LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Th. Codreanu: „Un don Quijote basarabean“

La aniversarea a 80-a a scriitorului Ion Druţă, în toamna lui 2008, Dumitru Matcovschi avea la dânsul două volume pe care mi le-a dăruit: unul de poezie, altul de teatru: Neamul Cain (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2008) şi Teatru (Editura Prometeu, Chişinău, 2004). Dedicaţia de pe volumul de versuri sună aşa: „Vă rog, domnule Codreanu, citiţi aceste poeme, cu mintea moldoveanului cea de pe urmă le-am adunat într-un volum, D. Matcovschi”. Le-am citit şi eu tot cu mintea moldoveanului cea de pe urmă, adică la aproape un an de la primirea darului. Cu siguranţă, se poate scrie în cunoştinţă de cauză despre poezia lui Dumitru Matcovschi chiar pornind numai de la acest volum, care este o antologie de autor, făcută după criterii neortodoxe, aş zice în maniera eminesciană din Poesii (1883-1884), celebra ediţie princeps atribuită exclusiv lui Titu Maiorescu, dar unde se vede şi voinţa poetului, deşi încălcată de îngrijitor, după cum a argumentat N. Georgescu, cel mai bun cunoscător al tuturor ediţiilor eminesciene.

De regulă, antologiile de autor urmează criteriul cronologic, cu selecţii din volumele agreate de scriitor sau de editor. Dumitru Matcovschi nu procedează aşa. El îşi „deconstruieşte” opera şi o replămădeşte, reţinând poeme de la origini până în prezent, ca să-l parafrazez pe G. Călinescu, adică din anii debutului, 1962-1963, până la 2008, dar nu într-o ordine cronologică, vârstele poetice simultaneizându-se după o logică interioară, în armonie cu întreaga personalitate şi cu ţinta vizionară, enunţată în titlu. „Secţiunile” cărţii, dacă pot fi numite aşa, sunt marcate de „arte poetice” sub forma unor poeme în proză, în care domină enunţul reflexiv de atitudine estetică, morală, socială şi naţională. Altminteri, constat că aceeaşi manieră e abordată de scriitor şi în arhitectonica volumului de teatru. Altfel spus, Dumitru Matcovschi face parte dintre acei autori conştienţi că opera lor se constituie dintr-o singură Carte, gând care l-a purtat şi pe Eminescu şi la care a năzuit, spre exemplu, la modul teoretic şi practic, Mallarmé. Dintre basarabeni, o conştiinţă similară a avut regretatul Grigore Vieru, care, de altfel, şi-a încheiat opera antumă cu un volum testamentar: Taina care mă apără (2008).

Destinul uman şi literar al lui Dumitru Matcovschi pare a fi în contratimp cu istoria. Mihai Cimpoi, altminteri, descifra în fiinţa poetului un „dramatism organic” şi „un suflu tragic ardent”[1]. Bine zis „ardent”, fiindcă în alchimia poetică a elementelor focul interior mistuitor cunoaşte o paletă largă, de la dorul „folcloric” şi eminescian până la rugul de taină care arde undeva în lunci (Acolo, Vine primăvara etc.). Desigur, focul central din lirica basarabeană, ca şi din epos, este cel al vetrei.(Focul din vatră se numeşte un roman din 1982). Unul dintre primele sale volume, Descântece de alb şi negru (1969) a fost înfierat de regimul sovietic şi dat la topit, moment care l-a transformat într-un proscris, pentru ca în clipa siderală a renaşterii Basarabiei, la care a avut o contribuţie decisivă, să treacă prin martirajul accidentului rutier de la 17 mai 1989. Lupta cu moartea nu i-a înfrânt voinţa de viaţă şi nu i-a frânt elanul creator, deşi s-a văzut în situaţia de a deveni un militant, autor de imne şi de blesteme.[2] În „contratimp” cu istoria va fi şi după 1989, când, încetul cu încetul, Basarabia a recăzut în gheara „monstrului” asiatic, cum îl numeşte, în numeroase contexte, Dumitru Matcovschi, în vreme ce tinerii scriitori s-au lăsat vrăjiţi de textilismul textualist (Paul Goma) al postmodernismului neostângist. În atari condiţii, el şi-a asumat, mai departe, condiţia a ceea ce se descoperise demult: un Don Quijote al literaturii basarabene. Dar unul care nu mai are nici „scutier” sau nu mai are nevoie de un „scutier”: „Mă bat ca Don Quijote/ cu morile de vânt./ Râd oamenii de mine:/ m-am rupt de la pământ.// Un rătăcit adică./ Alţi oameni, alte vremi…” (Aşa-i la moldoveni, 1986).

După 1989, va înfrunta cu armele sale „anacronice” râsul postmoderniştilor, care au schimbat literatura pe metaliteratură, considerând că important e nu ce spui, ci doar cum spui, spre marea satisfacţie a „monstrului”: „Şi monstrul rânjeşte stupid, deasupra tuturor ”.Şi adaugă laitmotivul donquijotesc: „Mă lupt cu morile de vânt”. (Aceasta-i lumea, 23 decembrie 2007). Mă întreb cât de ridicol este un scriitor care se încăpăţânează să creadă că literatura se mai poate lupta cu metaliteratura, într-o ultimă încercare de salvare a canonului literar european. Dumitru Matcovschi o face în numele vieţii şi al destinului Basarabiei. În trufia lui aproape mistică, exprimată adesea stângaci, descoperă un fapt uluitor: postmoderniştii pretind că scriu o poezie a concretului, dar, în realitate, sunt maşini sterpe, mori care macină în gol şi în care el, Don Quijotele, vede uriaşii puşi să slujească „monstrul”: „Roboţii, automatele, postmoderniştii n-au nici un simţământ. Versuri eunuce, sterpe scriu roboţii. Poeţii adevăraţi scriu dureri. Omul de alături, cititorul, aplecat peste carte, va înţelege şi se va bucura, că în această clipă, aici şi acum, se naşte lumina. În cuvânt răzbate din cuvânt, ca firul de apă din piatră, prin piatră”. (Scrisul, 30 august 2006).

Acestui insolit şi îndurerat Don Quijote, părăsit de scutier, având la dispoziţie doar arma cuvântului, destinul i-a dat ca Dulcinee pe cea mai frumoasă şi mai nedreptăţită femeie din lume: BASARABIA. El nici nu vrea s-o numească altfel. „Patrioţii” din Republica Moldova protestează împotriva acestei denumiri, argumentând că Basarabia s-a numit astfel pasager, doar în partea ei sudică, domnită cândva de dinastia Basarabilor şi care azi nici măcar nu mai face parte din republică. Ruşii, la 1812, au recurs la o mistificare istorică în faţa Europei, extinzând graniţa până la cetăţile nordice ale Moldovei lui Ştefan cel Mare. Tocmai aici e hiba: că această parte de Moldovă a fost mutilată şi răsmutilată timp de aproape două secole, exceptându-i pe cei douăzeci şi doi de ani normali dintre 1918 – 1940. Dumitru Matcovschi este un eminescian şi el ştie ce simbolism istoric a pus Eminescu în cuvântul Basarabia. Îl şi citează, pe coperta ultimă a volumului Imne şi blesteme: „Trăgând o linie de la Hotin din Nistru până la Prut, avem o lature; de amândouă capetele ei tragem câte o linie până la Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie, formată prin ţărmurii Mării Negre. Acest cvadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvânt”. Iar mai departe, tot cu Eminescu, lămureşte de ce supără cuvântul Basarabia: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc: acest nume singur este o istorie întreagă”.

Întreaga operă a lui Dumitru Matcovschi e străbătută ca un fior de cuvântul Basarabia, minunata şi batjocorita lui Dulcinee pe care o iubeşte iubind deopotrivă mama, femeia, glia, limba română, omenia, viaţa, doina, aurul solar din strugurii de pe coline, pe Eminescu, pe Alexe Mateevici, pe Bacovia şi pe Ion Vatamanu. La 19 noiembrie 1986, el scria uimitorul poem Basarabia, din care citez finalul devenit celebru: „Trecută prin foc şi prin sabie,/ furată, trădată mereu,/ eşti floare de dor, Basarabie,/ eşti lacrima neamului meu”. Redactor la revista Nistru, s-a luptat să-i schimbe numele în Basarabia (1988), devenindu-i, apoi, redactor-şef. La renaşterea de după lovitura de camion, unul dintre primele sale volume se va intitula Floare Basarabie. Poeme după întâia moarte (Bucureşti, 1992).

Pentru Basarabia lui, poetul găseşte şi un diminutiv simbolic: mărgioară. Dar ce arome cu sensuri filosofice se ascund în poetica marginii! Fiindcă se poate vorbi astăzi de aşa ceva. Şi nu în spirit anacronic tradiţionalist, ci chiar din perspectivă… postmodernistă, pe care postmoderniştii noştri de pe Bâc şi de pe Dâmboviţa o ignoră, puţin familiarizaţi cu filosofia occidentală a identităţii şi a diferenţei. Mihai Cimpoi a şi propus, altminteri, o incitantă interpretare a operei bacoviene[3] prin categoriile estetico-filosofice centrul şi marginea. Focalizarea postmodernă dă câştig de cauză marginii, nu centrului, fie el imperial sau nu. Moldova a dat extraordinari poeţi ai marginii, între care Bacovia şi Cezar Ivănescu. Ca şi Dumitru Matcovschi, Cezar Ivănescu a avut revelaţia marginii şi a marginalizării istorice înainte de 1989. Într-o doină de suflu eminescian, poetul Baaadului spunea: „Strajă romană pe Tisa şi sus pe Nistru,/ vecinic la margine, vecinic la margine poporul meu. Este chiar condiţia existenţială a Basarabiei din versurile lui Dumitru Matcovschi. Poetul poate trece de la imn la blestem, de la mângâiere la diatribă de suflu eminescian, ca în Impostorii (1988), împlinită nu doar ideatic, ci şi artistic, ceea ce l-a determinat pe un istoric şi critic literar exigent ca Marian Popa s-o citeze integral în monumentala sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine.[4] Dumitru Matcovschi este un maestru în mânuirea anaforei, a interogaţiei şi a invocaţiei retorice, dar şi a punerii în scenă (dovadă că a recurs şi la formula teatrului). Ca altădată Grigore Alexandrescu, în Satiră. Duhului meu, autorul îi înscenează un proces de intenţie antifrazic poetului, pe care-l găseşte vinovat pentru înflorirea şi proliferarea impostorilor, cei care pun toate relele tocmai pe seama poeţilor: „Tu, numai tu, poete, eşti vinovat de toate:/ Eşti vinovat că spicul nu dă înalte roade,/ Eşti vinovat că mărul e viermănos şi pică,/ Eşti vinovat că vita, vai, nu se mai ridică;/ Eşti vinovat că plouă cu ploaie duşmănoasă,/ Eşti vinovat minciuna că stă în cap de masă,/ Eşti vinovat că vinul se bea direct din cadă,/ Eşti vinovat că ţara se fură şi se pradă” etc. Pentru ca să încheie optimist-didahic, ca profeţii biblici: „În hău de cabinete, urând duşman poeţii,/ Mai stau, ah, din păcate şi azi analfabeţii,/ Tu nu-i lua în seamă, tu spune adevărul,/ Cu versuri plângi, cum plânge cu mere coapte mărul; (comparaţie superbă!, n.n.)/ Tu fii mereu ostaşul ce are moartea-n faţă,/ Te-nvaţă de la dânsul, murind, ce-nseamnă viaţă,/ Şi nu uita, că noaptea oricât ar sta la pândă,/ Tu Soarele cel Mare, răsare cu izbândă!” În strofa penultimă, poetul-luptător este din nou identificat cu Don Quijote. Să mai fie oare o simplă coincidenţă că în anul următor, când impostorii se găseau pe buza prăpastiei, s-a produs acea „nelămurită” lovitură de camion?

Numai o imensă voinţă de viaţă, acel dor nemărginit eminescian, intrat în substanţa fiinţei sale, i-a îngăduit scriitorului să renască din propria-i cenuşă ca pasărea Phoenix. Poate cele mai pure poeme matcovschiene vin din izvorul nesecat al dragostei de viaţă. Mă gândesc, în primul rând, la acea capodoperă de simplitate bucuroasă care este poema din 1983, intitulată chiar Bucuraţi-vă. Nu e deloc întâmplător că poetul îşi încheie volumul de la care am pornit notele de faţă cu acest adevărat imn al bucuriei. El a devenit aproape folcloric, având în ajutor şi o reuşită punere în muzică a textului: „Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte,/ îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte./ Ce am iubit, ce n-am iubit, ca-ntr-o poveste,/ simplă de tot, scurtă de tot viaţa ne este”. Nesaţiul de viaţă trece prin poeme precum Inimă de cremene, Crochiu,Fetele,Viaţa de când este, Declin,Viaţa,Bună seara, Odochia, Viaţa ca ţipăt ş.a. Mai citez din Inimă de cremene (1986): „Fumegă în vatră focul, nu mai arde./ Şi în pragul casei mărul scuturat./ Stelele, departe, scapără departe./ Eu de viaţă nu m-am săturat”. Pe aceeaşi axă existenţială se află poeziile de dragoste şi cele pentru copii, care ar merita un comentariu aparte. Ele îi conferă poetului o anume seninătate care-i asigură şi echilibrul estetic necesar. (Vezi Furnicile,vine primăvara,O gutuie pe masă,Adam,Sărut, femeie, mâna ta,Noapte bună,Ţara dorului, Psalm ş.a.).

Desigur, bucuria de viaţă este creştină, asociată de poet cu un insistent simbolism religios. Ea se postează la antipodul dezbinării din suflet şi din lume. Iar de aici începe zbuciumul dramatic pe fisura căruia poetul îşi construieşte volumul în arhetipul Cain. Aici, folclorismul îşi ia o revanşă la nivel etimologic. Poetul îşi permite să se joace cu vorbele, făcând o legătură între verbul a (se) căina şi faimosul nume al fratelui biblic. Fireşte, o etimologie populară, căci, ironie, a căina vine din slavul kajanŭ. Dezbinarea şi fratricidul sunt cele două rele supreme în Moldova pe care „monstrul” le ocroteşte şi le stimulează. De-aici vine slăbiciunea istorică a mărgioarei. Priceperea didahică a poetului devine elocventă: „Să nu loveşti nicicând în frate./ Să nu-ndrăzneşti. Mare păcat./ Nu-i omeneşte. Nu se poate./ Cain ai fi./ Un blestemat. V-a alăptat aceeaşi mamă./ Ar însemna să dai în ea./ Să nu mai ştii nici cum te cheamă,/ nici care ţi-i obârşia./ Ar însemna să vii de unde?/ Din cel mai mare, din pustiu./ Cu tine cine s-ar răspunde?/ Om de nimic, un papugiu./ Ţi-ar fi de-aici încolo drumul/ bătut în cuie, cum să-l treci?/ Ca rătăcitul, ca nebunul?/ Natura, lumea are legi.// Să nu loveşti nicicând/ în frate. Una să fiţi, la rău,/ la bine, ca două inimi gemănate.” (Şi cu nădejdea, 1999). În literatura română din Basarabia de azi numai Grigore Vieru a zăbovit mai expresiv şi mai îndurerat pe tema dezbinării cainice decât Dumitru Matcovschi. Şi ciudat, uluitor lucru: dacă Dumitru Matcovschi a supravieţuit „accidentului” din 1989, exact după două decenii Grigore Vieru n-a mai supravieţuit. Oare ce poţi să mai înţelegi? Că „monstrul” şi-a rafinat maşinăriile? Poate că Matcovschi însuşi, şi nici Vieru n-au mers până la capăt în regândirea fratricidului. Şi doar o făcuseră cu asupra de măsură autorul anonim al Mioriţei şi, mai ales, acela care ne reprezintă, printr-un legitimism de ordin divin (cum spunea Lucian Blaga), Mihai Eminescu, în cea mai tragică dintre poeziile sale, Gemenii. O uriaşă ironie indicibilă face ca tocmai poeţii care au demontat „complexul lui Cain” în literatura basarabeană, Dumitru Matcovschi şi Grigore Vieru, să fi căzut ei înşişi în capcana dezbinării dintre fraţi. Îmi vine să spun din nou, împreună cu Dumitru Matcovschi şi cu Grigore Vieru: Doamne, dă-i moldoveanului mintea cea de pe urmă!

De ce? Din pricina grea de consecinţe că noi, românii, nu ne putem încă debarasa de logica maniheistă a terţului exclus. În textele dedicate lui Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi[5] şi Adrian Dinu Rachieru[6] au surprins ispita maniheică din logica autorului nostru. Poate că ea vine din Vechiul Testament, cu dezbinarea fraţilor Cain şi Abel. Dar „postmodernii premoderni”, cum i-a numit Constantin Virgil Negoiţă (nu aceia cu care s-a războit Dumitru Matcovschi însuşi), începând cu Jorge Luis Borges şi încheind cu un roman din 2008 al lui Constantin Virgil Negoiţă, Cronica intrării în Rai, consideră că nu poţi fi sigur niciodată cine e Cain şi cine e Abel, oricând interşanjabili. Numai aşa e posibilă iubirea creştină şi, deci, nimicirea dezbinării dintre fraţi la care şi fraţii Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi au năzuit spre mântuirea de subistoria oblăduită de „monstrul” imperial.

Să ne străduim a descoperi în Neamul Cain drumul regal al iubirii între Cain şi Abel, iubirea de Basarabia şi de literatură, împreună cu Dumitru Matcovschi, acum când poetul intră în al cincisprezecilea lustru de viaţă.

THEODOR CODRERANU


[1] Mihai Cimpoi, o istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura Arc, Chişinău, 1997, p. 206.

[2] Vezi Dumitru Matcovschi, Imne şi blesteme, Editura Hyperion, Chişinău, 1991.

[3] Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2005.

[4] Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, II, versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1103. Poezia a fost tipărită întâia oară în publicaţia din exil „Cuvântul Românesc”, anul 13, nr. 141, ianuarie 1988.

[5] Vezi şi Mihai Cimpoi, articol din Dicţionarul general al literaturii române, L-O, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 266.

[6] Adrian Dinu Rachieru, Dumitru Matcovschi: de la elegie la diatribă, în „Oglinda literară”, an. VII, nr. 93, septembrie 2009, p. 4891.

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: