LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Dumitru Mălin: „Mânia amurgului“

MÂNIA AMURGULUI
să prinzi rădăcini în calcarul clipelor

să nu-ţi mai aminteşti din copilărie

decât pupilele negre-ale mamei

insecte migratoare de-a lungul unui cer fără lacrimi

cer în care se scăldau păsările

după ce trecuseră peste sicriul soţului ei

în curtea ţipătoare ca o sirenă de fabrică.

să cauţi biciul cu care copilul omora şerpii

lângă singurătăţile sângelui tău

să crească-amăgirile  şi să se umfle

precum pânzele corăbiilor pe mare

culcuşul unui vultur fără aripi

pe marginea zilelor alergătoare

aşa ai ajuns, ecou pentru ţipăt

aşa ai ajuns, deşert al uitării

şi nu încetezi de-a pleca

clătinând capul

în mânia amurgului.

_______________
STEA ALBASTRĂ
la 58 de ani nu mai ai trup

eşti în exil în trupul unei buturugi putregăite

ce şi-a uitat pedepsele sevelor

cândva spornice

cândva împrejmuite cu râuri sălbatice

cu zmeuri şi urzici muşcătoare ca şerpii

la 58 de ani eşti un acoperiş  fără casă

eşti în exil la marginea cerului

gata să intri pe nevăzute

în raiul închipuit al unui Dumnezeu

mai bătrân şi mai cu frică  de moarte ca tine

la 58 de ani nu mai ai amintiri

ori înţelegi că cele pe care încă le mai păstrezi nu contează

că prieteniile , ca şi dragostea, nu contează,

că ele trebuie căutate îndelung

trebuie ocrotite în inimă

puse deasupra uşii la intrarea în casă

numai ca să le poţi găsi

ori de câte ori eşti pregătit să  devii fericit

eşti pregătit să devii stea albastră

_______________
DECEMBRIE
Iarăşi au fost despărţite jumătăţile nopţii

s-a sfârtecat întunericul

şi-a tremurat luna

ca o aripă de înger tăiată

trec prin decembrie

ca printr-un sat părăsit

vârsta mi-o spun doar în gând

nu îndrăznesc s-o arăt la lumină.

nu îmi mai trebuie paşi

drum nu-mi mai trebuie-n faţă

m-am resemnat să trăiesc fără  orizont sub privire

astăzi în braţe mi-a fost falsa momeală  şireată

crezi că nu ştiu cum slujea şarpelui mărului morţii

crezi că nu ştiu cum musteau grele lăptoasele-nfrângeri

cele pe care le strâng la căpătâiu-mi de piatră.

M-am resemnat să culeg

doar frunze de gând îngheţate

şi să amân cât mai mult ora în care voi pierde

până şi gramul de vis

c-aş mai ajunge vreodată

să răsădesc amăgiri şi aşteptări şi speranţe…

_______________
ABSENŢII VORBESC SPUN MINCIUNI AIUREAZĂ
iarăşi seară

iarăşi noapte

iarăşi zi

îţi numeri duminicile rămase tefere

din bătălia cea grea cu amurgul

te-ntorci pe drumul cu semne

până la casa de aer a copilăriei

şi-acolo

în pridvorul absenţei ori în curtea ţipătului

rostogoleşti amintirile sinucigaşe

înveţi primăverile cu picioare de gheaţă

să fie fierbinţi şi-apoi blânde

atârni despărţirile de cuierul negru din ultima margine

mă vezi mă auzi mă  cunoşti adiere-a pustiului

privighetoare de tremur fulger oprit tresărire

cad lilieci din caleştile lunii pe streşini

şi-absenţii vorbesc spun minciuni aiurează

lada cu vieţi părăsită căruntă  aşteaptă

să treacă seara

să vină noaptea

să-şi bea cucuta steaua primejdioasă

_______________
PRIVEGHI ŞI PAVAJE CU VÂNT

să-l reîntâlneşti

în odaia prea strâmtă a sfârşitului

mire albastru din nou (învineţit mai degrabă)

prea bine pudrat de-asistenţii limbuţi

ce-l încarcă

în sacul de plastic sălciu

deschis flămând plescăind ca o gură

răscolitoare obscuritate

lâng-o nelinişte groasă şi mută

întinsă pe trupul de lut cu ger destrămat la picioare

paharul cu viespi ruginii înăbuşit

sub orbitele goale

şi pe delături cuvinte sărate

atâtea secrete atâtea erori iluzii istovite despărţiri

în partea cea bună a vieţii în neîmbătrânire

iar acum

părăsirea aceasta mai albă ca seceta indiferenţei

uitarea a tot ce a fost şi s-a înnorat în oglindă

ca şi când n-ar fi avut niciodată  surâs

ori n-ar fi fost construit niciodată
_______________
SALIVA LA PĂSĂRI TRILUL LA ŞOARECII ALBI
tinereţea mea acum inexistentă

ca saliva la păsări

ca trilul la şoarecii albi

dar ambalată frumos

în gros staniol de iluzii sintetice

şi-ascunsă pe raftul din dos

să n-o mai găsească lumina

s-o îmbrac îndărătnic doar noaptea

când veveriţele insomniei

sar din fereastră-n fereastră

şi-n dinţii ca luna de calzi

sparg istovirea osoasă
************

de-ar reveni

dacă s-ar stinge oglinda

şi timpul s-ar stinge-n contur

şi norii vâslind peste faţă

aşa-i că absenţa-i ar fi

şi mai profund observată

inexistenţă lucind

ca saliva la păsări

ca trilul la şoarecii albi

DUMITRU MĂLIN

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: