LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ion Pachia Tatomirescu: „Însomnorata protuberanţă a soarelui şi memoriile mele multiple…“

ÎNSOMNORATA PROTUBERANŢĂ A SOARELUI ŞI MEMORIILE MELE MULTIPLE…

(holo-poem)

Doamnei Poete, Claudine Bertrand

şi domnului prof. univ. dr., Endel Tulvig,

întemeietorul conceptului de memorie multiplă

Memoria multiplă-i ca mâna Ta, Dumnezeule,

cu cinci degete-comete: degetul episodic, degetul semantic,

degetul procedural, degetul perceptiv şi degetul profesional…!

Mulţumesc, Doamne, că  mă laşi

să stau călare,

pe-această-nsomnorată  protuberanţă a soarelui,

chiar în dreapta Ta…!

De-aici văd bine pământul,

şi-l aleg, Doamne, între două respiraţii,

pentru vremelnicia germinaţiei de gând,

pentru foşnetul oceanelor de neuroni…

Cum respiri, Tu, Doamne, o dată

la şaptezeci de milioane de ani înmuguriţi, înfrunziţi,

înfloriţi, rodiţi, vestejiţi,

poleiţi în aramă,  în aur, în argint, în toate…

Examinat mai cu atenţie, Doamne,

pământu-i ca o varză  bine-nfoiată,

cu magnetica-i rădăcină  înfiptă adânc,

în temeiul protuberanţei mele,

cu frunzele mărginaşe bătute de vântul solar,

cu oamenii-purici albi, gălbui, roşii, negri,

cu limacşii abandonaţi de cochilii,

cu coropişniţe, cu crapi, cu egrete,

printre frunzele centrului-cap-chelit,

cap întărindu-se, cocându-se

în sublimele raze roase de fluturi –

raze al căror rumeguş  curge

în creştetul verzei-pământ,

pârlind câte ceva, pârguind o parte…

Doamne, între frunzele verzei-pământ,

e-atâta viermuială, e-atâta moarte

curgând imediat, din orice naştere…!

Mişcarea frunzelor, panica stârnită

de vântul asurzitor,

de prăpastiile căscate între fiinţe…!

Gândeşte-te, Doamne, regândeşte-Te,

în frunzele verzei-pământ…!

Că bobul de rouă  rostogolit pe nervuri, în dimineţi,

înseamnă cataclism,

avalanşă,

pustiire pe-o vale,

sau pe toate plaiurile

acelei privelişti –

că tremurul fiecărei frunze e seism

întunecător de stea,

semănător de genune…

Ai putea să stai o clipă,

să regândeşti veritabila, dreapta lumină, Doamne,

chiar şi pentru varza-pământ…!

Ce caută farfuriile zburătoare, discurile gândirii sălbatice,

Doamne, la varza-pământ …?

Atent la circumferinţa pietrelor, constat

că unele-s gravide, Doamne,

după atâtea potoape,

sub tot mai ofilit curcubeu…

Ştiu,

vrei să văd ca omul din zorii istoriei, dar…

Moneasa, 28 iulie 1991

_____________

LA PROTUBÉRANCE ENSOMMEILLÉE DU SOLEIL ET MES MÉMOIRES MULTIPLES…

(holo-poème)

À Madame La Poète, Claudine Bertrand,

et à monsieur prof. univ. dr., Endel Tulvig,

le fondateur du concept „mémoire multiple“

Mémoire multiple est comme Ta main, Bon Dieu,

avec cinq doigts-comètes: le doigt épisodique, le doigt sémantique,

le doigt procédural, le doigt perceptif et le doigt professionel…!

Je Te remercie, Bon Dieu, parce que Tu permets

m’arrêter à califourchon

sur cette protubérance ensommeillée du soleil,

même à Ta droite …!

D’ici je vois bien la Terre,

et je la choisis, Bon Dieu, entre deux respirations,

pour l’éphémeride d’esprit,

pour le frémissement des océans de neurones …

De quelle manière Tu respires, Bon Dieu, une seule fois

à soixante-dis millions ans bourgeonnés, feuillés,

épanouis, en donnant une bonne récolte, ou bien fanés,

dorés en airain, en or, en argent, en tout …!

Examinée de près, Bon Dieu,

la Terre est comme un chou bouffant,

avec sa racine magnétique enfoncée profondément,

dans la base de ma protubérance,

avec les feuilles périphériques batues par le vent solaire,

avec des hommes-pucerons blancs, jaunes, rouges, noirs,

avec les limaces abandonnées par leurs coquillages,

avec des taupes-grillons, avec des carpes, avec des aigrettes,

parmi les feuilles du centre-crâne-chauve,

tête s’en solidifiant, en l’âge mûr,

entre les rayons sublimes, rongés de papillons –

des rais-scieures en coulant

dans le sommet de la tête du chou-Terre, en flambant quelque chose,

en commencent à mûrir quelque part…

Bon Dieu, parmi les feuilles du chou-Terre,

il y a tant de grouillements, il y a tant de mort

en découlant immédiatement de toute naissance …!

Le mouvement des feuilles, la panique soulevée

par le vent assourdissant,

par les gouffres bâillés entre hommes …!

Réfléchis, Bon Dieu, repenses-Toi,

dans les feuilles du chou-Terre …!

Au nom du ciel, les goutelettes de rosée en culbutant

sur les nervures des feuilles, à l’aube,

signifient cataclysme,

avalanche, le ravage d’une vallée,

ou bien le désert des alpages

de ce paysage –

puisque le tremblement de chaque feuille est le séisme

en assombrissant l’étoile,

c’est le semeur des abâmes …

Tu pourrais cesser de marcher un instant

en repensant la lumière véritable, droite, Bon Dieu,

voir pour le chou-Terre …!

Les assiettes-volantes, les disques de la pensée sauvage,

Bon Dieu, qu’est-ce qu’ils recherchent dans le chou-Terre …?!?

Attentif aux circonférences des pierres,

je constate qu’elles sont enceintes, Bon Dieu,

après tant de déluges,

au-dessous de l’arc-en-ciel s’en flétrissant…

Je sais que Tu veux mon regard éloigné

comme de l’homme dans  les aubes des histoires, mais …

Moneasa, le 28 juillet 1991

(Traduction par l’auteur)
______________

THE SUN’S SLUMBEROUS PROTUBERANCE AND MY MULTIPLE MEMORIES…

(Holopoem)

To the Poetess Claudine Bertrand

and to Prof. Endel Tulvig,

the founder of the multiple memory concept

The multiple memory resembles Thy hand, Father Almighty,

five-comet-fingered – the episodic finger, the semantic finger,

the procedural finger, the perceptive finger, the professional finger…!

Thank you, Gracious Lord, for suffering me

astride

the Sun’s slumberous protuberance

just at Thy right hand…!

From here I behold the Earth

and pick it out, oh Lord, between gushes of breath,

for the fleetingness of thought germination,

for the swoosh of the neuron oceans…

God Almighty, how deep Thou breathe

every seventy million years, burgeoning, leafing out,

blossoming, yielding fruit, withering, coated

in copper, gold, silver, in each and all…!

Good Lord! At a closer look,

the Earth looks like a bouffant cabbage,

its magnetic root thrust deep

into the base of my protuberance,

its peripheral leaves blown by the solar wind,

its white, yellowish, red and black flea-people,

its limaxes repudiated by their shells,

its mole crickets, carp, egrets,

between the middle leaves of its bald head,

which hardens, grows ripe

under the sublime rays, gnawed by white butterflies –

their sawdust pouring

on the cabbage-Earth crown,

scorching here and there, ripening elsewhere…

Great Lord, there’s so much teeming

among the cabbage-Earth leaves, such sickening death

instantly suppurating from each birth…!

The bustling leaves, the panic aroused

by the deafening wind,

by ravines gaping between beings…!

Think, Holy Father, rethink Thyself

in the cabbage-Earth leaves…!

Since the dewdrop tumbling along its veins, at daybreak,

signifies a cataclysm,

an avalanche,

ravaging a valley

or every mountain sight,

since each trembling leaf means

a star-obliterating,

abyss-sowing earthquake…

You’d better arrest for a twinkling,

Our Father, you’d better rethink

the genuine, righteous Light,

even if only for the cabbage-Earth…!

Heavenly Father, what are these flying saucers,

these disks of savage thinking looking for on the cabbage-Earth…?

Heedful of the stones’ circumference, I notice

some of them are pregnant

after a great many floods,

under the ever-wilting rainbow…

I know, it’s mandatory to see through the eyes of the early people,

at the dawn of history, but…

Moneasa, July 28, 1991

(Translated by Gabriela PACHIA)

______________

ASTFEL, POEMUL NOSTRU DEVINE FANT-OMUL-VID…

Vidul tău seceră clipe. Eu nu antropomorfizez vidul…

Miriştea miriadelor de clipe tăiate-i vidul pieptului tău păros,

Ras la echinocţii şi la solstiţii…

Da, vidul – când vrea – îţi paşte viaţa, îţi paşte moartea…!

Da, vidul se plimbă pe stradă, ori pe dedesubt, înfrăţindu-se

Chiar şi cu toţi copiii străzii – ca o pecingine

Încuibată-n boturi de trădători lei-parângăi…!

Casa mea e vidul,

Vidul meu e pur

Şi, câteodată,-i chiar extrem de dur…!

Dar vidul – din lucrarea Atoatecreatorului – şi-n cuvânt locuieşte:

În toate sferele negre şi etanşe-ale unor vocale păcătoase,

În toate aurele de chihlimbar-pământ ale unor consoane siliconate,

Pufos-păpădioase, ori geloase, cleioase, în droaia de garsoniere

Ale diftongilor sparţi  în democraţia de junglă, în vilele

Supraetajate-n ţigănoşie de triftongi, chiar şi-n Ielele-Vocale-n-Hiat…

Astfel, Poemul nostru devine Fant-Omul-Vid…

Casa mea e vidul,

Vidul meu e pur

Şi, câteodată,-i chiar extrem de dur…!

Vidarea sinelui corodează  binoamele pinguinilor,

Şi sublim-trăitoarele familii de berze… Nici lăutarii

Nu mai alungă vidul din suflete, nici radiourile nu mai gonesc

Vidul dintre balcoanele stelelor, nici televizoarele de cristal

Nu mai pot face-o punte peste vidul dintre părinţi, dintre fraţi…

Odată cuibărit într-o galaxie, vidul se metamorfozează

Într-o gaură neagră a universului lăuntric, a sinelui…

Casa mea e vidul,

Vidul meu e pur

Şi, câteodată,-i chiar extrem de dur…!

Te rog să faci tu un inventar de vid: vidul din Pegas, vidul din plex, vidul

Din plexiglas, vidul din auricule, vidul din ventricule, vidul din rachete,

O mie şi-una nopţi de vid, terra-vidul, aqua-vidul, aerovidul,

Vidul cel voinic şi merele de aur, vidul-săgeată-de lemn, de fier, de foc,

Vid-Frumos din lacrimă, moto-vidul, electro-vidul, ciber-vidul, laser-vidul,

Vidul unei nopti de iarnă, ori de vară, greuci-vidul et caetera

Vidul paşte ce-i pereche, grâul, părul din ureche…!

Casa mea e vidul,

Vidul meu e pur

Şi, câteodată,-i chiar extrem de dur…!

Cine-o fi soţia vidului, hai, spune-mi, tu, capră, tu, locomotivă-diesel,

Tu, râie, tu, avion, tu, logos-navă, tu, iepure, tu, navetă spaţio-cosmică,

Tu, focă, tu, constelaţie-piersică-pârguită, tu, stea borţoasă de lumina

Albăstrie a puterii, de lumina-portocală  a iubirii de semeni, de bibliolumină,

De lumină-galactie, de lumină-măr, de lumină-curcubeu, de lumină-lubeniţă,

De lumină-ciocârlie, de lumină-buburuzie, voi, ce v-aţi culcat cu vidul,

În somptuosul pat-univers, în toate anotimpurile vechi şi nealterate…?!?

Casa mea e vidul,

Vidul meu e pur

Şi, câteodată,-i chiar extrem de dur…!

Nu ştiu unde s-a mai dus vidul în ora zero – poate-i în gâtul cocoşului

Ce nu mai ştie s-anunţe  înzorierea, poate-i în curpenul în care s-a ochetit

Strămoşul războinic, ori poet, poate-i în văgăuna modei, în orăcăiturile fiinţei

De-april’, în meditaţia ta – ce-acoperă vidul, ce-acoperă cancerul,

Ca zăpada cernută peste păduri, peste hiperpolisuri – de vreme ce vidul

Se plimbă în semne, se-aciuiază-n lemn, în pământ, în apă, în aer, în foc,

În toate elementele din tabelul lui Mendeleev, şi-n tabelul morţii, amin…!

Casa mea e vidul,

Vidul meu e pur

Şi, câteodată,-i chiar extrem de dur…!

Timişoara, 14 ianuarie 2009

______________

DIALOGUL ÎNVIDĂRII DE PE MALUL OXIMORONULUI

– Bună-ziua, Vidule…!

– Mulţumesc, Avidule…!

– Bună ziua, Doamnă Zână,

de-ai ieşit cu Vid de mână,

pe câmpia-mi celestină,

printre păpădii-lumină,

pe colinele-mi de glajă,

dintre cârlionţi de vrajă,

pe Muntele de Aramă,

nins de stele – lynx în scamă…!

– Ce mai faci tu, Vidule… ?

– Multumesc, Avidule …!

Ţi-am intrat în dialog

ca să nu mă crezi olog…

Ţi-am adus un scorpion

(ce-i la doamna în poşetă)

să-l atârni de-alba-ţi manşetă

drept absentul tău buton…!

(18 ianuarie, 2009)

______________

DACĂ  POETUL E-O MÂNĂTARCĂ DE VID PRINTRE CONSTELAŢII…

Cât de necesar mai este Poemul, Poetul, în Cetate…,

dacă Poetul e fulgul ce cade-n celesta câmpie zebrată…,

dacă Poetul e steaua ce are cireşe la ureche aidoma androginului

galactic…,

dacă Poetul e-o mânătarcă  de vid printre constelaţii,

ori o astral-frunză…,

dacă Poetul e fiinţa după a cărui frunte de sabie-dacă se curbează cerul…,

dacă Poetul Grigore Vieru a scăpat cu zile – din cumplitul accident rutier

de ieri, 16 ianuarie 2009, accident întâmplat ori pus la cale,

la câţiva kilometri de Chişinăul Basarabiei noastre cea de toate zăpezile…! Dă, Doamne, s-aud

că Poetul de Serviciu al Naţiunii Valahe a rămas în viaţă,

c-a avut tărie să traverseze noaptea câlţoasă, gordiană, dintre 16 şi 17,

c-a avut putere să se smulgă din căngile Găii de Chişinău,

ce mănâncă de-o vreme doar creiere, doar suflete de genii

ale neamului nostru parcă  mereurit-însomnorat, cum zice şi imnul

României, în fiecare dimineaţă, pe posturi de radio-tv…!

Dă, Doamne, s-aud c-au adormit găile semănătoare de moarte,

lăsând Poetul în viaţă, acasă, întru luminarea noastră de orizont metaforic,

s-aud că Gaia-Thanatos de Gardă  de pe via Pământ – Alfa-Centauri,

a fost cuprinsă de somnul profund, că zadarnic încearcă s-o resusciteze prietena-i roşie, Gaia-Fotograf, angajată de preşedintele Cioară

să supravegheze drumul dinamitat pe care duc – de două milenii –

fotonii paşilor făcuţi de-a noastră Naţiune Pelasgă, adică, mai pre limba-ne primenită, de-acum, zisă şi Naţiune Valahă, spre re-Unire,

între absolutele hotare ale Daciei reînviate-n anul 258,

de Făt-Frumosul-strămoş, Regalian…!

(Timişoara, sâmbătă, 17 ianuarie 2009, h. 1:09)*

________________

* Poetul Gr. Vieru s-a stins din viaţă în dimineaţa zilei de duminică, 18 ianuarie 2009.

______________

COMETĂ  GLONŢUITOARE DE VID ŞI DE CERURI ALE GURILOR…

Noua cometă străbate vidul, izbindu-se de cerul

Gurii de rai şi de cerul gurii noastre,

Ca-ntr-un inexpugnabil container-cosmos…

Pe-acest drum îngust,

Dintre lanurile-nspicate de grâu,

Autoturismul meu diesel se ceartă

Cu-autoturismul tău benzinar,

Pentru imperioasa autostradă  a libertăţii absolute,

Dintre galaxiile Yin şi Yang…

Sunt secundate,-n gâlceavă, de spicele-vrăbii –

Că nu-s ridicate mai iute

Auriu-focoasele suliţe de-ntâmpinare-a furtunii

Ivite pe zare, cu divizii de nori-tancuri,

Tangente la curcubeu,

În vreme ce divin-ciocârlia cade lângă noi,

Fulgerată de vântul turbat,

De pe tâmpla Muntelui-Timp –

E semn pentru cometă să glonţuiască vidul,

Să dinamiteze cerurile gurilor noastre de rai –

Şi trâmbe de cosmos, între franje de vid,

S-amuţească de spaima inexplicabilei găuri neagre –

Devoratoare de zmeurişuri stelare,

Mistuitoare de-albi iepuri-galaxii…

(Joi, 22 ianuarie 2009, h. 21,46)

______________

DEASUPRA-I CER DIN INIMILE VIDULUI…

Cum să mai trecă  porumbelul ales de Dumnezeu,

Porumbelul cu plisc-ramură-de-măslin-îmbumbit

Şi cu insignifiantele-i sprijinitoare etern-însângerate,

Prin aerul ars al cerului dintre braţele tale, dintre hublouri

Cât rotulele de la semafoare, dintre pupilele tale, lacome,

Vultur-leoaică asiro-babiloniană, ce-mi lingi stelele

Din constelaţia jugularei, din galaxia buricului…?!?

Tu poţi să zbori doar cu trupurile tale –

Cel din materie, înmiresmatul cu-astringenţă de mosc,

Şi cel din antimaterie, cu inefabilă fragranţă subcerească –,

Trupurile tale despicate azi, cândva frumos înspicate,

Cu tăietura – după  cea androginică – de-a lungul sternului,

Cu balamalele vertebrelor fâlfâind aripi-coaste,

Mereurit, printre cele două  ceruri:

Deasupra, al inimilor de vid,

Dedesubt, al inimilor de rubin fluid,

stâmpărător de-amurguri

cosmicilor mei murgi…

(Vineri, 23 ianuarie 2009, h 16:33’)

______________

SFÂNT PRAG LA VIDUL ACVILIN…

(holo-poem de 24 ghenarie)

La ţărmu-mprigorat, divin,

sfânt prag la vidul acvilin,

din energii de Yang şi Yin,

Poemul Zilei mi-e deplin,

sub ceruri-frunze-de-pelin –

că-n vârf de piramide,-anin

ochii din boabe de afin,

răcnetul leului carmin,

din gât de taur sorbind vin,

cântul zeiţelor stelin,

în ramuri de-arbore-alcalin,

ori de la peştera-n suspin

ce vâră verbele-n supin –

unde muma-ursoaică, lin,

înfaşă-n blană fiu-i fin,

zalmoxiindu-l în preaplin,

de nemurire şi de-alin,

într-un solstiţiu-nalt, alpin,

rotind nou cer la frunţi de pin

ce-n plai şi-n guri de rai se-nchin,

şi-n pod gheţos, aleutin,

dar şi-n prim-creştinesc destin,

Iisus Hristosului velin,

eliberând pe ens de chin,

dând strigăt vidului senin –

fulger prin norul aprilin,

aur topind albastrul in

călugăresc, ori filistin,

de-nsecetări şi de festin

burebistan, sau angevin,

fără paharul viperin,

pe Dunăre, ca şi pe Rin,

pentru fiiri care mai vin…!

Timişoara, 24 I 2009

______________

ÎN SOMNUL REAL, NU-N SOMNUL DIN IMN…

În acest miez de noapte, în debut de mărţişor

al anului 2009, de la Iisus Hristos, şi-al 7517-lea,

de la Facerea Lumii, în ochioasa faţă a humii,

când apele-ncetează  să mai curgă aproape zece secunde,

cât zeiţa-Primăvară-şi  îmbracă rochia de zăpadă,

cu irepresibilii-i ghiocei, pot să intru în somnul real,

nu-n somnul din imn, căci poemul meu porneşte

pe văile genunii, în toate punctele cardinale-ale fiinţei,

mai mult, ori mai puţin pudrată, sau fardată cosmic,

în armoniile gamei celeste a izvoarelor, în sinesteziile

deltelor fundamentale, cu vălătuci de moruni,

cu nori de egrete,

ori cu tezaure de flăcări pentru merele de-aur…

Amin…!

1 mărţişor, 2009

______________

CAD FULGII UNUI SOMN COSMIC…

Nu mai găsesc poemul miazănoptit de-atâta somn…!

Adă-mi lanterna cea mare, să-l caut…!

Mi-a căzut între ghioceii din faţa blocului

de beton armat cu cenuşiul bacovian din bare de-oţel şi de plumb …!

Dă-mi voie, totodată, să ridic sincera-mi odă

acestor ghiocei ai mei ce cresc

atât de verticali,

atât de paraleli cu brazii,

atât de perpendiculari pe brun-roşcatul de pădure,

pe glia grădinii din cerul înnorat de puf de păpădii,

ori înstelat de sori-păpădii pentru cernoziomul planetei,

în ciuda tuturor istoriilor,

în ciuda nămeţilor,

în ciuda zăpezilor de oase…!

Dincolo de colţul blocului meu gri,

cad fulgii unui somn cosmic,

strălucesc orcile insomniei galactice

şi chiar s-aude un ordin

prea cazon pentru-acest anotimp:

„Soldat, plimbă-ţi ozeneul de pe-aici,

du-ţi-l

pe partea carosabilă  a viscolului …!“

Luni, 2 martie 2009

______________

ZEIŢA SOMNULUI…

Zeiţa somnului mă caută  cu autoturismul ei de ultim răcnet tehnic,

mă calcă pe circumvoluţiuni cu cauciucurile ei graţioase,

mă scurmă, mă  şănţuieşte, mă irigă…

Cine îmi programează  somnul,

cine-aruncă mucuri de ţigări în somnul meu…?!?

Nu dau voie decât privighetorilor să-mi traverseze somnul de seară,

nu permit decât ciocârliilor să-mi vegheze somnul de-amiază,

nu îngădui decât Poemul  ce poate fi receptat

pe-acest segment temporal de oră-suliţă,

domnule Pandrea…!

Marţi, 3 martie 2009

______________

8 MARTIE – SĂRBĂTOAREA OBOSITĂ, DEŞI N-ARE SOMN…

Nici sărbătorile nu pot fi discriminatorii,

pe neamuri, rase, etnii,

nici religiile nu pot fi legate

de un neam, de-o rasă, de-o etnie 

n-aţi înţeles nimic din sângele omenesc

ce-a curs prin istorii

din cauza asta neghioabă,

roşii lăcuste ale diavolului…!

Nu confiscaţi şi pe Iisus Hristos

al Pelasgilor / Valahilor-Daci…!

Sărbătorile n-au somn…

Sărbătorile arată calitatea neamurilor:

împodobesc nouă pământuri,

împloură nouă ceruri,

pun ciocârlii în vocale,

agaţă cireşe la urechi,

răstignesc pe inimi cocoriţe…

Şi toate cele bune trebuie să-nceapă

o dată cu primăvara, o dată cu 8 Martie,

sărbătoarea obosită, deşi n-are somn…!

Duminică, 8 martie 2009

______________

SOMN CU MĂRTURII CANINE…

Într-una din existenţele anterioare, fost-am leu

de junglă mai periculoasă  decât oricare alta, prin istoriile

din care-a ieşit doar Herodot teafăr,

carianul, nu grecul confiscator a toate

de prin ogrăzile antice…  !

Aşadar, fost-am leu

şi tu fost-ai gazelă pentru mine –

şi alergai exemplar prin iarba-nspicată,

întrecând calul cu vânător cu tot,

până când te-am prins cu caninii mei de-un alb preasfâşietor

chiar de coapsa-ţi ca o harpă  de care se izbeau

armoniile spicelelor de orz sălbatic, de secară nesecerată vreodată…!

M-am închinat – ca leul, bineînţeles, şi ca un Adam, desigur –

şi m-am rugat de sufletul tău de gazelă,

de sângele tău cu electrizante globule,

pregătite ca pentru o Evă  – tot de dinaintea căderii în păcat –,

să se lase drept vânat de mâncat, în ciuda norilor de efemeride

eliberaţi din alergarea noastră, pe junglă-nrourată şi viaţă…!

De-asta m-ai ridicat în herb… Tu eşti regină… !

Şi eu, soţul tău de purpură valah-bizantină,

coborâtor din Cogaionul Înzăpezit de nemurirea lui Dumnezeu,

chiar lângă Sfinxul de Platină de pe fânul hieroglifelor tăcerii tale,

dintre saloane cu strălucite culturi de aur şi argint,

dintre catedrale nestemate-n flori de tei, cu turle-n cumuluşi de fum, de polen,

dintre aerogări cu stele de rubin – ca globulele-ţi electrizante,

din cealaltă existenţă, de care mi-aduc preabine aminte,

dintre cosmodroamele-nsomnorate-ntre piramidele de chihlimbar…!

În baldachinul nostru-nstelat, dintre umbrele lor,

sunt nerăbdător, mai mult decât tine, să-ţi aud rugăciunea

de-a-ţi atinge coapsa electrizant,

de-a te mai muşca o dată

profund,

până-n cromozomi,

până-n genele următoarei existenţe…!

Duminică, martie 15, 2009

______________

MÂNGÂIND SOMNUL ROCHIEI DIN BORANGICUL-FAGURE…

Ce-ai zice dacă-n somnul din această gurire de ziuă,

te-aş îmbrăca într-un fagure de aur,

plin de polenul Edenului nostru de toate zilele,

de toate câmpiile,

de toate cântările,

apoi,

vioara-trup ţi-aş mângâia-o cu arcuşul

unui fulger cât Dunărea mea limpede

cu moruni fosforescenţi…?!?

Ce-ai zice dacă l-aş  angaja pe Salvador Dali

să-mi picteze câte-un univers în fiecare hexagon

al fagurelui-trup…

Luni, 16 mărţişor 2009

______________

ESTE ŞI SOMNUL…

Este şi somnul necesar

pe Valea Ideilor,

pe Valea Memoriei,

pe Valea Plângerii,

pe Valea Bucuriei,

pe Valea-Curcubeu

şi pe-alte văi în care se tot încreţeşte genunea, haosul…

Treci şi tu, pe toboganul unei culori,

a roşului, a rubiniului, a portocalelor, de exemplu,

şi urmăreşte-mă-n deplasarea spre-albastru …

Nu mai am univers în expansiune,

în deplasarea spre roşu, neghiobilor 

am universu-n contractare, deştepţilor,

în deplasarea spre-albastru…!

Marţi, 17 martie 2009

______________

MUZA ADORMITĂ…

Când apele dorm în cumpăna lor din miez de noapte,

este firesc şi somnul muzei mele de marmură,

muza mea adormită, tot ca a lui Brâncuşi, dacă vrei…

Deşi niciuna nu-i egală  cu Muza-i adormită

Oricum,  adormita muză,-n orice împrejurare,

este egală cu Muza adormită,-n orice sistem solar…!

Miercuri, 18 martie 2009

______________

DOSARUL DE SOMN AL LUI OTZI RĂMÂNE DESCHIS…

Otzi a dormit cinci mii de ani în sarcofagul

de gheaţă, din Alpi…

Şi pe săgeata lui

purta AND-ul a doi oameni 

căci trecuse cu moarte prin doi…

Pe toporul lui era

AND-ul altuia…

Sângele de pe haina lui

era de la al patrulea…

Cu podul palmei sfărmat de toporul altuia,

cu falangele zdrobite,

cu săgeata altuia în umăr

A vrut să treacă  doar Alpii…

Vineri, 20 martie 2009

______________

MI-E SOMN, ŞI MI-E DE DOAMNA HAOS…

Mi-e somn de istorie

şi vreau să respir haos –

în ritmurile

inimii mele să-i încreţesc

zeiţe şi mume,

să simtă chiar Ea,

Doamna Haos,

că-i este dor când mi-e dor

o dată,

de două ori,

de trei

şi de infinite ori,

când intră-n auricule

ozonul înalt

al materiei mele

dintâi, în trena-cometă,

electrizând şi aerul

din inimile-mi

pietre-de-râu sparte

de-al ei ghion-caligraf de-aur…!

Timişoara, 1 iulie 2009

______________

UN PSALM ÎN FAŢA CĂRŢII-HAOS…

Când cărţile bisericilor sunt pline de sânge, Doamne,

sângele uscat, de culoarea pielii de vişină,

cineva ne scrie istoria, sunt sigur, în Cartea-Haos…

Când gardurile bisericilor sunt bătute de ploi,

în muşchii uscaţi, negurii, de genune,

ca şi crucile ce Te-amintesc tuturor împrejurimilor

şi, în primul rând, pentru un aer mai sfânt în ograda-Paradis…

Totuşi, turlele acelor catedrale medievale înţeapă cerul

în azurul de douăzeci şi patru de carate,

drept în buricul-ciclon-ceresc…!

Şi ce dacă am citit în Cartea-Haos cele zece mii de întrebări

pentru cerul Tău, al zecelea…, ori, tot pe-atâtea,

despre celelalte nouă ceruri, Doamne…?!

Cele mai persistente-ntrebări sunt scrise cu sânge

în toata natura sfântă…

Cărţile bisericilor, Doamne, de ce sunt pline de sânge…?!

Cărţile mânăstirilor, Doamne, de ce sângeră în altare…?!

Cărţile catedralelor, de ce sângeră-n mine, Doamne…?!

Mai sunt destule întrebări, Doamne,

la care trebuie să-mi răspunzi,

până  nu-mi vine inspiraţia cerească, Doamne,

de-a lua stelele-n dinţi, ca pe alune, ca pe nuci,

spre-a le sparge-n două – inclusiv stelele din cerul gurii mele,

cele cu înalta temperatură de şase mii de grade-Celsius…!

Pentru toate cele scrise despre noi în Cartea-Haos,

pentru toate cele zise împotriva haosului din sinea mirabilă,

nu trebuie să vii, Doamne, spre mine,

cu levierul-steag în mâna-Ţi dreaptă…!

Sâmbătă, 4 iulie 2009, h. 7:05’

______________

FUM-INTEROGAŢIE LA IEŞIREA LOCOMOTIVEI TALE DIN HAOS…

Ieşi-va-mai dintre stele,

să mai mângâie acele

sfinte pântece d-ulcele,

sfinte cântece d-ulcele

smălţuite, filomele,

mâna mea, ce-a scris poeme,

cu vocale-arzând în steme,

mâna mea, ce-a scris cu crini

şi dat jos coroane, spini,

mâna-mi care-a pus La Vii

lan cu maci de ciocârlii,

când la Tine, în pronaos,

şuieră un tren de haos…?!?

Luni, 27 iulie 2009, h. 8:49’

ION PACHIA TATOMIRESCU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: