LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Al. Florin Ţene: Poeme noi

CITINDU-L PE ESENIN PRINTR-O PICĂTURĂ DE PLOAIE
ploile îţi albesc ochii miraţi

când eu te văd printr-o picătură de ploaie

lentilă prin care-ţi citesc

sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu

de gâfâie Moskova prin clopote

cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă

lungă cât o bătaie de pleoapă,

de aici înainte

băile de lumină ne transformă în mesteceni

şi ne aşează în tabloul de deasupra

patului

pe care îl vedem numai atrunci

cînd degetele ploii trezesc ţarii

răciţi de curentul ce vine pe sub uşă

dinspre Europa.

_____________

CULORILE TOAMNELOR,MESAJUL NUANŢAT AL DOAMNELOR

Mitologia cifrei trei,sau trinitatea din interpretarea creştină în cazul expoziţiei de faţă,unde expun trei pictoriţe pot fi extinse şi prin modul cum privim tablourile,unghiul din care le privim şi le înţelegem.

In acest mic eseu va propun să privim lucrările în sensul mersului acelor de ceasornic.De la optimismul culorilor,la palul lor şi închizînd cercul cu noaptea ce înfăşoară în mantie visele.Descoperim în această expoziţie cele trei ipostaze ale zilei,dimineaţa culorilor la Afina Lupaş,amiaza culorilor pale la Tatiana Cibişescu şi noaptea  izvor al gîndurilor la Mihaela Savu.In ansamblu,cele trei artiste au un ascendent prin candoarea cu care privesc lumea şi filtrează lumina.In cea mai mare parte,la toate trei,tehnicile vin de la sine,ochiul lor aşezând asupra lucrurilor exact culorile interioare,netulburate de convenţionala percepţie cotidiană.

Dacă privim cele 16 tablouri expuse ale Afinei Lupaş observăm o candidă înţelegere a naturii,culorile sunt animate din spatele lor,prin ele surâde sufletul.In natura statică se indentifică lucrurile prin poziţionarea luminii,culorile sunt chiar numele acestora.In peisaje,unele amintind de Mărişel,artista vede natura prin culoarea naturală a ei,însemnând că vede lumea în clipele ei de înflorire.In aceste peisaje nu există conflicte ştiute,ca de pildă,dintre piatra anorganică şi vegetaţia organică,dintre acestea şi om.Englezul John Constable spunea:Pictorul de peisaj trebuie să păşească peste câmpuri cu mintea umilă.Nici un arogant nu a avut vreodată capacitatea de a vedea natura în toată frumuseţea ei”.

Universul Tatianei Cibişescu este văzut şi înţeles printr-un văl ce extompează culorile,paliditatea lor le salvează de ipocrizia elementelor primare.Privindu-le ne îndeamnă la reflecţie,să vedem dincolo de vălul palidităţii nuanţelor,să interpretăm mesajul.

Cercul acelor de ceasornic se închide cu tablourile  pictoriţei Mihaela Savu care ne propune un interesand experiment,în cele 10 lucrări ale sale.Pentru artistă Edenul este o amintire.O dureroasă reflecţie ne propune pe fond de negru şi al unui nelimitat arpegiu al griului,combinat cu nuanţe deschisePentru artistă pasărea Minervei trebuie să-şi ia zborul în amurg.Negru şi cenuşiu sunt”personaje” situate antinomic şi complementar faţă de mesajul transmis.Omologiile sunt luminate prin trăsături schematice,-vezi soldaţii în armură-dar şi între registre cosmogonice şi psihice,între .simbolice şi alchimice,ori ontice şi,particularizând,prin rezonanţă,între acestea şi cele estetice şi sociale.Culorile pentru a se evidenţia se rup din cenuşiu nopţii,conturul abia vizibil ne stimulează imaginaţia,ne propune să visăm.Numai cu ochii închişi visul capătă contur.Pictoriţa ne propune ceea ce Jung spunea că există o teamă de aspectul întunecat al Sinelui.,ceea ce mă duce cu gandul la ce scrie în-Cartea morţilor-,formula 115:”Cel care îşi îndreaptă privirea spre întuneric,-Acela i se deschid esenţa luminii.”

Ne aflăm în faţa a trei -mărturisitoare culori,ale căror lucrări

Constituie rădăcina ontică a imaginaţiei,ce fac ca peisajul să fie matrice al sufletului.

________________

CUVINTE DIN LIVEZI

Când a trecut atâta amar de vreme?

Iubito,peste noi zăpezi s-aştern,

Cât sunt aici cu tine,nu te teme

Chiar dacă în geam ne bate-un frig etern.

De când ţi-a înflorit pe deget iarbă,

-vergheta legământului pe veci-

Lumina din oglinzi se-mpleteşte salbă

Când prin poezia mea tu treci.

Chiar dacă,tu,ascuns,nu mai eşti

Fetiţa din livezi,dar eşti bunică,

Porţi cu tine traista cu poveşti

Pentru nepoţica cea mai mică.

A trecut,când,atât amar de vreme?

Iubito,peste noi se-aştern zăpezi.

Eu sunt aici,alături,nu te teme

Şi-ţi mai culeg cuvinte din livezi.
______________

GARA POEŢILOR
Noaptea mă buzunăreşte prin locuri

unde nici iarba nu creşte

şi vorba ce-o spunem prin docuri

că de la coadă se curăţă un peşte

e un adevăr la baza căruia sap

să înţeleg că peştele se-mpute de la cap.

Luna,monedă ruginită se strecoară

în portofelul meu îngăurit

de zornăie lumina într-o gară

unde trenul,încă n-a sosit

nerăbdător o iau cu halta înainte

pe miriştea de cuvinte.

A rămas trenul în câmpie,

gara  abandonată în poezie,

de atunci cu peronul mă tot duc

bănuţul lunii să-l apuc

când prin noaptea buzunărită de scaieţi

trece un tren de cuvinte cu poeţi.

Luna îmi îndeasă bănuţi de lucie

În buzunarul umflat de sărăcie.

Iar umblă verbul prin fraze,descălţat,

Când trag gara după mine pe uscat.

______________

MĂDUVA LIMBII ROMÂNE
Am spart coaja de nucă

a cuvântului şi peste înţelesuri am dat

de bine ,dulci ca mierea,de ducă

şi ură,

avea gust de zgură

dar şi de păcat,

simţeam eminesciană vibraţie,

înţelepciunea lui Pann din gură în gură

era în sămânţa gata de germinaţie.

Am spart coaja seminţei cuvântului

şi-am dat peste altă sămânţă,

un alt înţeles,o altă cărare,

o altă speranţă,

o clanţă

pentru o altă,

o altă…

până rămâne

măduva Limbii Române.

_______________

GARA POEŢILOR
Noaptea mă buzunăreşte prin locuri

unde nici iarba nu creşte

şi vorba ce-o spunem prin docuri

că de la coadă se curăţă un peşte

e un adevăr la baza căruia sap

să înţeleg că peştele se-mpute de la cap.

Luna,monedă ruginită se strecoară

în portofelul meu îngăurit

de zornăie lumina într-o gară

unde trenul,încă n-a sosit

nerăbdător o iau cu halta înainte

pe miriştea de cuvinte.

A rămas trenul în câmpie,

gara abandonată în poezie,

de atunci cu peronul mă tot duc

bănuţul lunii să-l apuc

când prin noaptea buzunărită de scaieţi

trece un tren de cuvinte cu poeţi.

Luna îmi îndeasă bănuţi de lucie

În buzunarul umflat de sărăcie.

Iar umblă verbul prin fraze,descălţat,

Când trag gara după mine pe uscat.

_______________

EMINESCU

Eminescu cetatea Limbii Române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate în balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilo,Mircea cel Bătrân,

Toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă

În jurul căreia gravitează astrele

cuvintelor

laminate de mierea înţelepciunii neamului nostru

scrise pe hrisovul brazdelor

cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline de roadele câmpiilor

întinse până în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor ce ne leagă

de acest pământ dulce

ca Limba Română

precum Eminescu.

______________

ÎNTOARCEREA POETULUI
S-a întors poetul în satul natal

cu toate păsările lui zburătoare

aceleaşi râu îi aduc la mal

amintiri din clipe arzătoare.

S-a întors poetul pe strada copilăriei

şi e o altă adresă pe casa lui

bronzul toamnei sună în frunza viei

şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.

…Ceaţa timpului,val după val,

peste nuci încet se lasă

prin inimile oamenilor din satul natal

trece poetul,amintire,spre casă.

______________

ÎNŢELEPCIUNEA LIMBII ROMÂNE

Patria îmi este Limba ce o vorbesc

pe care am supto de la mama

cu ochii blânzi

ca Mioriţa.

Când îmi aplec urechea de sânul pământului

aud lucrînd Meşterul Manole

ce,încă,modelează ţara

pe care o numim

Limba Română.

De bat la porţile cerului

şi iau o cană de lut

cu apă

simt sufletul izvoarelor

din adâncurile munţilor

acolo unde inimile rămân

pe oale de Horez.

De iau în palme un bulgăre

din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat

lutul îmi seamănă.

Poate-s oasele străbunilor mei

ceva din înţeleptul suflet respirând

în conturul măsurat.

Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte

şi-l pipăi simţindu-i respiraţia

în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul

cu străluciri solare.

Când mănânc pâinea,urcă până la mine

neamurile noastre toate,

seva înţelepciunii

adusă până la noi

de limba ce o vorbesc.

Patria îmi este Limba Română

în ea bobul de grâu

germinează

verbele poemelor eminesciene.

_______________

APARENŢĂ

Dorm maimuţele în copaci

Cineva seamănă vânt sub lună

E timpul,îmi spune gândul,să taci

Dimineţa s-ar putea să culegi furtună.

E bucurie mare prin pădure

Le-am întins un deget,împăcată

gloata a plecat fluierând după mure,

În locul lor să le culeagă mi-au luat mâna toată.

Văzându-mă,maimuţele şi-au ascuţit privirea,

Proverbul mă duce la gândul … cine te-nsoţeşti,

În scoica urechii le-a încolţit uimirea

Şoptindu-mi,ştim acum cine eşti!

În buturugă un urs loveşte cu coada

Pe care n-o are,ca pe-o nicovală,

Trezeşte din somnul ei livada,

Aparenţele înşeală,mormăie

aparenţele înşeală!

Dorm maimuţele în copaci

Cineva seamănă vânt sub lună,

E timpul,îmi spune gândul,să taci

Dimineaţa versul îşi roade zăbala

Lăsând să-mi curgă pe limbă morala.

_______________

PE PLAIURILE NATALE

De pe plaiurile natale n-am plecat nicicând

Ai să mă recunoşti după gândirte

Şi după cântecul ce-l zic în gând

Pe drumul infinit spre nemurire.

Ai să mă recunoşti după tăcere,

Ce bucuriei îi dă un sens frumos

In limba noastră găsesc atâta miere

Şi vin acasă nu cu fruntea-n jos.

Lângă brazda ta sunt mai plin

De cuprinsul făpturii chemare la zbor,

La tine n-am de unde să vin

Căci port în suflet sâmbure de dor.

Azi sunt mai înalt cu un semn de întrebare,

Şi cu o întoarcere mai scund decât ieri;

E singuru-mi fel de-a zbura spre soare

Intre un poem şi două tăceri.

Sunt acasă aici,pe dealuri

Şi via mă-ndeamnă să intru-n timp

Acelaşi Olt îşi ciopleşte maluri

Lumină să aprindă în Olimp.

________________

POEZIA TRECE
În vremuri ancestrale

Gânditorul din Hamangia

adăstând într-o vale

cu tribul său împreună

se temeau de apariţia scrisului,

sub lună,

acele semne de rău prevestitoare :

“cine va mai asculta cântece şi gânduri

sub soare

când nimeni nu ştie să citească

şi scrisul pe piatră costă

cât un ciubăr de iască?”

Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă

anostă…

Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii

şi Gutengerg a înfipt un spin de teamă,

menestreli de prin toate castelele Europei

şi prelaţii

încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:

“cine va mai asculta

cântecele noastre

sub fonta solară şi astre

când puţini ştiu să citească

iar cartea e scumpă şi fragilă

şi poate să ardă ca o iască?

Nu e mai bine s-o facem din argilă?”

…şi Dumnezeu a mai întors

câteva secole de pagini

pe dos,

poeţii la colţurile pieţelor

unor simpozioane de imagini

prevesteau sfârşitul Poeziei,

sorbind laptele viei:

“Nimeni nu mai citeşte o carte

şi internetul cititorii n-i împarte,”

nevăzând că Poezia

încălţată cu sandale

din pielea cerului

şi talpă din scoarţă de tei

agale

venind din veacuri ancestrale

se strecoară printre ei

ca o femeie tânără

şi dornică de dragoste

în mână cu o carte

în mileniul viitor

mai departe…

________________

POVESTEA CU “A FOST ODATĂ“

E o poveste veche că dacă n-ar fi fost

n-ar fi învăţat-o păsările pe de rost

când întâmplarea aripi îşi pune

şi cazanul trimite pălinca în prune

o şoaptă de la auz la vorbă

când m-am ars cu ciorbă

suflu în îngheţata de pe băţ

şi înjurătura îmi pare un răsfăţ

prietenul la nevoie,e o poveste,

se cunoaşte finalul,ajuns pe creste,

când,Doamne,apără-mă de prieteni,se ştie,

duşmanul îmi e floare la…pălărie

a fost odată,e o amintire din viitor

voi fi,e un trecut şi mă dor

poemele ce le spun şi nu le-ascult

nici eu,Doamne…e prea mult!

________________

SUFĂR PENTRU FIECARE

Trec vapoarele înşirate ca pe aţă

Stau înfipt în apă până la genunchi,

Pescăruşii cerul îl înalţă,

Tu ciopleşti imaginea într-un trunchi.

Soarele îşi înfinge ghiarele ascuţite

În pelerina zilei albită de zbor,

Mă îmbrac cu ea,la oblânc cu cuţite,

Şi trec peste mare ca un dor.

Mă simt îmbrăcat în haine de mire

Păstrate de mare în cufăr,

Parcă-s statuie în recea-mi împietrire,

Dar tremur pentru fiecare şi sufăr.

AL.FLORIN ŢENE

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: