LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Elena Rodica Lupu: Poezii (selecţii din volumul „CU IN-CE-TI-NI-TO-RUL“

ANOTIMPUL PLOILOR

Nimic nu va rămâne verde

Rugina croşetând uşor

Ne-a amintit că  ne vom pierde

În anotimpul ploilor.

Şi ezitând printre grilaje

Privind cum cad pumnale lungi,

Sub kilometri de bandaje

Vom plânge-n hohote prelungi.

Şi va părea absurd şi tandru

Când vom primi din cer bătaie

Sub soarele bătrân scafandru

Al animalelor de ploaie.

Ne vom privi printre lentile,

Ca-ntr-un acvariu-n contemplare,

Tot aştepând să  treacă zile,

Sub solzi de vis şi disperare.

Vom înota în neputinţă,

Cu ochi nevinovaţi şi goi

Şi ca o strânsă consecinţă

Vom spune că  aşa vrem noi.

Flori carnivore ne vor trage

Călcâiul în capcane-nguste

Iar noi învinşi ne vom retrage

În locuinţele lacustre.
_____________

ALERGARE ÎN NORI

Atâta frig s-a condensate în aer

Şi-atâta întuneric în pământ,

Prin rumeguşul iernii vântul taie

Mici fulgere în vidul pal dansând.

Norii se ţin în cârje de ninsoare

Vag timpul ţesătura şi-o complică,

Contururile ard în  îngroşare

Sub marea de lumini cu ochi de sticlă.

Culorile sunt reci şi părăsite,

E o aversă de metale gri,

Largi voaluri indigo cad împietrite,

Sub răsuflarea serii albăstri.

Atâta timp s-a condensat în aer

Şi-atâta necuprindere-n cuvânt

Prin zaţul depărtărilor mă-ncaier,

Cu umbra mea, în vidul pal dansând.

_____________

SCARA CU FLORI

Urcăm inevitabilele trepte

Cu-n trup evoluat treptat

Purtând în spate trista scară

A celor ce-au fost şi-am uitat.

Ne avântăm pe calea înaltă

Purtând în gânduri clorofila

Tot ridicând bătrâna floare

Cu apa vieţii şi lumina,

Dar obosim şi ne prefacem

Că nu mai ştim care-i urcuşul

Şi coborâm către origini

Să ne-ncălzim din timp culcuşul.

Iar când se-aprind tăceri de piatră

Şi nu mai ştim ciopli lumina

Alunecăm pe scara florii

Să luăm  în braţe rădăcina.

_____________

VISUL MEU

Visez să fiu semănător de stele,

Sub plugul de argint al Ursei Mari,

În brazda cerului să înalţ castele,

Un Paradis de trandafiri solari.

Să-mi fie sfera nopţii simfonie

De rodnice mişcări şi armonii,

Cu galaxi-nflorind ca o câmpie,

Un labirint gingaş  de melodii.

Şi toate împerună să îngâne,

Un trup imens de om Dumnezeiesc,

Ce-a semănat la început de lume,

Un Paradis de  stele ce plutesc.

Visez să fiu semănător de stele,

Sentinţa verbului să întrupeze iar

Din cosmosul de suflete rebele

Un Paradis de haruri pentru har.
_____________

DRUM ÎNCHIS
Să vorbim despre altceva,

Despre copaci sau statui,

Despre ceva ce nu se mişcă

Şi nu poate vorbi.

Să facem aluzie doar la realitate

Ca nu cumva realitatea

Să se supere pe noi.

Evident, puţini au strigat „Jos Hitler!”

Sub dictatura hitleristă.

Excrementele muştelor stau pe tavan,

Muştele nu vorbesc,

Ele au ochi mari şi pot zbura,

Sunt negre, au antene

Şi număr mic,

Au microfoane şi megafoane

Şi îşi fac veacul

În jurul nostru.

În general m-am săturat

Să tot găsesc metafore,

Să tot scriu fabule, alegorii.

În fond fiecare ştie

Cine sunt muştele,

Cine sunt statuile,

Cine sunt copacii,

Cine a fost Hitler.

Vreau să scriu poezie,

Nu vreau să scriu fabule,

Nu vreau să scriu caracterizări,

Nu vreau să scriu reclamaţii,

Nu vreau să-mi scriu biografia,

Nu vreau să scriu epitafuri,

Nu vreau să scriu în stăinătate!

Cer să se recunoască  greşelile,

Cer să se dea jos lozincile,

Cer înapoi vieţile celor morţi,

Cer înapoi timpul pierdut,

Cer înapoi poezia!

Dacă nu ştiţi ea este o bucurie

A cuvintelor – o nuntă  a unui biet om

Cu o biată realitate

Atât cât încape ea în câteva cuvinte.

Ştie oricine,

Poezia nu a declanşat revoluţii,

Nu a ucis – decât pe poeţi

Pentru că ea e o aripă  transparentă,,

Nicio pasăre nu şi-a folosit aripa

Ca să înjunghie.

În fine, să vorbim totuşi despre altceva!

Muştele încă zboară,

Excrementele mă privesc din tavan

Şi eu strig:

Gata!

Ajunge!

Jos puşcăriile!

Jos spitalele!

Jos frica!

Jos muştele!

Ajunge!

Nu vedeţi că sunt ocupat?

Nu vedeţi că n-am timp?

Nu vedeţi că trăiesc?

Nu vedeţi că scriem toţi  aceleaşi fabule

În loc să scriem măcar

Un singur adevăr?
_____________

EFECTUL GLOBAL

Soarele a ruginit,

Lumina ca şpanul răneşte mortal,

Arborii goi şi-au defectat

Motoarele cu elice zburătoare.

Oamenii alungiţi, plini de găuri,

Străbătuţi de păsări şi maşini de călcat

Se întind pe tărgile trecerii de pietoni

Ca să moară.

Difuzoarele cântă,

Astronauţii înşurubează  stele,

Calculatoarele socotesc

Eroarea erorilor.

Şi asta e tot,

Plictiseala sugrumă elenul vital

Global repartizat

Şi statistic.
_____________

PROSTIA
Nivel de cunoaştere redus?

Da de unde…nu…

Nu inseamnă prostie,

Eventual ignoranţă.

Cât priveşte cultura…

Asta da…da,

Ea poate corecta ignoranţa,

dar nu şi prostia.

Şi apoi, fără prostie,

ne-am plictisi înfiorător.

Nu, nu-i adevărat că stările

se definesc doar una

în raport cu cealaltă.

Iar eu nu confund greşelile cu prostia.

Evident este că,

prostia are cauze biologice.

Obiectivă şi de neimputat.

Nu e un defect,

e mai degrabă un blestem.

De imputat e agresivitatea prostiei,

dar asta e o altă poveste.

*

Din păcate, n-ai dreptate.

Configuraţia neuronală

şi viteza de transmitere a informaţiilor,

chestiile astea prozaice

care stau la baza gradului de inteligenţă

nu se schimbă decât în rău,

în timpul vieţii,

dar nu-i nicio problemă.

Iar antonimul prostiei

e inteligenţa,

nu deşteptăciunea.

Deştept poţi deveni,

fiind, în acelaşi timp, prost.

Şi ce n-ar da proştii

să fie bănuiţi de intenţia

de a deveni astfel…

Şi ce n-ar da să fie

doar o chestie de „pregătire”…

S-ar umple lumea de inteligenţi.

Oricum,

eu vorbeam despre prostie,

nu despre proşti.

Chiar dacă, practic,

prostia nu e de sine stătătoare,

e o noţiune independentă

şi chiar subiectul unui gând.

Un prost care se plictiseşte

e doar un prost obişnuit

şi care, în acele momente

dă cu pietre după păsări.

*

Proştii sunt neinteresanţi.

Prostia, însă, e, uneori, fascinantă.

*
Aşa să fie, dacă vrei tu.

Proştii nu se plictisesc întotdeauna.

Mai au şi momente

în care îşi găsesc de lucru.

Şi, oricum,

mă refeream la prostie,

nu la proşti…

*

Dacă doar inteligenţii ar avea voinţă…

N-ar fi lumea plină de proşti

cu putere de decizie.

Şi polemica ar fi bună,

dacă ar avea fond.

Atât de rar mai vezi oameni care ştiu

Care pot lupta…

Şi care nu se mulţumesc

să se aşeze pe marginea drumului,

reproşând universului

sau oamenilor că:

au fost nedrepţi cu ei…

Nici nu ştii cât  mă  bucură

când oamenii

chiar simt

ce vreau eu să transmit…

RODICA ELENA LUPU

Din volumul CU IN-CE-TI-NI-TO-RUL

Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2010

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: