LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Botez: „Sonete creştine“

***
(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă

Şi  aerul miroase a tortură:

Pofte cu nări umflate stau la pândă,

Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.

Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,

Stă neclintită  Roata de Lumină:

Întinse mădulare, ea îmi frânge,

Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.

Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă  jumătate,

În mine se izbesc şi se frământă.

De-aceea nu se-ncheagă  în cetate

Fiinţa mea de demonie frântă  –

Şi unde-i faţă-acum  –  apoi e spate

Şi nu mai ştiu când ţipă  şi când cântă.

*

(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară

Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  –

De nicăieri nu se ridică  plângeri,

Iar din corole băsmuieşte vară.

Ridic palate din puteri de rouă,

Iar rugăciunea o păstrez în crini;

Cu ochi de mir, albastrele jivini,

Din candela iubirii, iau lumină  nouă.

Unul pe altul, patru răsărituri

Se-aprind  –  smerind întinsurile firii;

Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri  –

Şi peste-această ţară a plutirii

Şi-a razelor alcătuite-n schituri  –

Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.

*
(XIII)Crăiasă  te-am aflat a Mântuirii;

Încarc pocal cu-otravă  şi lumină –

Şi te poftesc la Cina de Rutină,

Cea după care înfloresc toţi Mirii.

În palma ta strecor inel de şoaptă,

Ne închinăm cununile spre lac:

Până şi stelele rotirea-şi tac…

Luna din cer, acum, va cădea coaptă.

Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,

Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:

De sus de tot, boltirile sihastre

Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!

Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre

Clocesc vestiri  –  că Înţeleptul creşte…

*

(XIV) În sânge, brazii-mi ard rafale,

Am ochii injectaţi de ceruri:

Trecui prin piatră şi prin geruri,

Vă scriu grav din Lacteea Cale.

Mireasma smirnei peste munte

O las s-adumbre Feţi Frumoşii  –

Să se pogoare îngeri roşii,

Pe-a Gòlgotei încinsă  frunte.

Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,

Cu palma mângâi prunci fierbinţi;

Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,

Îndemn la risc pe preacuminţi

Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,

O mantie arzând de sfinţi.

*

(XXXIX)Se furişează  seara printre lucruri,

Precum vikingă navă-n port duşman;

De ce-a fost vesel, acum nu te bucuri

Şi presimţiri, grăbit, strâng frigul la liman.

Tulburi, copacii meditează  noapte;

Au mai rămas, din păsări, umbre-n zbor de vis;

Din floare-n floare, degetul de şoapte

Trece pecete: cartea-aici s-a-nchis.

Fecioara pleacă fruntea  –  melancolii fierbinţi

Mocnesc în templul aşteptării lunii;

Deschide sipet bolta  –  păgânele credinţi

Îşi războiesc muţenii  –  iar nebùnii

Şi-au răsărit din somn alese minţi,

Plutind extaze sacre, peste cenuşa lumii.

*

(LIV)Pe corn de crivăţ, năvălesc în lume

Şi viersuiesc pe aripi de-alizee  –

Atâtea patimi şi atâtea spume

Lovesc extatic Fruntea Dumnezee!

Ce-i Poezia  –  decât războire

Cu firea nouă, împotriva firii,

Şi-ntreg incendiul Verbului  –  delire

Urcând, prin răni, Golgota Mântuirii?

Nu pregeta, Poete, ca-n piroane

Să-ţi răstigneşti cuvintele martire!

Când cititorul, moale şi cu toane,

Cartea-ţi deschide, între două file  –

În faţă-izbească-l sângele ţâşnire,

Să simtă-a cerului arzândă-mbrăţişare!

*

(LXV)Colecţionar de răni ale-omenirii,

Poetu-nsângerat binecuvântă:

Graiul, scurmat de-ororile vestirii,

Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă.

Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!” –

Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta.

Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,

Împărtăşiţi-vă din roua-i şi năpasta!

Să nu lăsaţi să  se cicatrizeze

Vreodată, rana bietului Poet!

Ar fi lumina-n lume să-nceteze,

Copacul să îngheţe  în portret…

Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”

Învie miri  –  şi nu mai sunt morminte.

*

(LXVI)Afară  plouă, tună şi trăsneşte  –

În cameră-s doar picuri de lumină :

Lampa, în juru-mi, tihni gospodăreşte

Şi Cărţile, spre mine, se închină.

Cu cât urgia spulberă  afară,

Cu-atât ‘năuntru-s toate mai rotunde,

Şi zeii-şi lasă umbra lor fugară,

Când pagina-nţeleaptă-ntorc, spre-oriunde.

Aşa se-ncheagă-n epopei văzduhul,

Miresmele luminii prind contur:

Cu cât mai învrăjbită-i lumea  –  duhul

Îngenunchează, înăuntru, pur  –

Şi camera, din Arcă  –  arde Templu,

În care mă descopăr şi contemplu.

*

(din volumul Crezuri creştine – 70 de sonete cruciate, Ed. Casa Scriitorilor, Bacău, 2005)
*

XXVI-Năprasnic cavaler – stareţ de piscuri –

Mereu năzare-şi Graalul dintre munţi –

El e Profetul care arde-n riscuri

Şi-nfige lănci de verbe drept sub frunţi

Oricare brad îi este Cruce Vie

Şi-oricare cânt – piron însângerat

Gâlgâie Golgota –  sfântă furie

De-a sorbi lumea-n cer înmiresmat…

Ce-a mai rămas din jertfa Poeziei

Decât viu har cădelniţând tămâie,

Lunatic – gelozia ciocârliei,

Sfântului Duh – poruncă să rămâie?

Iar în zenitul sângelui –  sihastru

Cenuşa de Poet – ori doar de astru…

***

XXVII-Pe cărări sâlhui – Drumeţul urcă munţi,

Clopote în cer să tragă  – ca la nunţi:

Sărbătoare – păsări mii – talaz de cânt

Bubuie în Rai minunea –  Nou Cuvânt…

Cine eşti – o, tu – Străine Grăitor,

Întru fulger de văzduhuri  – Truditor?

Cum ajuns-ai preţ de pasuri tu să pui

Pe Golgota asta veche – -a nimănui?

Dar ce faci? îţi curge sânge – rane noi

Ai stârnit în pălmi –  pe frunte…ce şuvoi!

Spune dar! – nu-ntoarce spate! unde sui?

Iar te răstigneşti pe Cerul al oricui?

…Şi Drumeţul – Luminatul – scos din minţi

Sângeră pe fruntea noastră  stropi fierbinţi…

***

XLV-Nu ştiu de voi muri cuviincios

Ştiu hoitul cum va încânta vermina –

Dar Duhul va sui spre Cer  – sfios –

Şi va primi – din brazi şi munţi – lumina.

În hori de silfi poftit – va-nvârteji

Tot rămurişul codrului tăcut –

Iar din pâraie-ondine vor nunti,

Înveşmântate-n basmul veac trecut…

Adăpostit de Soare –  copt de Lună,

Cu Moşii Vânturilor stând la sfat,

Blând Duhul meu va-ngenunchea cunună

Preasfintei Maice –  Pruncului Curat…

Rob razei – el sluji-va tainic grai

Ce rima-a născocit ‘ntre Pisc şi Rai!

***
XLVI-Vistieria plină-a florilor de tei,

Sfinţii orbitori din norii-ncremeniţi,

Îngerii zvâcnind din ramuri – uluiţi:

Asta-i lumea mea – vecine – dac-o vrei!

Vin la tronul meu albine şovăind

Între zbor şi miere-alunecând văzduh –

Lenevos prelins  – aprins – pe frunţi – Sfânt Duh

Miruieşte-orchestrele foşnind colind…

Pleoapele îmi fierb acoperind comori

A visa e-atât de bine şi de blând

Pe aici pitic degeaba cauţi să mori

Pe aici doar zeii uită-şi firea – bând

Din adâncul ‘naltelor făclii de sori…

La culcare-olimpii înviază-n cânt…

***

XLIX-Risipitor de versuri şi parale,

Proptindu-mi snaga în femei şi-n Danii

Prefac fântâni – tot ce au fost haznale,

Sunt rege şi scoicar –  după păţanii

Magistru sunt – şi tras-am doar ponoase

Trăit-am după fire şi delire –

Tot spânzurat – de liră şi de oase –

Sfruntat am implorat –  când mort – când Mire…

Villon e Cerşetor tot cât e Zeu,

Dar în genunchi doar Lui Hristos i-am stat !

…Gâtul văzu cât fundul mi-e de greu

Şi-atunci din umeri aripi s-au crestat…

Toţi gură-cască zic că-s derbedeu –

Doar eu şi Domnul ştim cât am costat…

***

L-Hoinar prin codri, şanţuri şi palate –

Hărţuitor prin crâşme şi cuvinte –

Şişu-am vârât în rime desfrânate,

Ca şi-n preacuvioase popeşti vintre…

Am dat pe gât balade din bărdace,

Până iscat-am ghiers de ciocârlie –

Smerit şi ţanţoş  – deocheat…ptiu drace! –

…Că Franţa-ntreagă cântă  – făr’ să ştie…

Femeilor le-am dat ce le lipseşte,

Iar lumii – ceea ce abia-o să vie…

Iubeţ – scoicar şi derbedeu – nu peşte!

Diatele-mi sunt enciclopedie

Şi cine vrea să-mi ştie viaţa pân’ la os –

Cu mine vină-n Ceruri –  la Hristos…

***

(din volumul În contra demenţei de astăzi în cultura română, Ed. ProPlumb, Bacău, 2008)
*

IV

se-nchin pământuri   – cer şi ape  – către-apus:

pe undeva  –   în raze  –  Dumnezeu e-ascuns

pe râu  –  toţi pescăruşii-o iau în sus

iar în păşuni  – ‘ntre vite stă Iisus

pentru flacăra verii timpul este greu

simte de-acuma gerul naşterii de Dumnezeu

lină  lumină  – Hristul de sulfină

ţurţuri de raze în copaci anină

Viaţa din Moarte înfloreşte rouă

regine şi surori în lume  – ele două:

cristal de flăcări  – inimă senină

pe sub pământuri cumpăna o-nclină:

nimeni nu ştie Talerul când cade

când se ridică  şi ce lumi mai scade

*

(din volumul Nu mai ridicaţi din umeri!, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007)

ADRIAN BOTEZ

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: