~Al. Florin Ţene: Poeme noi
CITINDU-L PE ESENIN PRINTR-O PICĂTURĂ DE PLOAIE
ploile îţi albesc ochii miraţi
când eu te văd printr-o picătură de ploaie
lentilă prin care-ţi citesc
sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu
de gâfâie Moskova prin clopote
cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă
lungă cât o bătaie de pleoapă,
de aici înainte
băile de lumină ne transformă în mesteceni
şi ne aşează în tabloul de deasupra
patului
pe care îl vedem numai atrunci
cînd degetele ploii trezesc ţarii
răciţi de curentul ce vine pe sub uşă
dinspre Europa.
_____________
CULORILE TOAMNELOR,MESAJUL NUANŢAT AL DOAMNELOR
Mitologia cifrei trei,sau trinitatea din interpretarea creştină în cazul expoziţiei de faţă,unde expun trei pictoriţe pot fi extinse şi prin modul cum privim tablourile,unghiul din care le privim şi le înţelegem.
In acest mic eseu va propun să privim lucrările în sensul mersului acelor de ceasornic.De la optimismul culorilor,la palul lor şi închizînd cercul cu noaptea ce înfăşoară în mantie visele.Descoperim în această expoziţie cele trei ipostaze ale zilei,dimineaţa culorilor la Afina Lupaş,amiaza culorilor pale la Tatiana Cibişescu şi noaptea izvor al gîndurilor la Mihaela Savu.In ansamblu,cele trei artiste au un ascendent prin candoarea cu care privesc lumea şi filtrează lumina.In cea mai mare parte,la toate trei,tehnicile vin de la sine,ochiul lor aşezând asupra lucrurilor exact culorile interioare,netulburate de convenţionala percepţie cotidiană.
Dacă privim cele 16 tablouri expuse ale Afinei Lupaş observăm o candidă înţelegere a naturii,culorile sunt animate din spatele lor,prin ele surâde sufletul.In natura statică se indentifică lucrurile prin poziţionarea luminii,culorile sunt chiar numele acestora.In peisaje,unele amintind de Mărişel,artista vede natura prin culoarea naturală a ei,însemnând că vede lumea în clipele ei de înflorire.In aceste peisaje nu există conflicte ştiute,ca de pildă,dintre piatra anorganică şi vegetaţia organică,dintre acestea şi om.Englezul John Constable spunea:Pictorul de peisaj trebuie să păşească peste câmpuri cu mintea umilă.Nici un arogant nu a avut vreodată capacitatea de a vedea natura în toată frumuseţea ei”.
Universul Tatianei Cibişescu este văzut şi înţeles printr-un văl ce extompează culorile,paliditatea lor le salvează de ipocrizia elementelor primare.Privindu-le ne îndeamnă la reflecţie,să vedem dincolo de vălul palidităţii nuanţelor,să interpretăm mesajul.
Cercul acelor de ceasornic se închide cu tablourile pictoriţei Mihaela Savu care ne propune un interesand experiment,în cele 10 lucrări ale sale.Pentru artistă Edenul este o amintire.O dureroasă reflecţie ne propune pe fond de negru şi al unui nelimitat arpegiu al griului,combinat cu nuanţe deschisePentru artistă pasărea Minervei trebuie să-şi ia zborul în amurg.Negru şi cenuşiu sunt”personaje” situate antinomic şi complementar faţă de mesajul transmis.Omologiile sunt luminate prin trăsături schematice,-vezi soldaţii în armură-dar şi între registre cosmogonice şi psihice,între .simbolice şi alchimice,ori ontice şi,particularizând,prin rezonanţă,între acestea şi cele estetice şi sociale.Culorile pentru a se evidenţia se rup din cenuşiu nopţii,conturul abia vizibil ne stimulează imaginaţia,ne propune să visăm.Numai cu ochii închişi visul capătă contur.Pictoriţa ne propune ceea ce Jung spunea că există o teamă de aspectul întunecat al Sinelui.,ceea ce mă duce cu gandul la ce scrie în-Cartea morţilor-,formula 115:”Cel care îşi îndreaptă privirea spre întuneric,-Acela i se deschid esenţa luminii.”
Ne aflăm în faţa a trei -mărturisitoare culori,ale căror lucrări
Constituie rădăcina ontică a imaginaţiei,ce fac ca peisajul să fie matrice al sufletului.
________________
CUVINTE DIN LIVEZI
Când a trecut atâta amar de vreme?
Iubito,peste noi zăpezi s-aştern,
Cât sunt aici cu tine,nu te teme
Chiar dacă în geam ne bate-un frig etern.
De când ţi-a înflorit pe deget iarbă,
-vergheta legământului pe veci-
Lumina din oglinzi se-mpleteşte salbă
Când prin poezia mea tu treci.
Chiar dacă,tu,ascuns,nu mai eşti
Fetiţa din livezi,dar eşti bunică,
Porţi cu tine traista cu poveşti
Pentru nepoţica cea mai mică.
A trecut,când,atât amar de vreme?
Iubito,peste noi se-aştern zăpezi.
Eu sunt aici,alături,nu te teme
Şi-ţi mai culeg cuvinte din livezi.
______________
GARA POEŢILOR
Noaptea mă buzunăreşte prin locuri
unde nici iarba nu creşte
şi vorba ce-o spunem prin docuri
că de la coadă se curăţă un peşte
e un adevăr la baza căruia sap
să înţeleg că peştele se-mpute de la cap.
Luna,monedă ruginită se strecoară
în portofelul meu îngăurit
de zornăie lumina într-o gară
unde trenul,încă n-a sosit
nerăbdător o iau cu halta înainte
pe miriştea de cuvinte.
A rămas trenul în câmpie,
gara abandonată în poezie,
de atunci cu peronul mă tot duc
bănuţul lunii să-l apuc
când prin noaptea buzunărită de scaieţi
trece un tren de cuvinte cu poeţi.
Luna îmi îndeasă bănuţi de lucie
În buzunarul umflat de sărăcie.
Iar umblă verbul prin fraze,descălţat,
Când trag gara după mine pe uscat.
______________
MĂDUVA LIMBII ROMÂNE
Am spart coaja de nucă
a cuvântului şi peste înţelesuri am dat
de bine ,dulci ca mierea,de ducă
şi ură,
avea gust de zgură
dar şi de păcat,
simţeam eminesciană vibraţie,
înţelepciunea lui Pann din gură în gură
era în sămânţa gata de germinaţie.
Am spart coaja seminţei cuvântului
şi-am dat peste altă sămânţă,
un alt înţeles,o altă cărare,
o altă speranţă,
o clanţă
pentru o altă,
o altă…
până rămâne
măduva Limbii Române.
_______________
GARA POEŢILOR
Noaptea mă buzunăreşte prin locuri
unde nici iarba nu creşte
şi vorba ce-o spunem prin docuri
că de la coadă se curăţă un peşte
e un adevăr la baza căruia sap
să înţeleg că peştele se-mpute de la cap.
Luna,monedă ruginită se strecoară
în portofelul meu îngăurit
de zornăie lumina într-o gară
unde trenul,încă n-a sosit
nerăbdător o iau cu halta înainte
pe miriştea de cuvinte.
A rămas trenul în câmpie,
gara abandonată în poezie,
de atunci cu peronul mă tot duc
bănuţul lunii să-l apuc
când prin noaptea buzunărită de scaieţi
trece un tren de cuvinte cu poeţi.
Luna îmi îndeasă bănuţi de lucie
În buzunarul umflat de sărăcie.
Iar umblă verbul prin fraze,descălţat,
Când trag gara după mine pe uscat.
_______________
EMINESCU
Eminescu cetatea Limbii Române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate în balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilo,Mircea cel Bătrân,
Toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.
Eminescu planetă luminoasă
În jurul căreia gravitează astrele
cuvintelor
laminate de mierea înţelepciunii neamului nostru
scrise pe hrisovul brazdelor
cu plugul.
Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline de roadele câmpiilor
întinse până în inima noastră.
Eminescu paşi de aur ce se aud
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor ce ne leagă
de acest pământ dulce
ca Limba Română
precum Eminescu.
______________
ÎNTOARCEREA POETULUI
S-a întors poetul în satul natal
cu toate păsările lui zburătoare
aceleaşi râu îi aduc la mal
amintiri din clipe arzătoare.
S-a întors poetul pe strada copilăriei
şi e o altă adresă pe casa lui
bronzul toamnei sună în frunza viei
şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.
…Ceaţa timpului,val după val,
peste nuci încet se lasă
prin inimile oamenilor din satul natal
trece poetul,amintire,spre casă.
______________
ÎNŢELEPCIUNEA LIMBII ROMÂNE
Patria îmi este Limba ce o vorbesc
pe care am supto de la mama
cu ochii blânzi
ca Mioriţa.
Când îmi aplec urechea de sânul pământului
aud lucrînd Meşterul Manole
ce,încă,modelează ţara
pe care o numim
Limba Română.
De bat la porţile cerului
şi iau o cană de lut
cu apă
simt sufletul izvoarelor
din adâncurile munţilor
acolo unde inimile rămân
pe oale de Horez.
De iau în palme un bulgăre
din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat
lutul îmi seamănă.
Poate-s oasele străbunilor mei
ceva din înţeleptul suflet respirând
în conturul măsurat.
Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte
şi-l pipăi simţindu-i respiraţia
în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul
cu străluciri solare.
Când mănânc pâinea,urcă până la mine
neamurile noastre toate,
seva înţelepciunii
adusă până la noi
de limba ce o vorbesc.
Patria îmi este Limba Română
în ea bobul de grâu
germinează
verbele poemelor eminesciene.
_______________
APARENŢĂ
Dorm maimuţele în copaci
Cineva seamănă vânt sub lună
E timpul,îmi spune gândul,să taci
Dimineţa s-ar putea să culegi furtună.
E bucurie mare prin pădure
Le-am întins un deget,împăcată
gloata a plecat fluierând după mure,
În locul lor să le culeagă mi-au luat mâna toată.
Văzându-mă,maimuţele şi-au ascuţit privirea,
Proverbul mă duce la gândul … cine te-nsoţeşti,
În scoica urechii le-a încolţit uimirea
Şoptindu-mi,ştim acum cine eşti!
În buturugă un urs loveşte cu coada
Pe care n-o are,ca pe-o nicovală,
Trezeşte din somnul ei livada,
Aparenţele înşeală,mormăie
aparenţele înşeală!
Dorm maimuţele în copaci
Cineva seamănă vânt sub lună,
E timpul,îmi spune gândul,să taci
Dimineaţa versul îşi roade zăbala
Lăsând să-mi curgă pe limbă morala.
_______________
PE PLAIURILE NATALE
De pe plaiurile natale n-am plecat nicicând
Ai să mă recunoşti după gândirte
Şi după cântecul ce-l zic în gând
Pe drumul infinit spre nemurire.
Ai să mă recunoşti după tăcere,
Ce bucuriei îi dă un sens frumos
In limba noastră găsesc atâta miere
Şi vin acasă nu cu fruntea-n jos.
Lângă brazda ta sunt mai plin
De cuprinsul făpturii chemare la zbor,
La tine n-am de unde să vin
Căci port în suflet sâmbure de dor.
Azi sunt mai înalt cu un semn de întrebare,
Şi cu o întoarcere mai scund decât ieri;
E singuru-mi fel de-a zbura spre soare
Intre un poem şi două tăceri.
Sunt acasă aici,pe dealuri
Şi via mă-ndeamnă să intru-n timp
Acelaşi Olt îşi ciopleşte maluri
Lumină să aprindă în Olimp.
________________
POEZIA TRECE
În vremuri ancestrale
Gânditorul din Hamangia
adăstând într-o vale
cu tribul său împreună
se temeau de apariţia scrisului,
sub lună,
acele semne de rău prevestitoare :
“cine va mai asculta cântece şi gânduri
sub soare
când nimeni nu ştie să citească
şi scrisul pe piatră costă
cât un ciubăr de iască?”
Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă
anostă…
Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii
şi Gutengerg a înfipt un spin de teamă,
menestreli de prin toate castelele Europei
şi prelaţii
încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:
“cine va mai asculta
cântecele noastre
sub fonta solară şi astre
când puţini ştiu să citească
iar cartea e scumpă şi fragilă
şi poate să ardă ca o iască?
Nu e mai bine s-o facem din argilă?”
…şi Dumnezeu a mai întors
câteva secole de pagini
pe dos,
poeţii la colţurile pieţelor
unor simpozioane de imagini
prevesteau sfârşitul Poeziei,
sorbind laptele viei:
“Nimeni nu mai citeşte o carte
şi internetul cititorii n-i împarte,”
nevăzând că Poezia
încălţată cu sandale
din pielea cerului
şi talpă din scoarţă de tei
agale
venind din veacuri ancestrale
se strecoară printre ei
ca o femeie tânără
şi dornică de dragoste
în mână cu o carte
în mileniul viitor
mai departe…
________________
POVESTEA CU “A FOST ODATĂ“
E o poveste veche că dacă n-ar fi fost
n-ar fi învăţat-o păsările pe de rost
când întâmplarea aripi îşi pune
şi cazanul trimite pălinca în prune
o şoaptă de la auz la vorbă
când m-am ars cu ciorbă
suflu în îngheţata de pe băţ
şi înjurătura îmi pare un răsfăţ
prietenul la nevoie,e o poveste,
se cunoaşte finalul,ajuns pe creste,
când,Doamne,apără-mă de prieteni,se ştie,
duşmanul îmi e floare la…pălărie
a fost odată,e o amintire din viitor
voi fi,e un trecut şi mă dor
poemele ce le spun şi nu le-ascult
nici eu,Doamne…e prea mult!
________________
SUFĂR PENTRU FIECARE
Trec vapoarele înşirate ca pe aţă
Stau înfipt în apă până la genunchi,
Pescăruşii cerul îl înalţă,
Tu ciopleşti imaginea într-un trunchi.
Soarele îşi înfinge ghiarele ascuţite
În pelerina zilei albită de zbor,
Mă îmbrac cu ea,la oblânc cu cuţite,
Şi trec peste mare ca un dor.
Mă simt îmbrăcat în haine de mire
Păstrate de mare în cufăr,
Parcă-s statuie în recea-mi împietrire,
Dar tremur pentru fiecare şi sufăr.
AL.FLORIN ŢENE
Niciun comentariu până acum.
Lasă un răspuns