LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Dimineţi nelocuite – Îngerul Esteban“

Mereu îţi simt lipsa
de parcă în orice moment
ar veni peste noi apocalipsa.
Grăbeşte-te, îngerul meu,
Esteban,
să mă aşezi iar sub formă de stea
pe altarul din inima ta,
să-ţi strălucesc
– licurici – în adânc,
grăbeşte-te fiindcă vine
ziua de apoi
când din părul meu lung
vor încolţi lăcrămioare
şi caprifoi…
____________
XXI
Azi sunt năpădită de tine
ca un fier cotropit de rugine.
Din inimă îţi ţâşnesc
flăcări lichide
dar tu ai privirile vide
şi nu-mi pricepi strigătul mut
azvârlit după tine
în absolut…
____________

VIII
Ay, Esteban, Esteban,
ce frumos ai devenit
ca un cântec fără sfârşit,
cu priviri îngereşti
aureolat de mine cum eşti
precum fiinţele-acelea divine
cu care m-am logodit
într-un târziu asfinţit…
Aurit cu pulberi de stea
pe fruntea ta grea
de lumină şi vis
precum a serafimilor
în Paradis…
____________
XXIV

Cum să te uit, Esteban
când sângele tău
mi-a-nflorit
ca un chiparos
în inimă?
____________

XXV

Sunt grea de tine
ca adumbrită de duh, Esteban,
şi nu contenesc cu mirarea:
numai îmbrăţişarea aceea fugară
sub candelabrul de crin
să fie de-ajuns
pentru o nepământeană
vlăstară?
____________
XXVII

Prietenii mei, Pablo Neruda,
Federico Garcia
mă bântuie cu poezia lor andaluză
iar eu sunt lehuză de tine,
iubite,
precum livezile de ciulini
năruite de ger,
prea curând, prea târziu
înflorite…
____________
XXX
Ce frumos erai
de fiecare dată când mă părăseai,
plecând ca un zburător
peste ape!
Şi parcă te rostogoleai în sus,
înspre Isus.
Eu rămâneam pe pământ
să-ţi descânt
să te cânt
şi să te visez uneori
într-o imensă grădină cu flori.
Îţi stăruiam în minte
ca o regină
peste un popor de cuvinte.
Ca o stăpână
pe soare şi lună,
stăpână pe astre
dezlănţuind cu ele dezastre.
Împărăteasă
pe munţi întregi de hârtie,
searbădă ca o apă sălcie,
purtând triumfătoare în mâini
câteva zeci de volume postume
scrise de nişte fantome
fără plerome…
____________
XXXI
M-ai năpădit, Esteban,
cum râul ieşit dintre maluri
năvăleşte-n ţărâna agrestă.
Ucigător de dulci erau
apele tale, iubite,
revărsându-se-n grâul abia încolţit,
tulburi şi limpezi
şi leoarcă de peşti,
sărind în amonte
să-şi împlinească
rânduiala ancestrală a firii.
Aşa mi-ai fost,
ca un râu însorit
în care se scaldă
despletite şi nude
fecioarele verii…
____________
XXXVIII
Şi ay, ce sunete dezlănţuite
se revărsau din înalturi,
de flaute şi harpe celeste,
iar columbe rotate planau
până la umerii noştri uimiţi
de cât de tineri eram
cu privirile-n flăcări
şi cu vorbele înnodate-n
batista c fluturi
de teamă să nu-şi ia zborul
mult prea devreme,
înainte ca noi să atingem
pragul de sus al cunoaşterii…
____________
XLIII
Da, stigmatizaţi eram
Esteban,
de iubirea devenită piroane,
de suliţa ucigătoare a târziului
strecurată persuasiv
în inima fiului nostru,
Încrederea…
____________
LIX
Eloi, Eloi, ce frig m-a cuprins,
Esteban,
mi-s tălpile-n flăcări.
Azi noapte-am plâns din nou
înăbuşit
să nu trezesc pasărea verde,
să nu sperii fluturii galbeni
de molii,
pianul absent şi păianjenul casei.
Pleoapele  mă usturau
purificate de o iminentă
viziune celestă.
Crucile toate sclipeau
fosforescent
pe iconostasul lăuntric,
bobiţele din Rozariu
începuseră să se învărtească
în jurul lor însele…
____________
LXV
Abia de mai pot suporta
să nu te ating, Esteban,
şi nu ştii de câte ori
au ţâşnit flăcări, din lava
mocnind,
gâlcevitoare şi neîmpărtăşită
cu sfântul viatic…
____________
LXVI
E timpul să ne luăm
rămas bun, Esteban,
„time to say good bye” – cum ar spune
prietenul meu, Andrea cel orb.
E timpul să-nceteze toate furtunile.
Fii pe pace, iubite,
nimeni, nimeni în cetatea
aceasta ostilă,
nu va avea vreo mustrare de cuget
pentru darul umil şi respins
şi numai arareori primit
cu anasâna, în suflet…
____________
LXVII
Nu-ţi voi lăsa, Esteban,
decât acest cântec de iubire şi ură
şi vocea mea voalată de frig
alergând în sens invers
pe o bandă magnetică.
Acest poem bun de-ngropat
la piciorul altarului
şi care mi-a ars degetele şi peniţa de scris,
mi-a ars pleoapele cu lumina.
Acest poem numai bun de făcut cu el
semnul crucii pe pernă,
să-ţi alunge stihiile,
chiar dacă nu poate fi
accesat pe internet
sau transmis, după semnalul acustic,
pe delicatul tău pager
robotului simţitor
care ar plânge în hohote,
dojenindu-te atunci când te afli
într-o zonă inaccesibilă,
puternic seismică
sau ieşit din raza
magiei cuvântului…
Ce să faci tu în definitiv
cu aceste cuvinte durute,
ca moartea unui copil al străzii,
intoxicat cu nicotină,
de care nu mai întreabă nimeni?
Inutil ca o ploaie pe valuri,
ca o grevă a nevăzătorilor
care nu mai vor să privească
întunericul.
Ca un suicid prin autodafe,
desuet precum umbreluţa-nflorată
cu volănaşe pe margini,
a domnişoarei bătrâne…
Nici măcar nu vei şti
unde să-l azvârli,
prin ce canal sau rigolă,
să-l ascunzi de zâmbetul persiflant
al frumoaselor almee egiptene
dansând din buric
pe frânghia spoturilor de lumină
sub reflectoarele lacome…
Şi nu vei dori decât
să te descotoroseşti de
mărgăritarele lui incomode
strălucind în rugina amurgului,
bune de dat hrană la câini.
Dar ştii, Esteban,
tata era prestidigitator
şi înghiţitor  de săbii la circ,
lua foc cu gura şi jongla
cu firele de nisip din clepsidră.
Dresa porci mistreţi
şi-i hrănea cu portocale
iar în timpul liber
construia castele cu turle în Spania
din bucăţele de hârtie şagren
la fel ca aceste poeme-cărămizi
care servesc la zidirea
Turnului Deznădejdii.

Într-un fel toţi suntem scamatori
pe această scenă artificială
din ce în ce mai înghesuită.
Dar poate cândva,
vei găsi un estuar liber
în arhipelagul de linişte
şi în vremea refluxului,
îl vei zidi într-o firidă
ca pe moaştele unei măicuţe-fecioare
îngropate-n chilie.
Măcar până-şi vor face efectul
toate barbituricele.
Atunci, marea-l va scuipa
cu nemilă în larg,
în ştraifuri de hârtie şagren,
decolorate,
şi vei rămâne, aşa cum ai fost,
cu ochii pierduţi
şi cu mâinile pururi flămânde…
____________
LXVIII
Îţi las, aşadar, Esteban,
deşi cred că va fi de prisos,
acest poem-testament,
scris pe valuri,
cu franjuri de spumă,
întipărit în memoria apei în rostogolire,
până fiica mea moartea
pe care o voi zămisli în curând,
îţi va trimite un semnal telepatic,
un mesaj de adio,
dintr-un astral
atât de aproape
încât niciodată nu va avea puterea
să se întoarcă,
precum păsările din ţările calde,
prin tunelul oranj
la izvoarele azurii
ale sinelui….
(1 februarie, Într-o noapte cu febră
delir şi frisoane)

CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: