primenesc răsăritul,

Cu razele lor angelice,doar pentru a asfinţi?

Îţi simt răspunsul în petalele florilor,

Care-şi deschid inimile spre a bate Soarele,

Ce a întârziat la plecarea târzie a Nopţii,

Fiind prea somnoroasă de visele adânci ,

Unde cavalerii neînvinşi ai Razelor îi cereau mâna,

Ştiind că astfel va muri,

Destrămându-şi esenţa, propriului său întuneric.

De aceea până şi Soarele a ezitat să-i deranjeze gândurile,

Ispitit fiind de propriile sale Raze,încărcate de armuri aurii.

Mai ştiu dragă Existenţă că dacă te-ai retrage,

Numai în suflarea Morţii,

Ar mai fi munţii,oceanele,norii,valurile,

Şi toate câte sunt în tine,

Uitate pentru totdeauna.

Mai ştiu că nu vrei să le uiţi decât atunci,

Când Soarele va pleca să adoarmă îmbrăţişat de Moarte,

Pentru totdeauna,

Atunci te întreb ce anume eşti dacă şi Moartea e în gândurile tale,

La fel ca şi Viaţa,la fel ca o altă infinitate de opuşi,

Atât ai Vieţii cât şi ai Morţii?

Gândurile tale îmi spun că eşti aceea care se înveşmântă,

Cu Privirea pierdută spre Nicăieri a Infinitului,

Pentru a-ţi privi şi tu propriul opus: Nonexistenţa,

Faţă de care şi Moartea Există!

Fiindcă este atinsă de un Început al său,

Dar şi de un Sfârşit al Vieţii.

De aceea  te înţeleg atunci când îmi spui,

Că Viaţa prin Iluzia sa e un Neînţeles,

Faţă de Moartea care prin Început,

Devine un Înţeles,

Precum tu dragă Existenţă,

Pentru Iluzia Vieţii noastre eşti Cunoaştere,

Iar pentru Moarte devii Necunoaştere,

Un Înţeles al Necunoaşterii,

Faţă de Neînţelesul Cunoaşterii din Viaţă.

Şi astfel mugurii primăverilor vor nunti noi frunze,

Spre a rugini pe Calea Morţii,

Numită atât de străin de noi înşine:Viaţă!
_____________

FILOSOFIA

Ce altceva poate fi dragostea de înţelepciune?

Decât descoperirea Iubirii din noi,

Pentru care suntem aici şi acum,

Nefiind dincolo, decât dacă vom uita Iubirea,

Şi o vom înjosi spunând că îi lipseşte Înţelepciunea,

Frumoasa ei fiică,pe care a crescut-o,

Cu atât de multă grijă,

Încât a reuşit să rupă până şi inima Gândirii,

Care o bârfea la crâşma plină de fumul Absurdului,

Care nu înţelege că uneori face atât de mult rău,

Tuturor petrecăreţilor cu ochii tulburi şi vin limpede,

Scurs din strugurii răstigniţi pe viţa aurie din razele Toamnei,

Care nu vrea cu orice preţ să creadă în Moarte,

Fiindcă ştie că orice poate avea un remediu,

Dacă sunt invitate  Iubirea şi Înţelepciunea,

Frumoasele vrăjitoare cu ochii trişti,

De colbul cuvintelor prin care sunt obligate să treacă,

Murdărindu-şi de fiecare dată,

Minunatele lor priviri pierdute,

În azuriul unei Idei ascunse,

În lanul de grâu al Fericirii ce nu a dorit,

Niciodată şi nicăieri să ştie de ele,

Chiar şi atunci,

Când au venit la poarta ei cerşindu-i milă.

Şi astfel Frigul nemilos al Absurdului,

A prins de ştire rupând lanţul Nonsensului,

La care era legat de Pomul Vieţii,

Şi a sărit spre Iubire şi Înţelepciune muşcându-le.

Atunci îndurerate şi alungate,

Iubirea şi Înţelepciunea au hotărât,

Să uite definitv  Pământul plin de gropi,

Săpate de Existenţă spre a pune capcane Timpului,

Şi au ales Cerul cu strălucirea lui nocturnă,

Refugiindu-se într-o Zodie a luminii din noi,

Care şi-a făcut milă de cele două nefericite,

Iar de atunci ambele strălucesc,

Pe obrazul Necunoaşterii,

Poleindu-l cu  nestematele numelor lor,

Care împreunate înseamnă Filosofie,

Sau Dragoste de Înţelepciune,

Fiindcă uneori Iubirea mai era alintată :Dragoste,

Neştiind că Necunoaşterea este mama Religiei Viitorului,

Iubit în ascuns de Înţelepciune,

Pentru a străluci în şoaptele sale,

Ce vor deveni lumină a Trecutului Nemuritor,

Abia după nuntire.

Şi astfel  Iubirea ce iubeşte atât de mult Înţelepciunea,

Va deveni alături de măreţul Viitor al Religiei,

Împlinirea omenirii,

Ce va şti că Filosofia este Religia Viitorului!
_____________

ADAGIO AUTUMNAL

Am încercat,

De atâtea ori să uit menirea,

Pentru care Cerul,

S-a împreunat cu Pământul,

Născând ochii trişti,

De început de privire,

Ai Ferestrei,

Dintre noi,

Ce stau înceţoşaţi şi tăcuţi,

De Frigul cuvintelor care-i ceartă,

Fiindu-le dor de Orizontul simţirilor,

Pierdut între frunze ruginite,

Amante trecătoare ale acestui etern atlet,

Ce aleargă sfidând tăcerea,

Ochilor îngânduraţi ai Ferestrei,

Ce vor să fie şterşi,

De lacrima iubirii tale,

Care se prelinge nepăsătoare şi glacială,

Pe amintirea inimii mele,

Înceţoşând şi mai tare,

Ochii Ferestrei,

Prin care vrem să ne vedem,

Tăcerile privirilor sufletelor noastre,

Cum se adâncesc,

În acelaşi infinit al Iubirii din noi,

Ţinându-se de mână,

Spre a nu se lovi de Pierderea,

Care îi aşteaptă haină,

La margine de Strigăt,

Unde Frunzele,

Ce furau în continuare,

Săruturile Orizontului,

Se desfată în voie,

Uitând de rugina Morţii,

Ce va răzbuna,

Ochii trişti ai  Ferestrei dintre noi,

Unindu-ne pe vecie,

Sub mantia luminoasă a gândurilor sale,

Ţinându-ne ascunşi,

La sânul Eternităţii,

Acolo unde,

Nu mai e durere şi nici suspin,

Cum afirmau preoţii,

Trecerii acestei Lumi,

Înfricoşaţi de ţărâna aruncată,

De groparii gândurilor,

Peste sicriul Fericirii,

Care în căderea ei,

Face un zgomot asemănător,

Cu cel al Tăcerii din noi,

Atunci când o privim,

Prin ochii înceţoşaţi,

De steluţele de gheaţă,

Ai Ferestrei sufletelor noastre.
_____________

ADEVĂR

Tună cu gânduri şi fulgeră cu simţiri,

În furtuna Existenţei,

Ce vrea să cunoască Adevărul,

Ros de remuşcări şi datorii neachitate,

Atâtor şi atâtor Iluzii ale Vieţii,

Unde fiecare se vrea un Adevăr în parte,

Deoarece deţin intreaga avere a acestuia,

În această Lume uitată până şi de Dumnezeu.

Cu toate acestea,

Nici una nu poate fi un Adevăr,

Decît toate la un loc,

Întrucât Adevărul  nu se poate divide.

Fiind atât de certăreţe aceste Iluzii ale Vieţii,

Nu vor sub nici o formă să se unească,

Pentru a deţine Adevărul.

De aceea Adevărul mai persistă,

Nefiind ştiut de nici o privire,

Îngândurată la răsărit de Necunoaştere,

Care îi datorează Adevărului întreaga sa viaţă,

Pe care nu o va şti niciodată,

Fiind unicul care s-a jertfit pentru frumuseţea ei,

Îndatorându-se peste măsură infatuatelor Iluzii ale Vieţii,

Unde fiecare vrea să îl deţină,

Fără să o poată face vreodată.

Oricât de bogate ar fi aceste Iluzii ale Vieţii,

În  cirezi de umbre şi teritorii de nonsensuri,

Adevărul va deveni mereu mai scump de cumpărat,

Fiind licitat etern de aceste Iluzii ale Vieţii,

La preţuri din ce în ce mai mari ale Deşertăciunii,

Din magazinul Viselor,

Unde fiecare client,

Poate cumpăra o Viaţă la preţ de greşeală,

Cel mai mic şi mai accesibil,

Acestei Existenţe,

Sărăcită de Deşertăciunea,

Lacomă şi rea,care s-a privatizat,

Furând agoniseala de o eternitate a  Timpului,

Sub masca binefăcătoare a Promisiunii,

De a clădi o nouă societate a Iluziilor Vieţii,

Unde acestea să devină unite spre a cumpăra Adevărul,

Impulsionate fiind de aflarea frumuseţilor Necunoaşterii,

Care le-ar fi adus paşii atât de rari ai Împlinirii,

În privirile acestei Lumi,bolnave şi obosite,

De răutatea şi răceala Iluziilor Vieţii,

Însă Timpul,ori nu a gândit,ori nu a fost atent,

La promisiunile Deşertăciunii,

Fiindcă Iluziile Vieţii nu pot exista fără Necunoaştere,

Iar dacă aceasta şi-ar dezvălui adevăratul său spectru,

Devenind Cunoaştere,

Toate aceste Iluzii ale Vieţii ar dispărea,

Iar odată cu acestea întreaga Lume,

Şi astfel  binefăcătoarele Promisiuni,

Nu ar mai avea în braţele cui să se aşeze,

Nici măcar în cele ale Deşertăciunii,

Care vicleană fiind,mituieşte mereu noi şi noi Promisiuni,

Spre a le prezenta adormitului Timp.
SORIN CERIN

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: